An noutate: 2021

  • O poveste despre identitatea de gen

    O poveste despre identitatea de gen

    -Să nu-ți mai rozi unghiile!, i-a strigat mama din ușă iar Ema a dat din cap aprobator. Era prima zi în care mergea fără unul dintre părinți la școală. Doar ea cu Andra pe străduțele lungi și drepte, pe lângă biserică, apoi în jos pe pietonală, pe lângă toneta de înghețată (vor mânca una la întoarcere!), prin gang, pe lângă librăria Gutenberg, până la școală. 

    Aromele de ciocolată și vanilie, de portocală și fistic au ajuns la fete înainte ca ele să se apropie măcar de cafenea. Acum, în aerul curat al dimineții, le puteai simți cel mai bine, căci spre prânz – când alte mirosuri începeau să se insinueze (de mâncare, parfum, praf) – nu mai aveau aceeași putere. 

    Ema se gândea la băieți de fiecare dată când trecea pe lângă cafenea. Mai precis la unul, Tomas, care, fie vorba între noi, era un nesuferit, dar care pentru Ema era cel mai chipeș dintre chipeși. Pe cât de încet s-a închegat imaginea cu el, pe atât de repede s-a destrămat, căci brusc s-a simțit înghiontită. Așa făcea de fiecare dată Andra când voia să-i arate ceva nemaivăzut. De cele mai multe ori exagera, de data asta nu. Mama Dalmei se pupa cu altă mamă, sau în fine, poate nu era mamă, cert este că era tot femeie. Dacă ar fi avut o înghețată în mână, Ema ar fi scăpat-o sigur pe cămașă dar mâinile nu țineau nimic, doar împingeau ușor aerul în mersul lor legănat. Gura i-a rămas, în schimb, căscată, ca la spectacolele cu acrobați la care se uita din când în când, iar ochii nu puteau privi decât într-acolo. 

    Mai văzuse asta prin filme dar nu înțelesese, nici nu avea cum, era prea mică, și oricum credea că se întâmplă doar pe ecran, nu și în realitate. Dar acum, că mai crescuse nițel, auzise povești din astea și la școală și a început să ia în calcul că realitatea pe care o știa ea ar putea să nu fie singura.

    Totuși, acum vedea pentru prima oară pe viu așa ceva, iar realitatea care i se arăta părea mult mai tare decât prima. Dar și mai înfricoșătoare. Când îi vedea pe mama și tata sărutându-se prin casă se strâmba și alte cuvinte în afară de bleah, scârbos, pfui  nu putea să articuleze, dar în adâncul ei știa că e bine, că apropierea lor e semnul cel mai bun cu putință. Dar ceea ce o înspăimânta acum era că aceeași căldură pe care o simțise la ai ei o recunoștea la cele două femei. Iar asta nu avea cum să fie bine, nu?

    La căldura aceea s-a gândit ea toată ziua și la chipurile luminoase ale celor două femei.

    Știa că părinții Dalmei sunt despărțiți, că ea își petrece weekendurile când la unul când la altul, că face prăjituri cu mama și joacă fotbal cu tata. Știa și că mama ei fusese grav bolnavă dar se vindecase, că aleargă și că merge cu bicicleta, că îngrijește copii bolnavi, că preferă verdele. Dar de cealaltă…., de cealaltă nu știa nimic. Oare Dalma știe?

    Nu a slăbit-o din ochi pe Dalma, nici la ore nici în pauze, de parcă uitându-se la ea ar fi deslușit enigma maică-sii. Mintea ei nu mai fusese până atunci asaltată de atâtea întrebări. Chestia asta se ia? Dacă o mamă pupă alte mame, și fata ei poate face la fel? Asta înseamnă că și mama mea poate pupa alte femei? Și eu la fel? O, My God!

    Andra nu a ajutat-o mai deloc, ba dimpotrivă i-a adâncit neliniștile. Oamenii ăștia – despre care a aflat că se numesc lesbiene (în cazul fetelor) și homosexuali (în cazul băieților) – îi apăreau dintr-o dată ca niște ciudați, bolnavi, diferiți care nu pot și ei să iubească ca lumea pe cine trebuie.

    Pe cine trebuie? A întrebat Ema iar răspunsul Andrei a venit ca o săgeată: pe cel de sex opus. Era clar că micuța intrase pe un tărâm total necunoscut unde lesbi, homo, sex opus – despre care mai auzise, nu-i vorbă, dar care nu știa cu adevărat ce înseamnă – erau ozn-uri care zburau în voie pe același cer cu al ei. Avea nevoie, mai mult ca oricând, de un adult, de cineva care să-i explice toate astea și care să-i spună dacă sunt bune sau rele.  

    Și totuși, în ziua care trebuia să fie prima-zi-în-care-merge-singură-la-școală, dar care s-a transformat în ziua-în-care-a-văzut-pentru-prima-oară-două-femei-sărutându-se, Ema nu a aflat nimic despre ozn-uri. Și asta nu pentru că mama era prea ocupată sau pentru că tata nu ar fi fost gata să discute cu ea subiecte delicate, ci pentru simplul fapt că Rara și-a rupt mâna la fotbal, iar energia lor s-a consumat pe drumuri și în spital. Când i-a îmbrățișat, la somn, mâna ghipsată, Ema i-a povestit ce văzuse. Băiatului i s-a părut cel mai amuzant lucru din ziua aceea și pentru asta i-a lăsat soră-sii privilegiul de a scrie prima pe ghipsul lui.

    Dar, cum se întâmplă uneori, răspunsurile mari vin de la cine nu te aștepți. A doua zi, Ema și-a luat inima în dinți și, după ce a tras-o deoparte pe Dalma, a început s-o întrebe:

    -Auzi, mama ta e……

    -Lesbi? Da

    -Ăăăăăăă, scuze….

    -Nu ai vrut să sune așa, știu, e ok!

    -Și tu știi despre….

    -Monica? Da, normal! E iubita mamei de șase luni.

    -Și nu te…..

    -Deranjează? Nu, eu am trecut demult de faza aia. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu am avut-o. Dar, da, te înțeleg. Poate fi șocant dacă nu ești obișnuit cu chestii din astea.

    -Ăăăăăă, și trebuie să te obișnuiești cu chestii din astea?

    -Clar, pentru că ele există. Și pentru că sunt normale.

    Cuvântul normale a mângâiat-o pe Eva ca o mână bună, avea mare nevoie de el și acum, că îl auzea la colega ei, începea să înțeleagă. 

    -Hai să-ți zic cum stă treaba, că văd că ești în ceață! Pe lumea asta există foarte mulți oameni care nu sunt ca noi, iar asta nu înseamnă că ei nu sunt ok. Ai auzit de LGBTI?

    -Ha?

    -Mă gândeam eu! Păi, LGBTI e comunitatea aia care are un drapel ca un curcubeu și care e formată din homo (bărbați care iubesc bărbați), lesbi (femei care iubesc femei), bisexuali (oameni care iubesc și femei și bărbați) și lista continuă. Nici eu nu-i știu pe toți, mai sunt asexualii, care nu sunt atrași de nimeni, sau aromanticii, care nu se îndrăgostesc de nimeni. Ei sunt așa pentru că așa simt. Punct. Nu sunt bolnavi, nu sunt duși cu capul, sunt doar puțin diferiți. E ok să fii diferit. Și tu vrei să fii diferită, nu? Hai că știu că tragi tare ca să fii cea mai bună din clasă, asta înseamnă că vrei să fii diferită de ceilalți. Așa sunt și oamenii din comunitatea asta, doar că în alt fel. 

    -Dacă sunt așa mulți, de ce nu-i vedem pe stradă?

    -Bună întrebare! Păi, din cauza noastră, că nu îi înțelegem. Unii sunt mai curajoși și se arată așa cum sunt, alții sunt mai timizi și se ascund. Știi, pe vremuri oameni ca ei erau închiși sau chiar omorâți. Știi cine a fost Freddie Mercury?

    -Da, îmi place mega mult!

    -Știi că a fost gay? Gay e totuna cu homo.

    -Nu pot să cred! A fost omorât?

    -Nuuuuu, nu, nu! A murit de o boală….în fine, îți zic altădată.

    -Și tu de când știi toate astea? Ți le-a zis mama ta?

    -Trebuia, altfel nu aș fi înțeles de ce familia mea e altfel decât a ta, să zicem.

    -Și nu te rușinezi uneori?

    -Nu, de ce? Nu e problema mea, e problema lor dacă nu înțeleg. Știi, pe lume există o droaie de chestii pe care nu le înțelegem și e bine că e așa pentru că nu tot ce se întâmplă are legătură cu noi. Ideea e să fii fericit, să te simți bine cu tine, oricum ai fi. Iar dacă mama mea e fericită așa, ce mai contează ce cred alții? 

    -Și tu….

    -Nu, eu nu sunt ca mama. Mie îmi plac băieții, nu te-ai prins? 

    Și Dalma râde. Și în râsul ei, Ema a văzut pentru prima dată o fată care gândește cu propriile gânduri, emite propriile păreri și e atât de relaxată. Nu ar fi bănuit nicicând că blonda asta băiețoasă – cu care nu prea intră în vorbă băieții, pe care nu prea o invită fetele la ele acasă – o va face să se gândească altfel la lumea din jur. Iar lumea din jur începea chiar cu ea, gândea Ema, care-și dorea acum să nu mai fie așa neștiutoare. Nu după ce a aflat că unii oameni se pot iubi altfel decât știa ea până atunci.

  • Fragment din romanul „Ultima librărie din Londra“ de Madeline Martin

    Fragment din romanul „Ultima librărie din Londra“ de Madeline Martin

    Cea mai proaspătă este „Ultima librărie din Londra“, roman despre Cel de-Al Doilea război Mondial și mai exact, despre librăriile care au rezistat războiului. 

    Cartea, devenit bestseller New York Times, spune povestea unei fete pe nume Grace care pleacă din plictisitorul Drayton la Londra cea plină de freamăt. Ajunge să lucreze la o librărie din inima orașului, unde descoperă puterea cărților care devin pentru ea singurul mod de rezistență, drumul spre sufletele oamenilor, calea ei spre prietenie și iubire. 

    Prietenii de la Litera ne-au oferit un fragment din acest roman minunat care va ieși din tipar în luna iulie. Sper să vă placă!:)

    theromancedish.com


    Fragment din romanul „Ultima librărie din Londra“

    Capitolul 1

    August 1939

    Londra, Anglia

    Grace Bennett visase mereu să locuiască într-o bună zi în Londra. Nu-și imaginase niciodată însă că va deveni singura ei opțiune, mai ales în prag de război.

    Trenul se opri în gara Farringdon, această denumire fiind marcată evident pe zid, pe o bandă albastră în interiorul unui cerc roșu. Oamenii se deplasau grăbiți pe peron, la fel de nerăbdători să urce, pe cât erau cei din tren să coboare. Purtau haine elegant croite, după moda șic a orașului. Mult mai sofisticate decât în Drayton, Norfolk.

    Grace simțea o vibrație interioară, produsă, în egală măsură, de emoție și de nerăbdare.

    – Am ajuns.

    Se uită spre Viv, care se afla lângă ea.

    Prietena ei apăsă capacul rujului pentru a-l închide și-i aruncă un zâmbet proaspăt rujat. Viv se uită pe fereastră, privirea ei scrutând șirul de reclame care acopereau zidul denivelat.

    – După atâția ani, în care doar am visat că am putea ajunge în Londra. O strânse rapid de mână pe Grace. Și iată-ne aici.

    Mai demult, când erau doar niște copile, Viv fusese prima care sugerase plecarea din plictisitorul Drayton, pentru o viață mult mai interesantă la oraș. Pe atunci, părea un concept extravagant să-și părăsească existența familiară liniștită, de la țară, pentru pulsul agitat și rapid al Londrei. Grace nu se gândise niciodată că ar fi putut deveni într-o zi o necesitate.

    Oricum, nu mai rămăsese nimic în Drayton pentru Grace. Cel puțin, nu ceva la care să merite să se întoarcă.

    Domnișoarele se ridicară de pe scaunele lor tapițate și își luară bagajele. Fiecare avea câte o singură valiză decolorată, uzată mai mult din cauza vechimii decât a utilizării. Ambele, pline până la refuz, erau nu numai imposibil de grele, ci și incomod de manevrat alături de cutiile cu măștile de gaze pe care le țineau pe umeri. Aceste obiecte îngrozitoare trebuiau purtate peste tot, pentru ca guvernul să se asigure că vor fi protejate în cazul unui atac cu gaze. 

    Din fericire pentru ele, strada Britton se afla la doar două minute de mers pe jos, sau cel puțin așa spusese doamna Weatherford.

    Prietena din copilărie a mamei sale avea o cameră de închiriat, pe care i-o oferise în urmă cu un an, când se prăpădise mama lui Grace. Condițiile erau generoase – două luni gratuit, până când Grace și-ar fi găsit un loc de muncă și, chiar și atunci, i s-ar fi făcut o reducere la chirie. În ciuda dorinței lui Grace de a merge la Londra și în ciuda încurajărilor entuziaste ale lui Viv, Grace rămăsese în Drayton aproape încă un an după aceea, încercând să-și refacă viața distrusă.

    Asta înainte să afle că locuința în care își dusese existența de când se născuse aparținea în realitate unchiului ei. Înainte ca acesta să se mute acolo împreună cu soția lui autoritară și cu cei cinci copii. Înainte ca viața, așa cum o știa ea, să se strice încă și mai mult.

    Nu era loc pentru Grace în propria ei casă, un aspect pe care mătușa ei fusese nerăbdătoare să i-l facă adesea cunoscut. Nu mai era bine-venită în locul care fusese cândva confortabil și plin de dragoste. Când mătușa ei avusese, în sfârșit, obrăznicia să-i spună lui Grace să plece, știuse că nu avea alte opțiuni.

    Să-i scrie doamnei Weatherford, în luna dinaintea plecării, pentru a vedea dacă mai era încă valabilă propunerea, fusese unul dintre cele mai dificile lucruri pe care Grace le făcuse vreodată. Fusese o capitulare în fața provocărilor cu care se confrunta, o decepție teribilă, care-i zdrobise sufletul. O renunțare care reprezenta cel mai mare eșec al ei.

    Grace nu avusese niciodată prea mult curaj. Chiar și acum, se întreba dacă ar fi reușit să pornească spre Londra dacă Viv nu ar fi insistat să meargă împreună.

    Simțea cum o copleșește neliniștea în timp ce așteptau ca ușile metalice și strălucitoare ale trenului să se deschidă și să dezvăluie o lume cu totul nouă.

    – Totul va fi minunat, șopti Viv cu jumătate de gură. Va fi mult mai bine, Grace. Îți promit.

    Ușile acționate pneumatic ale trenului electric se deschiseră și pășiră pe peron în mijlocul unui du-te-vino de oameni care veneau și plecau în același timp. Apoi, ușile se închiseră în spatele lor, iar rafala provocată de plecarea trenului le suflă fustele și părul.

    O reclamă pentru Chesterfield pe zidul îndepărtat prezenta un salvamar atrăgător fumând o țigară, în timp ce un alt afiș de lângă el făcea apel la bărbații din Londra să se înroleze în armată.

    Nu era doar un memento al unui război cu care țara lor s-ar fi putut confrunta în curând, ci însăși ideea că viața la oraș prezenta un pericol mai mare.

    Dacă Hitler ar fi vrut să cucerească Marea Britanie, cel mai probabil ar fi pus ochii pe Londra.

    – Oh, Grace, uite! exclamă Viv.

    Grace își îndreptă atenția de la afiș spre scările metalice, care alunecau în sus pe o centură nevăzută, dispărând undeva deasupra tavanului arcuit. În orașul visurilor lor.

    Reclama fu uitată repede, în timp ce ea și Viv se repeziră spre scara rulantă, încercând să-și tempereze entuziasmul, în timp ce aceasta le ducea fără efort sus, sus, sus.

    Viv ridică din umeri, cu o încântare abia reținută.

    – Nu ți-am spus că va fi uimitor?

    Grace se simți dintr-odată cuprinsă de un sentiment copleșitor. După ani de visuri și planuri, iată-le în Londra.

    Departe de unchiul agresiv al lui Grace și de strictețea părinților lui Viv.

    În ciuda tuturor dificultăților întâmpinate de Grace, ea și Viv ieșiră din gară ca niște păsări cântătoare care fuseseră ținute în colivii, gata să-și desfacă în cele din urmă aripile.

    Clădirile, jur-împrejur, se ridicau până la cer, făcând-o pe Grace să-și țină palma streașină, ca să se ferească de soare, pentru a le vedea capătul. Câteva magazine din apropiere le întâmpinau cu reclame vopsite în culori vii, care anunțau că vindeau sandviciuri sau ofereau servicii de coafor și farmacie. Pe străzi, camioanele zăngăneau, iar un autobuz venind din direcția opusă, cu două etaje, se apropia huruind. Era vopsit pe o laterală cu un roșu la fel de lucios ca unghiile lui Viv.

    Tot ce putu face Grace fu să se apuce de brațul prietenei ei și să țipe la ea pentru a-i atrage atenția. Până la urmă, observa același lucru și Viv, cu ochii ei mari și scânteietori. Și ea părea tot o fată de la țară uimită, ca și Grace, deși într-o rochie la modă și cu buclele roșcate perfect coafate.

    Grace nu era la fel de cochetă. Deși purta cea mai bună rochie pentru această ocazie, tivul îi trecea peste genunchi și avea talia delimitată cu o curelușă neagră, care se potrivea cu tocurile joase. Deși nu era la fel de elegantă ca rochia cu buline alb cu negru a lui Viv, materialul de bumbac albastru-deschis îi punea în evidență ochii cenușii ai lui Grace și se potrivea cu părul blond.

    Viv i-o cususe, desigur. Dar Viv avusese întotdeauna aspirații înalte pentru amândouă. De-a lungul prieteniei lor, petrecuseră ore întregi cosând rochii și ondulându-și părul, ani de-a rândul citind în revistele Femeia și Viața Femeii articolele despre modă și maniere, apoi făcând nenumărate corecții pentru a se asigura că și-au pierdut „accentul de Drayton“.

    Acum, Viv arăta de parcă ar fi putut apărea pe una dintre acele coperte ale revistelor, cu pomeții ei înalți și ochii căprui cu gene lungi.

    Se alăturară valului de oameni care se grăbeau încoace și încolo, mutându-și valizele dintr-o mână în cealaltă, în timp ce Grace indica drumul spre Britton Street. Din fericire, indicațiile pe care i le trimisese doamna Weatherford în ultimul lor schimb de scrisori fuseseră detaliate și ușor de urmat.

    Totuși, ceea ce lipsise din descriere erau toate semnele războiului.

    Mai multe reclame, unele făcând apel la bărbați să-și facă datoria, iar altele care îi îndemnau pe oameni să-l ignore pe Hitler și amenințările lui și să își rezerve în continuare bilete pentru vacanța de vară. Chiar peste drum, un maldăr de saci de nisip încadra o ușă cu un semn alb-negru care îl indica a fi un adăpost public împotriva atacurilor aeriene.

    Prezentarea romanului conform editurii Litera:

    „O istorie minunată, care scoate la lumină puterea cuvântului, amintindu-ne de speranțele și bucuriile ascunse în librăriile de cartier, care au rezistat pe timp de război și disensiuni sociale.“

    Kim Michele Richardson

    August 1939: Londra se pregătește de război, în timp ce forțele lui Hitler mătură întreaga Europă. Grace Bennett a visat mereu să locuiască în oraș, dar buncărele și perdelele negre care blochează lumina nu sunt deloc ce se aștepta să găsească. Și nici nu s-a văzut vreodată lucrând la Primrose Hill, o librărie veche și prăfuită din inima Londrei.

    Războiul devine din ce în ce mai greu, întunericul și lipsurile din ce în ce mai apăsătoare, iar Grace descoperă puterea poveștilor care îi unesc pe oameni în moduri total neașteptate – o forță care triumfă asupra umbrei războiului.

    Traducere din limba engleză și note: DIANA DOROBANȚU

  • Trei cărți n’autor pe care să nu le ratezi

    Trei cărți n’autor pe care să nu le ratezi

    Un cal într-o mare de lebede“ (Raluca Nagy), „Fetiș“ (Horea Sibișteanu), „Omulețul din perete“ (Marian Coman), „Mila 23“ (Dan Ivan) sau „Oameni mari“ (Maria Orban) au fost alte titluri cu care am rezonat bine și pe care le-am îndrăgit pentru personajele, atmosfera, limbajul lor.

    Au trecut câteva luni de la apariția romanului Mariei Orban și, deși eram sigură că Eli Bădică (coordonatoarea proiectului) e tot cu creionul în mână verificând la sânge texte ce urmează să fie publicate, nu mă așteptam să văd scoase, aproape deodată, trei volume, unul mai ademenitor decât altul: „Teo de la 16 la 18“, de Raluca Nagy, „August“, de Elena Vlădăreanu și „Exodul mieilor“, de Irina Georgescu Groza. Toate trei sunt disponibile (cu excepția Exodului, care e disponibil deocamdată cu precomandă) și toate, sunt convinsă, sunt de devorat:)

    „Teo de la 16 la 18“, de Raluca Nagy

    Iată că după primul ei roman, „Un cal într-o mare de lebede“, pentru care a primit premiile „Sofia Nădejde“ și premiul Observatorului Cultural pentru debut, Raluca Nagy scoate din sertar un al doilea roman. „Teo de la 16 la 18“ este despre o fată „(nu chiar) ca toate“, cum o numește Simona Sora, care călătorește, studiază, iubește, eșuează fiind însoțită mereu de prietenul ei salvator: umorul. Sunt curioasă cum a construit Raluca acest personaj și la ce descoperiri de sine ajunge Teo în urma experiențelor trăite. După o descriere ca cea a lui Eli, pentru care romanul e „complex, excentric și,…singular în literatura română contemporană“, aștept și mai tare să-mi bată cuierul la ușă:)

    „August“, de Elena Vlădăreanu

    Am citit o povestire de-a Elenei prin iarnă, cred, pe blogul Institutului Goethe și m-a prins instant prin situația creată acolo, prin umorul ăla fain pe care îl știam deja din poeziile ei. Așa că da, așteptam tare mult apariția acestui prim volum al ei de proză scurtă, un volum „concentrat“, cum îl descrie Eli Bădică, în care recunoști scene domestice, relații de cuplu, de familie și prietenie. În cele 10 proze, totul se întâmplă sub o lumină de august, când „unități de grup se fac bucăți, identități corecte se întorc pe dos, tragedii personale sau gesturi definitive stau să se întâmple“, cum zice Adriana Stan.

    „Exodul mieilor“, de Irina Georgescu Groza

    Irina Georgescu Groza interconectează mai multe istorii mici, mai multe povești de dragoste, de trădare și de atrocități comise de horthyști pe fondul Dictatului de la Viena, când România a fost forțată să cedeze o parte din Transilvania Ungariei. Reconstituie astfel adevărul și atmosfera unei epoci, surprinde consecințele unor decizii politice asupra oamenilor simpli, dar și tristul fenomen al pribegiei. Marin Mălaicu-Hondrari ne asigură că „Exodul mieilor“ e un roman istoric plin de suspans, de care avem mare nevoie pentru simplul fapt că „literatura română nu poate exista fără trecutul istoric al României“.

  • O poveste pentru Ziua Copilului

    O poveste pentru Ziua Copilului

    Da, asta făceam de 1 iunie, dacă vă aduceți aminte (cei din generația mea), ne întâlneam cu toții la școală dar nu făceam orele, ci mergeam în vecinătate, pe străduțe liniștite unde puteam să ne țesem lumea de culori fără ca cineva să ne deranjeze. Noi, copilărind la țară, găseam rapid oazele astea și ne puneam pe desenat și colorat până când ne oboseau mâinile și ni se făcea foame. Dar în afară de a desena mai făceam ceva: povesteam. 

    Poveștile erau de multe feluri și porneau de la desenele pe asfalt, de la ceea ce visase sau văzuse fiecare. Cu toții ni le spuneam pe nerăsuflate rămânând uimiți de puterea imaginației. Cred că despre asta e, de fapt, 1 iunie, dincolo de acadele, limonade, jucării: despre faptul că fiind împreună, cei mici devin mai liberi și mai curajoși în a-și imagina tot felul de lucruri și de a le verbaliza. De a le povesti.

    Pentru că eu cred foarte tare în puterea poveștilor, las aici una pe care am scris-o într-o vară frumoasă, sub cireșul din grădina mamei. Sper din suflet să vă placă și să ajungă și la urechile copiilor voștri:)

    Buhi și Rava

    Se știe că bufnițele dorm ziua iar noaptea umblă după hrană, însă Buhi trebuia să rămână treaz în primele ore din zi pentru a merge la școală. Nu-i plăcea deloc, se plictisea groaznic și abia aștepta să audă cântecul cucului, care vestea sfârșitul orelor. De multe ori adormea în clasă, însă îl trezea veverița Mimi, care arunca în el cu câte o nucă, sau vocea bolborosită a domnului Bursuc, care le explica tot felul de lucruri. 

    Îi plăcea ora de muzică, când domnișoara Mierlă îi învăța solfegii, și joaca din pauze cu Titi, bărzoiul. Nu-l suporta pe broscoiul Rolo, care se prostea toată ziua făcându-i pe ceilalți să râdă, și nici pe ariciul Gogu, care-și lăsa mai mereu câte un ac în pielea lui Buhi. 

    Dar, cel mai tare și cel mai tare, îl enerva pupăzoiul Rava, un îngâmfat care venea și pleca primul, nu vorbea cu nimeni și umfla mereu cele mai mari note. A încercat Buhi de mai multe ori să-i capteze atenția – ba cu un joc, ba cu o bârfă, ba cu un banc -, dar în afară de un zâmbet sau un salut scurt nu a primit nimic de la el. 

    -Mami, îngână el într-o zi înainte de somn, Rava ăsta e un nesimțit. Nu bagă pe nimeni în seamă, se crede cel mai deștept din clasă, se aranjează doar pentru ca fetele să-l placă, se uită tot timpul în altă parte când îți vorbește. Înțelegi tu, genul ăla de nesuferit!

    Mama îl ascultă până la capăt și-i spune apoi blând:

    -Știi, Buhi, de multe ori ne putem înșela!

    -Cum adică?, întrebă puiul somnoros.

    -Adică, băiatul ăsta de care zici tu poate nu e deloc îngâmfat, ci doar singur și timid. Uneori, copiii, și chiar și cei mari, se comportă bizar doar pentru că sunt timizi.

    -Ăăă, timid e atunci când ți-e frică?, întreabă Buhi.

    -Nu chiar, timid e atunci când te rușinezi, când nu ai prea mult curaj să zici sau să faci ceva pentru că altcineva te privește.

    Rava timid? Se întreba Buhi de-atunci, în fiecare zi, uitându-se pe furiș la puiul de pupăză și făcându-și tot felul de scenarii. Într-o zi hotărî. Deși abia aștepta să ajungă în pătuțul lui moale, era tare curios să vadă unde locuiește Rava. Așa că-l urmări. Nu-i fu deloc ușor să se adapteze zborului ondulat pe care Rava îl încetinea adesea pentru a se odihni. Culmea, Rava îi părea și mai sigur pe sine și mai frumos în zbor, cu aripile rotunjite, dungate în alb și negru, cu capul roșcat și creasta portocalie pe care și-o tot cobora și ridica. Înainte să ajungă la destinație, Buhi aproape că se izbi de un copac, atât de neașteptat viră Rava la stânga, însă reuși să-și redresese repede zborul și să se ascundă. 

    Casa lui Rava era la marginea pădurii, într-o crăpătură de stâncă, unde-l așteptau vreo patru frățiori. Din desișul unui copac, Buhi vedea și se minuna. Rava îi dezmierda pe micuți cu șuierături calde și atingeri drăgăstoase, se juca cu ei, îi hrănea. Nu de puține ori, ieșea din ascunzătoare ca să prindă insecte, viermi de pământ, păianjeni, melci sau miriapode, și se întorcea apoi pentru a le împărți frățiorilor. 

    De câte ori ieșise oare din cuib pentru hrană?, se gândise Buhi atunci.

    A doua zi îl urmări iar pe Rava, a treia zi la fel, a patra, a cincea zi. Înțelese astfel că Rava nu avea nici mamă, nici tată, că el își îngrijea cuibul și frații, că era un pupăzoi fără prieteni. Singur și timid. Mămica lui avusese dreptate!

    Când, într-a șaptea zi de spionaj, Buhi își dădu seama că Rava clădește un alt cuib, mai mare, adună cât mai multe plante, pene, lână, cârpe și porni spre el. S-au fâstâcit amândoi când s-au întâlnit dar au depășit rapid momentul și s-au pus pe treabă. Puiul de bufniță nu mai găsea acum nici urmă de îngâmfare în micul pupăzoi, ba dimpotrivă îi părea amuzant și bun.

    Curând, cuibul a fost gata iar Rava și frățiorii se mutară în el. Era un cuib destul de încăpător așa că înțelegeți de ce Buhi, care devenise cel mai bun prieten al pupăzoiului, își făcea de multe ori somnul după școală acolo!

  • Fragment din „Mi-e dor de tine când clipesc“, de Mary Laura Philpott

    Fragment din „Mi-e dor de tine când clipesc“, de Mary Laura Philpott

    Mary Laura Philpott este o autoare americană cu o biografie tare interesantă: a lucrat mai mulți ani ca librar; a fondat Musing, revista online a librăriei Parnassus Books; a scris și ilustrat volumul umoristic „Penguins with People Problems“ („Pinguini cu probleme cât se poate de umane“); a scris cartea de eseuri cu tentă autobiografică „Mi-e dor de tine când clipesc“, care i-a și adus succesul (mai multe publicații americane au declarat-o, în 2019, cea mai bună carte a anului); a câștigat un Emmy pentru emisiunea literară A Word on Words, a cărui co-prezentator este.

    În „Mi-e dor de tine când clipesc“, Mary Laura Philpott scrie despre probleme cu care s-a confruntat ea însăși, dar pe care le știu foarte bine atâtea alte femei: nevoia de a controla totul și de a fi perfectă, lupta de a găsi un echilibru între muncă și viața de familie, golurile, disperarea, depresia, dar și momentele revelatoare, reinvențiile personale etc.

    Mai jos veți găsi un fragment relevant, care explică chiar titlul cărții.

    Spor la lectură!:)

    Sursa: memphis.flyer.com

    Fragment din „Mi-e dor de tine când clipesc“

    Mi‑e dor de tine când clipesc

    E propoziția perfectă, doar că n‑am scris‑o eu. Autorul e copilul meu în vârstă de șase ani.

    Stăteam la biroul de acasă, aveam de predat o reclamă pentru un client din industria bagajelor și mă luptam cu un alineat despre valize. M‑am aplecat, de parcă dacă‑mi țineam fața mai aproape de computer aș fi putut convinge cuvintele de pe ecran să facă gențile ceva mai atrăgătoare. Băiețelul meu stătea pe burtă pe covor, „lucra“ ca să‑și umple timpul până la plimbarea în parc pe care i‑o promisesem. Vorbea singur în timp ce mâzgălea cu un creion galben pe unul dintre caietele mele de notițe.

    „…și mi‑e dor de tine când clipesc“, a zis.

    […]

    Cu timpul, „Mi-e dor de tine când clipesc“ a devenit pentru mine un laitmotiv. Mă ajută să trăiesc în prezent. Mă face să reduc viteza și să absorb fiecare secundă în loc să-i dau zor, fiindcă de-acum știu cât de dor îmi e de lucrurile întâmplate în trecut, care sunt chiar aici, sub pleoapele mele, și totuși s-au dus de tot. Atunci când fiul meu face ceva tipic pentru un adolescent, și eu trebuie să-i cer pentru a mia oară într-o seară să-și ia pantalonii aruncați pe jos, în baie, „Mi-e dor de tine când clipesc“ mă ajută să am mai multă răbdare. Cu o secundă în urmă avea șase ani. Peste încă o secundă va fi adult și mă va părăsi. Mi-e dor de tine când clipesc. Aici e surprinsă profunzimea iubirii mele. Oare chiar voia sã spună asta atunci când era mic și mâzgălea, sau doar căuta ceva care să rimeze cu „mă săpunesc“?

    Nu avea cum să fi știut. Nu avea cum să‑și fi dat seama că expresia „mi‑e dor de tine când clipesc“ surprinde perfect ceea ce simte la un moment dat orice adult: criza de identitate. Dar așa este.

    […]

    Mi‑e dor de tine când clipesc. Am simțit‑o de atâtea ori de‑a lungul vieții, în momente în care chiar nu mai știam nici eu cine sunt, în clipe în care, dacă închideam ochii, simțeam că am dispărut.

    Încă mai am bucata aceea de hârtie pe care a scris fiul meu cu ani în urmă, înainte ca eu să am cea mai vagă idee că ceea ce a scris el acolo va deveni piatra mea de hotar. Habar n‑am avut atunci că acele cuvinte aveau să devină un laitmotiv extrem de versatil.

    Îl folosesc mereu. Atunci când simt presiunea de a face întocmai acel lucru care trebuie făcut – ceea ce se întâmplă tot timpul, fiindcă sunt om și sunt o perfecționistă –, îmi amintesc toate identitățile pe care le‑am avut, pe care le am și pe care le voi avea în același timp. Mi‑e dor de tine când clipesc înseamnă știu că toate identitățile mele sunt aici cu mine și știu că împreună putem reuși. Îmi spun asta mie însămi, și mă simt ca atunci când un antrenor împinge jucătorul pe teren și‑i spune: „Hai că poți! Fă ce te‑am învățat!“

    Mă simt ca atunci când un părinte își cuprinde pe după umăr copilul aproape adult care se îndreaptă către ușă, pentru a merge la balul de absolvire, și‑i spune: „Nu uita cine ești“.

    Uneori mă gândesc: Fir‑ar să fie, n‑o să mai am niciodată 15 sau 25 sau 35 de ani. Viețile acelea le‑am trăit, gata. Și devin ușor nostalgică la gândul că aș putea să retrăiesc ceva din ce a fost atunci. Și apoi îmi amintesc de mine la 21 de ani, stând într‑un cubicul la primul meu loc de muncă de după facultate, simțindu‑mă total nedumerită și dorindu‑mi să dispar, și mă gândesc: Hei, sinele meu tânăr, o să fie mai bine. Jur. O să fie și mai rău, uneori, dar și mai bine.

    Iar atunci când am atacuri de anxietate cu privire la viitor – Și dacă de fapt acum sunt cel mai fericită din viața mea și nu apreciez asta suficient de mult? Oare o să ajung la sfârșitul vieții fără să fi trăit vreodată în Franța, sau fără să fi făcut destui oameni fericiți, sau fără să fi învățat tot ceea ce ar trebui să știu despre spațiu, sau fără să fiu în stare să fac șpagatul? Oare mănânc destui antioxidanți? Oare ce voi fi făcând peste zece ani? Dar peste douăzeci? – îmi spun: Mi‑e dor de tine când clipesc, ceea ce va să zică: Fii stăpână pe situație. Nu intra în panică. Dacă vrei să știi încotro s‑o apuci, uită‑te de unde vii. Faptul c‑ai ajuns până aici înseamnă că poți face următorul pas.

    Uneori, atunci când mă năpădesc amintirile sau visez cu ochii deschiși, simt cum diferitele mele identități trec una pe lângă alta, de parcă eu‑cea‑de‑acum îmi încrucișez pașii pe coridorul minții cu eu‑cea‑de‑demult sau cu eu-cea‑din‑imaginație sau chiar cu eu‑cea‑din‑viitor. „Mi‑e dor de tine când clipesc“, spune unul dintre euri. „Sunt chiar aici“, spune celălalt, și întinde mâna.

    Prezentarea cărții Mi-e dor de tine când clipesc“, de Mary Laura Philpott, conform editurii Humanitas:

    „O scriitoare care încântă prin originalitate și inteligență. Mă bucur că a scris o carte inspirată din viața ei!“ Elizabeth Gilbert

    Pornind de la fapte obişnuite, Mary Laura Philpott surprinde în aceste eseuri autobiografice scrise cu umor irezistibil teme existenţiale de o relevanţă acută. Criza vârstei de mijloc, echilibrul între familie şi ambiţia profesională, viaţa de cuplu, maternitatea, prietenia – toate aceste faţete ale feminităţii sunt discutate cu talentul rar al scriitorului care te face să râzi şi să plângi de emoţie şi care, vorbind despre experienţe cu totul personale, descrie, de fapt, căutarea de sine a fiecăruia dintre noi. O carte despre vulnerabilitate şi autoexigenţă, despre greşeli şi hotărâri esenţiale – despre cum profunzimea vieţii se reflectă în cele mai mărunte şi aparent neînsemnate detalii.

    „Mi-e dor de tine când clipesc vorbeşte cu căldură, sinceritate dezarmantă şi înţelepciune despre presiunile cu care se confruntă femeile în ziua de azi şi despre cum autoarea şi-a găsit mulţumirea sufletească privind înlăuntrul ei şi învăţând să fie ea însăşi.“ Kirkus Reviews

    „Deopotrivă o scrisoare către perfecţioniştii de pretutindeni şi o confirmare a faptului că este bine, şi chiar necesar, să te schimbi – Mi-e dor de tine când clipesc îmbrăţişează călduros viaţa, cu toate imperfecţiunile ei.“ Esquire

    „Profundă, plină de umor, curajoasă şi pasionantă, Mi-e dor de tine când clipesc este o carte în care te vei regăsi şi în care vei afla consolare, deşi adesea te va pune pe gânduri. O colecţie minunată de eseuri, ce te va face să te simţi mai puţin singur.“ Dani Shapiro

    „Un mozaic al unei vieţi în care schimbarea survine subtil, iar nu radical. […] Cititorii vor fi seduşi de tonul prietenos al autoarei, de simţul umorului plin de căldură şi de poveştile ei pline de empatie.“ Booklist

    Mary Laura Philpott s-a născut în Nashville, Tennessee. A publicat eseuri pe teme culturale și recenzii literare în The New York Times, The Washington Post și The Atlantic. A scris volumul umoristic Penguins with People Problems (Pinguini cu probleme cât se poate de umane) și cartea de față, care a cunoscut un succes de public răsunător, fiind nominalizată printre cele mai bune titluri ale anului de Esquire, BuzzFeed, Bustle, HelloGiggles, She Reads și Literary Hub.

    Mi-e dor de tine când clipesc“ a apărut la editura Humanitas în 2021, în traducerea Ioanei-Raluca Flangea.

  • Trei cărți de la Humanitas numai bune de citit în luna mai

    Trei cărți de la Humanitas numai bune de citit în luna mai

    Acestea sunt singurele motive pentru care am făcut mini-lista de mai jos, pe care eu însămi îmi doresc să o dovedesc în cea de-a treia lună de primăvară. Aș începe, fără nici o îndoială, cu cartea americancei Mary Laura Philpott, „Mi-e dor de tine când clipesc“, pentru simplu fapt că îmi sunt familiare multe dintre subiectele pe care le dezvoltă ea aici și pentru că sunt foarte curioasă cum a reușit, prin scriitură, să aducă în lumină niște experiențe de viață cu care se confruntă atâtea femei din lume.

    Mi-e dor de tine când clipesc, de Mary Laura Philpott (Humanitas)

    Cartea aceasta de eseuri a fost numită în 2019, când a fost publicată, una dintre cele mai bune cărți ale anului (National Public Radio și revista Esquire se numără printre publicațiile care au așezat-o în cap de listă). A devenit un instant succes pentru simplul fapt că Mary Laura Philpott a scris despre ea în ipostaze în care se poate recunoaște lesne orice femeie de pe Pământ: perfecționism, anxietate, depresie.

    Eseurile ei sunt fețe ale feminității, sunt episoade din viața unei femei care a experimentat schimbări de identitate, care a făcut față cum a putut presiunilor din afară și din interior, care n-a mai găsit, într-o bună zi, mulțumire în nimic din ceea ce făcea și astfel a învățat să se recalibreze, să se reinventeze. Sună complicat, nu-i așa? Doar că această recalibrare nu a însemnat o experiență transcendentală sau o schimbare totală a stilului de viață, ci foarte mici și recurente reinventări personale. Philpott a renunțat la locuri de muncă și obligații sociale care nu i se potriveau și a îmbrățișat doar acele experiențe în care se simțea confortabil.

    Ăsta, cred, că este motivul pentru care „Mi-e dor de tine când clipesc“ are atâta succes: îți arată cum un om, cândva obsedat de control și perfecționism, ajunge, prin gesturi și decizii simple, să-și reconfigureze viața și să fie fericit.

    Istoria insulei, de Evgheni Vodolazkin (Humanitas Fiction)

    Faptul că Evgheni Vodolazkin și-a luat doctoratul cu teza „Istoria lumii în literatura Vechii Rusii“ dar și că este cercetător la Institutul Literaturii Ruse, Puskinskii Dom, din Sankt Petersburg, explică pasiunea lui pentru lumea veche, pe care o invocă în multe din romanele sale („Laur“, spre exemplu).

    Și în „Istoria insulei“ – cel mai nou roman al său, apărut în 2020 și tradus acum și la noi – apelează la cunoștințele lui despre Evul Mediu, construind o poveste despre un loc straniu, în care trecutul și prezentul se împletesc cât se poate de firesc.

    Romanul (disponibil începând cu 6 mai, cu precomandă) e cu atât mai delicios cu cât pune în relație personaje fabuloase precum prinți și președinți, cronicari și proroci, un stăpân al albinelor și un motan vorbitori:)

    Cei mai fericiți copii din lume, de Michele Hutchison și Rina Mae Acosta (Humanitas Junior)

    Probabil că v-ați săturat și voi să tot auziți de rețete de fericire, de sfaturi de parenting și de relaxare, dar nu putem nega că există cărți care ne ajută să vedem puțin altfel lucrurile astea și să ne facem mai mult curaj pentru schimbări.

    Ei bine, cartea asta scrisă de două mămici olandeze și tradusă de Ioana-Raluca Flangea pare o ancoră bună pentru toți părinții care nu mai știu cum s-o scoată la capăt cu toată nebunia de zi cu zi, mai exact cu stresul, oboseala, nervii întinși la maximum și tonele de frustrări. 

    Sunt sute de studii care arată că olandezii sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ (iar explicațiile sunt multe, de la democrație stabilă, sistem social bun, lipsa sărăciei și a corupției, și până la toleranța și gândirea lor critică). Dar în această carte, Rina Mae Acosta și Michele Hutchison se focusează mai mult pe fericirea copiilor din acest colț de lume, iar printre concluziile trase în urma cercetărilor și a discuțiilor cu mai mulți părinți, le găsim pe cele legate de sistemul de învățământ (care nu-i încarcă pe micuți cu atâtea ore de școală și de teme), mersul pe bicicletă, lăsatul copiilor singuri la joacă, încurajarea independenței copilului.

    Sunt multe alte aspecte interesante abordate în carte – printre care și cele legate de faptul că adolescenții olandezi nu sunt rebeli -, care nu vă vor transforma în părinți ideali, dar care sigur vă vor ajuta să fiți ceva mai relaxați în relația cu copiii voștri:)

  • O carte și o piesă de teatru: „Nu sunt eu“ (Maia Morgenstern)

    O carte și o piesă de teatru: „Nu sunt eu“ (Maia Morgenstern)

    Cartea e micuță, foarte ușor de parcurs, cu texte mici, datate, ce cuprind mai degrabă impresii despre viață, teatru, iubire și prietenie, dar și povestioare anecdotice cu Maia Morgenstern în copilărie, în adolescență, la maturitate. 

    Unele sunt haioase, altele triste, unele sunt melancolice, altele ușor patetice, dar toate fac portretul unui om îndrăgostit de viață și de teatru.

    Bănuiesc că asta face și spectacolul „Nu sunt eu“, pe care intenționez să-l văd diseară: o așază pe Maia Morgenstern în mijlocul propriilor amintiri, de unde actrița culege tot ce a fost mai intens pentru ea. 

    Apropo, cei care participă la vizionare, primesc un exemplar de carte cu autograf:) Eu îl am deja:) Pentru participare trebuie doar să vă înscrieți aici. Baftă!

    Eu am copilărit aici. Pe strada Occidentului numărul 24. Aveam sobe cu lemne. Mama căra lemnele până la etajul doi. Arunca apoi cenușa. În fiecare zi, toată iarna. Vara, mă jucam în curte, cu Gianina. Ne certam pe păpuși și apoi ne împăcam. Sub pom, părinții mei au pus o bancă: o aduseseră din casa bunicilor. Bunicii mei veneau adeseori pe la noi. Pe atunci nu aveam telefon. Nu, nici măcar fix. O strigau pe mama de jos, de la poartă. 

    -Nu? Nu ești ovreică? Atunci poate ești jidancă…

    Nu știam ce să răspund. Nu cunoșteam cuvântul. Tăceam.

    -Morrrrgănștern? Morrrrgănștern?

    -Nu! Nu sunt eu! Am răspuns înspăimântată. Nu sunt eu!

    În studenție, pe vremea mea, fetele făceau armata. Sâmbăta de dimineață. Și eu am făcut, dar n-am apucat să-mi iau gradul – sublocotenent, mi se pare – că am rămas însărcinată și nu mă mai încăpeau centironul și mantaua. Și chipiul. Și mi-era greu să mă scol dis-de-dimineață.

    Eu, veșnic bântuită de dubii, contrazicându-mă tot timpul, niciodată sigură că am luat decizia corectă, răvășită de remușcări, mereu regretând ceva – ori spaima că am făcut pea puțin, ori reproșul că am făcut prea mult.

    Sursa: news.ro

    În ziua în care am îmbătrânit, am plâns. Un pic. Știu eu de ce.

    În ziua în care am îmbătrânit, am obosit un pic. Am respirat greu și m-am rezemat de un copac. Am respirat și am uitat unde am plecat. Și-am râs, nu știu de ce. A fost frumos.

    În ziua în care am îmbătrânit, mi-am amintit de mama și de tata. De parcul Cișmigiu. Și de vecinii din curtea alăturată. Și de o fetiță mică, slăbuță și miorlăită. 

    În ziua în care am îmbătrânit, am mâncat înghețată pe săturate. Și am cântat cântece franțuzești.

    În ziua în care am îmbătrânit, a fost frumos.