An noutate: 2021

  • „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    narghileaua vrăjită

    Sf. Andrei, 1794. Lumea se pregătește de sărbătorile iernii, cu dovleac copt și neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porțile spre lumea subtilă. E seară, iar la Curtea Veche au coborât umbrele morților, cuibărindu‑se mai ales prin Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăți și cu butoaie de vin, lichioruri și peltele, așezate pe rafturi. Peste toate acestea era stăpân Andrei, un administrator cu simbrie și rang de stolnic, care se pregătea să plece acasă, fără să știe că în stradă îl aștepta o surpriză.

    Cu niște zile în urmă sosise în București un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoțit de o fată, o copilă de 13 ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre București, unde spera să‑și întâlnească mama.

    Iar aici e momentul să vă spun că această copilă avea darul rar de a ști cum să ceară. În primul rând, mânuia o narghilea subțirică pe care o învârtea pe sub nasul celor din jur. Apoi, nu vorbea niciodată fără să tragă un fum pe care îl risipea cu artă, atrăgând în valurile lui albăstrui mici zâne și duhuri.

    Povestea ei era tristă, dar parfumată. Recent, mama îi plecase într‑o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre București. Văduvă, încă bine, înfășurată în șaluri, această mamă se lăuda cu bijuterii moștenite de la mama ei, o bucureșteancă get‑beget care, printre altele, îi dăduse și o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viața în București era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeți, fugise în lume, căsătorindu‑se cu un căruțaș, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune și numele, fusese așteptată, dorită.

    Dar viața e schimbătoare. Căruțașul a dat colțul, iar Floarea s‑a trezit singură, căci maică‑sa, îndrăgostită de un anume Peea Rențiper (frumos nume!) a tăiat‑o spre Ismail, lăsând‑o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să învețe o meserie. O idee bună, de altfel. Într‑un an, maximum doi, ajungea creatoare de chifle.

    Iar acest bucătar a intrat sub fumul vrăjit al copilei, încât nu putea să‑i refuze nimic. Supărat pe el însuși, conștient că ajunsese sclavul unei fete de sclav, bucătarul, inspirat de cine știe ce întâmplări, și‑a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la București. Floarea l‑a urmat ca un câine. Sau mă rog, invers.

    Și ajungem din nou la chelar! În Ajun de Sf. Andrei, stolnicul beciurilor domnești a ieșit la plimbare. Era un noiembrie cald, iar mahalagiii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraș se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau șaluri de Persia, anterie de cașmir și museline brodate.

    Andrei stolnicul le privea cu indiferență, fălindu‑se cu un guler de blană și cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, v‑am spus, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureștenii chefuiesc până dimineața, ca să alunge demonii și stafiile, iar bucureștencele fac vrăji și ghicesc viitorul. Tot orașul se umple de umbre.

    Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut bucătarul, care a‑nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându‑l cum vorbea armânește, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun‑simț natural, știind să se milogească pe bune. S‑a ținut după trăsură până acasă la stolnic, unde curtea era plină de oaspeți, de grătare și lăutari.

    Pe deasupra lor pluteau umbrele de pe lumea cealaltă. Înțelegând situația, dându‑și seama că era ziua lui, bucătarul i‑a oferit un cadou, ca să nu‑l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei, de la Curtea Veche până la Gorgani, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare, era asudată și uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situația, și‑a dat seama că în curțile stolnicului era mai bine decât la cuptor, așa c‑a acceptat imediat să fie cadou. Și legănând lunga pipă, aruncând fumuri înțesate cu diavoli, ciugulind în trecere de la mesele întinse în curte, și‑a făcut repede loc printre oaspeți.

    Stolnicul, aiurit, a poruncit să‑i fie pregătită o cameră, la mansardă, de unde putea să privească orașul. Nu știm dacă bucătarul a fost angajat, dar știm că Andrei a fost marcat de întâlnirea cu Floarea. Toată familia văzuse schimbarea, căci chiar din acea seară s‑a înmuiat, topit în florile galbene ale șalului său de mătase. Ea îi povestea despre mama ei, despre drumul spre Ismail, iar stolnicul vedea mătăsurile acelei femei dispărute în ceață. Fiecare fum risipit din narghileaua copilei îl făcea mai tăcut.

    Două săptămâni mai târziu, a depus o depeșă la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, vă amintiți, cu noul iubit Rențiper, era născută la București, ca cetățean liber.

    Floarea n‑avea acte, ce‑i drept, tocmai de aceea situația ei se cerea rezolvată. Și ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă, de data aceasta, cu toate că fata are aparențe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuși măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.

    Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta, impresionat de patosul care răzbătea din cuvintele stolnicului Andrei, a luat o hotărâre destul de bizară, trimițându‑i‑o în Ajunul Crăciunului, ca pe‑un cadou. El hotărăște ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine‑poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, n‑avea decât să rămână în grija stolnicului, ca sclavă bine‑merçi.

    Poate că Floarea ar fi murit în robie, iar toate acestea nu s‑ar fi întâmplat, dacă n‑ar fi ajuns în casa stolnicului în noaptea de Sf. Andrei – patronul tuturor duhurilor. Eu cred că în narghileaua ei subțirică se furișaseră niște îngerași beți sau stafiile lor, care de Sf. Andrei se plimbă pe unde vor ele.

    Crimă și poezie

    Furtună

    Pe la anul 1835, Anton Chladek vine la București, unde va și rămâne, până la finele vieții (1794–1882). E pictor, profesorul lui Nicolae Grigorescu, rămas în istorie mai ales pentru portretele făcute boierilor din Valahia.

    Pentru familia Văcărescu a făcut trei portrete, anume pe‑ale poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, morți de mult la acea dată, și pe‑al Marelui Ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Primii sunt, desigur, pictați după alte portrete, amândoi tineri, iar cel de‑al treilea, bătrân, de unde deducem că i‑a pozat pictorului. Având în vedere că doar Furtună trăia la acea dată, înseamnă că el a suportat plata.

    Acest ban, despre care se știe că era poreclit Furtună, din cauza temperamentului coleric, era extrem de bogat, extrem de zgârcit. Totuși, nu agrea plocoanele, mita, șantajul. Circula chiar o poveste legată de aversiunea față de banii câștigați pe căi necinstite. Pe unul care vrusese să‑l mituiască l‑a bătut cu săculețul de bani peste gură.

    Era zurliu, se zice, dar bine intenționat și sufletist. Prietenii îi spuneau Teodorachi. Totuși, porecla Furtună îl arată răsturnând lucrurile. Privind cele trei tablouri, mă întreb de ce comandase portretele unor rude moarte, un văr și un unchi. De ce nu comandase portretul fiului său?

    Despre cartea „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști conform editurii Litera:

    „Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

    Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

    DOINA RUŞTI, prozatoare de referinţă, cu certă contribuţie atât în neogotic, cât şi în realismul psihologic, apreciată pentru origi­­nalitate şi erudiţie epică, a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâţa Vinerii, Homeric) şi romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze şi de recenzii laudative în publicaţii internaţionale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009). Doina Ruşti coordonează colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti.

  • Fragment în premieră din cartea „Stare de teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny

    Fragment în premieră din cartea „Stare de teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny

    Este „ambițios“, spun cei de la The New York Times, cu acțiune apocaliptică (în joc fiind viitorul lumii), cu personaje puternice și inteligente, cu secrete de stat și planuri macabre, cu femei empatice care se sprijină una pe cealaltă.

    Totul se învârte în jurul unei noi administrații americane, când un dezastru de proporții, în care sunt implicate țări precum Iranul, Pakistanul și Rusia, amenință Statele Unite ale Americii.

    E genul de conspirație din care nu lipsesc (nu-i așa?) agentul guvernamental, jurnalistul băgăreț și secretarul de stat inteligent și hotărât.Dar te vei dumiri singur cum stă treaba cu acest thriller dacă vei ajunge să-l citești:) Până atunci, las mai jos un fragment oferit de prietenii de la Crime Scene Press:

    Fragment din cartea „Stare de Teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny:

    Gil își puse telefonul în buzunar și se așeză mai comod, privindu-i pe copiii din fața lui cum se împung și se împing. Pe partea cealaltă, o femeie în vârstă îi privea la rândul ei, fără îndoială recunoscătoare că nu-i erau copii sau nepoți.

    Autobuzul era plin ochi, iar Gil se întrebă dacă să-și ofere locul cuiva, dar trebuia să o supravegheze pe Dr. Bukhari, să vadă unde o să coboare. Și dacă informatorul lui avea dreptate.

    ________

    Dă-te jos! Bombă!!

    Dar nu primi niciun răspuns.

    Anahita se holbă la ecran. Haide. Haide.

    Nimic.

    Încercă să sune.

    Nimic.

    Se ridică și alergă până în biroul secretarului de stat. Agenții de pază încercară s-o oprească, dar din nou își croi drum dincolo de ei.

    – Un prieten! strigă ea. Am un prieten care e în autobuzul 119 în Frankfurt. Urmărește o pistă. Am încercat să-i spun că urmează un atentat și nu mi-a răspuns.

    – O pistă? întrebă Betsy. E jurnalist?

    – Da.

    Betsy se răsuci și se uită la Ellen.

    Când secretarul Adams scoase telefonul, Betsy se întoarse spre Anahita.

    – Cum îl cheamă?

    Ellen se uită la ultimul mesaj personal pe care-l primise. De la fiul ei.

    În Frankfurt în autobuz. Mai multe mai târziu.

    – Gil, zise Anahita. Gil Bahar.

    Își mută ochii de la figura uluită a lui Betsy la cea a lui Ellen. Avea gura căscată și făcuse ochii mari.

    Tremurând, Ellen apăsă pe pictograma de apelare și îi susținu privirea lui Betsy.

    – Ce e? vru să știe Anahita.

    – Gil Bahar e fiul ei, spuse Charles Boynton.

    Cineva parcă aspirase tot aerul din cameră.

    Mai erau trei minute și cinci secunde.

    Cu toții se uitau la Ellen.

    Katherine intră în încăpere și se opri.

    – Ce s-a întâmplat?

    Betsy se apropie de ea.

    – Gil e în autobuzul 119 din Frankfurt. Mama ta îl sună.

    – O, Doamne, spuse ea, și nu mai reuși să rostească vreun cuvânt.

    ________

    Autobuzul se opri, iar copiii din față, băgând de seamă că se oprise, țipară și se dădură jos țopăind. Chiar când bărbatul din fața lui Nasrin ieși la rândul lui.

    Dar lăsă ceva în urmă.

    În mașină urcară câteva familii. Niște adolescenți. Un cuplu în vârstă.

    Gil simți că telefonul îi vibrează, dar îl ignoră. Trebuia să se concentreze la Dr. Bukhari la fiecare stație, să fie sigur că nu coboară în ultima clipă.

    Autobuzul porni, iar el scoase telefonul din buzunar.

    – Băga-mi-aș, spuse și apăsă pe butonul roșu de respingere.

    ________

    – Mi-a închis, spuse Ellen.

    – Folosește telefonul meu, zise Katherine.

    Sună și îi întinse mamei ei mobilul.

    Mai era un minut și zece secunde.

    ________

    Din nou, telefonul îi vibră.

    După câteva clipe, Gil îl scoase, așteptându-se să vadă poza mamei lui.

    În schimb, în imagine era sora lui vitregă, Katherine.

    – Bună, Katie…

    ________

    – Ascultă-mă cu atenție, zise mama lui pe un ton sobru, calm.

    – Rahat, spuse Gil și dădu să închidă.

    – E o bombă, spuse Ellen ridicând tonul.

    – Ce?

    – E o bombă în autobuzul tău.

    Calmul dispăruse. Aproape că țipă.

    – Ai puțin peste un minut. Du-te!

    Îi luă o clipă să înregistreze cuvintele, panica, înțelesul mesajului.

    Se ridică și strigă:

    – Opriți autobuzul! E o bombă!

    Ceilalți pasageri se uitară la el, apoi se întoarseră jenați cu spatele la americanul nebun.

    Se întinse spre Nasrin și o apucă de braț.

    – Ridică-te! Dă-te jos!

    Ea îl împinse și îl atacă cu bocceaua lui Amir. Începu să-l lovească și să strige după ajutor.

    Deci așa voiau s-o lichideze, își spuse, în timp ce mintea și adrenalina i-o luară la goană.

    Gil îi dădu drumul și alergă în față, unde strigă la șofer:

    – Oprește! Dă jos pe toată lumea.

    Se întoarse și privi de-a lungul autobuzului la chipurile care se holbau la el. Bărbați, femei și copii. Îngroziți. Nu de bombă, ci de el.

    – Te rog, imploră el.

    Tic. Tic.

    ________

    Se uitau cum ceasurile care acopereau peretele din biroul superb continuă numărătoarea inversă. În fundal, estompat, îl auzeau pe Gil cum țipă, cum se roagă de oamenii din autobuz.

    Nouăsprezece.

    Optsprezece.

    – Gil! strigă mama lui. Dă-te jos!

    ________

    În sfârșit autobuzul opri cutremurându-se. Ușa se deschise și șoferul se ridică de pe scaun.

    – Mulțu…, începu Gil înainte ca șoferul să-l apuce de haină.

    Și se pomeni aruncat afară.

    ________

    Zece.

    Nouă.

    Aveau ochii larg deschiși. Nu mai respirau.

    – Opt, șopti Anahita.

    ________

    Ateriză pe asfaltul tare. Julit, fără suflu, ridică privirea și văzu cum autobuzul se îndepărtează. Se ridică împleticindu-se și alergă după el. Apoi, dându-și seama că n-o să-l prindă niciodată, Gil se întoarse spre pietoni.

    ________

    Trei.

    Doi.

    ________

    – Feriți-vă, la pământ! E o…

    ________

    Tic… tac.

    ________

    Ellen se albi la față când se declanșă alarma Anahitei.

    Sursă: Facebook

    Prezentarea cărții „Stare de Teroare“ conform editurii Crime Scene Press:

    În Statele Unite, o nouă administrație tocmai a depus jurământul. Președintele o numește secretar de stat pe cea mai virulentă adversară a sa. Însă, după perioada tulbure de dinainte, lucrurile par să revină pe un făgaș normal…

    Până când trei autobuze explodează în trei țări din Europa. Pentru secretarul de stat Ellen Adams, cheia din spatele atentatelor se află la Washington. Ellen și echipa ei intră într-un joc periculos cu fosta administrație americană, cu Iranul, Pakistanul și Rusia în încercarea de a preveni un dezastru inimaginabil pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

    „Captivantă, extrem de credibilă.” (Karin Slaughter)

    „Stare de teroare este cartea pe care am sperat mereu s-o scrie un om de stat inspirat.” (James Patterson)

    „Un thriller politic desăvârșit.” (Ann Cleeves)

    „Trama e ambițioasă și apocaliptică… o cursă diplomatică de mare viteză…” (The New York Times)

    „Adevărata cheie a romanului este arma secretă a acestuia: prietenia dintre femei.” (The Washington Post)

    „Un thriller trepidant despre terorism, corupție și diplomație, meticulos scris și care promite amănunte pe care numai cineva din interior le poate destăinui.” (TIME)

    „N-o să puteți lăsa cartea din mână… Priviți-o ca pe refugiul din această toamnă.” (CNN.com)

    „Miza este inteligent construită la nivel geopolitic și ne pune în fața unei dileme morale demnă de John le Carré…” (The Guardian)

    „Remarcabil… Având un ritm alert și fiind plin de amănunte din culise, romanul zugrăvește superb presiunea din interiorul lumii diplomației și al diplomației lumii.” (Daily Mail)

    „Un blockbuster alert.” (The Financial Times)

    „Un thriller care îmbină experiența directă a unui fost secretar de stat cu abilitățile scriitoricești ale unei maestre a suspansului.” (Tampa Bay Times)

    „Stare de teroare o să vă țină treji până târziu în noapte ca să încercați să țineți pasul cu secretarul Adams și echipa ei.” (GoodMorningAmerica.com)

    Hillary Rodham Clinton este prima femeie din istoria Statelor Unite care a devenit candidat prezidențial din partea unui partid major. A fost al 67-lea Secretar de Stat după aproape patru decenii în care a ocupat înalte funcții publice. Este soție, mamă și bunică, precum și autoarea altor șapte cărți pe lângă cea de față. 

    Louise Penny a câștigat mai multe premii literare internaționale și este autoare de mai multe romane bestseller aflate pe locul 1 în clasamentele New York Times, USA Today, Globe and Mail (Toronto). Cărțile cu inspectorul-șef Armand Gamache au fost traduse în treizeci și unu de limbi.

  • Fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin

    Fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin

    „Te rog, ai grijă de mama“ a fost publicat în 2009, s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare doar în Coreea de Sud și a fost recompensat, în 2012, cu Man Asian Literary Prize (premiu important acordat celui mai bun roman asiatic din anul respectiv), Kyung-Sook Shin devenind astfel prima femeie și primul autor corean care a primit acest premiu.

    Iată mai jos un fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin, apărut acum la editura Univers:

    Nimeni nu ştie

    A trecut o săptămână de când a dispărut mama.

    Familia s-a adunat acasă la fratele tău mai mare, Hyong-chol, încercând să-şi dea seama ce se poate face. Vă hotărâţi să faceţi fluturaşi tipăriţi şi să-i împărţiţi în locul în care a fost văzută mama ultima oară. Întâi trebuie să faceţi o schiţă a fluturaşului. Știţi cu toţii că fluturaşii sunt o metodă învechită într-o situaţie ca asta, dar nu sunt multe lucruri pe care familia persoanei dispărute le poate face, mai ales când persoana în cauză este chiar mama ta. Depui un raport pentru persoane dispărute, cauţi prin zonă, întrebi în jur dacă a văzut cineva o femeie care arată ca ea. Fratele tău mai mic, care are un magazin online de îmbrăcăminte, a spus că a postat ceva despre dispariţia mamei voastre descriind locul de unde a dispărut şi că a încărcat o poză cu ea, rugându-i pe oameni să contacteze familia dacă au văzut-o. Ai vrea să te duci s-o cauţi prin locuri unde crezi că s-ar duce, dar ştii foarte bine că mama nu poate merge nicăieri singură în oraşul ăsta. Fratele mai mare te pune pe tine să scrii textul pentru fluturaş, din moment ce ţi-ai făcut carieră din scris. Roşeşti, de parcă ai fi fost prinsă făcând ceva ce nu trebuia. Nu eşti sigură cât pot ajuta cuvintele tale în situaţia asta.

    Când scrii că mama s-a născut pe 24 iulie 1938, tata te corectează, spunând că s-a născut în 1936. Documentele oficiale spun că s-a născut în 1938, dar se pare că, de fapt, a fost în 1936. Este prima oară când auzi de aşa ceva. Tata spune că toată lumea făcea asta pe atunci pentru că mulţi copii nu supravieţuiau nici măcar o sută de zile de la naştere, aşa că oamenii îi creşteau câţiva ani înainte să depună actele oficiale. Când eşti gata să scrii ’36 în loc de ’38, fratele mai mare spune că trebuie să scrii ’38 pentru că asta e data oficială. Tu nu consideri că ar trebui să fii atât de precisă când scrii un fluturaş făcut acasă, doar nu e ca şi când ai fi la un birou guvernamental, dar laşi, ascultătoare, ’38, întrebându-te dacă 24 iulie e într-adevăr ziua de naştere a mamei.

    Acum câţiva ani mama ta a spus:

    – Nu trebuie să sărbătorim ziua mea separat. Aniversarea tatei este cu o lună înaintea mamei. Tu şi fraţii tăi aţi mers întotdeauna acasă la părinţi în Chongup pentru zilele lor de naştere şi pentru alte sărbători. În total, erau douăzeci şi două de rude apropiate. Mamei îi plăcea când toţi copiii şi nepoţii ei se adunau şi mişunau prin casă. Cu câteva zile înainte să ajungeţi toţi, făcea kimchi  proaspăt, se ducea la piaţă să cumpere carne de vacă, pastă şi periuţe de dinţi în plus. Presa ulei de susan şi frigea susan măcinat şi seminţe de susan sălbatic ca să poată da câte un borcan din fiecare copiilor ei, la plecare. În timp ce-şi aştepta familia să ajungă, mama era în mod vizibil însufleţită, cuvintele şi gesturile ei scoţându-i la iveală mândria când vorbea cu vecini şi cunoştinţe. În şopron, mama ţinea sticle de toate mărimile, umplute cu suc de prune sau de fragi, pe care îl făcea în fiecare sezon. Borcanele mamei erau pline cu peşti mărunţi fermentaţi, cu pastă de hamsii sau cu scoici fermentate, pe care plănuia să le trimită rudelor de la oraş. Când a auzit că ceapa este bună pentru sănătate, a început să facă suc de ceapă, iar înainte să vină iarna făcea suc de dovleac infuzat cu aromă de lemn dulce. Casa mamei era ca o fabrică; prepara sosuri, fermenta pastă de fasole şi alegea orez, gătind tot timpul anului pentru familia ei. La un moment dat, călătoriile copiilor în Chongup au devenit tot mai rare, iar mama şi tata au început să vină în Seul tot mai des. Și atunci aţi început să sărbătoriţi zilele de naştere ale fiecăruia luând cina în oraş. Era mai uşor aşa. Apoi mama a propus să-i sărbătoriţi ziua în acelaşi timp cu cea a tatei. A zis că e o grijă în plus să sărbătorească zilele de naştere separat, din moment ce amândouă sunt în mijlocul verii, când e foarte cald şi când mai sunt şi două sărbători, una la două zile de cealaltă. La început familia a refuzat să facă asta, chiar şi atunci când mama a insistat, iar dacă ea nu voia să mai vină atunci în oraş, câţiva dintre voi mergeaţi la ea acasă să o sărbătoriţi. Apoi aţi început toţi să-i daţi cadoul aniversar în aceeaşi zi cu a tatei. Până la urmă, ziua reală de naştere a mamei a fost complet uitată. Mama, căreia îi plăcea să cumpere şosete pentru toată familia, avea acum în şifonier o colecţie tot mai mare de şosete pe care copiii nu le mai luau.

    Sursa: Facebook

    Descrierea romanului „Te rog, ai grijă de mama“ conform editurii Univers:

    „Te rog, ai grijă de mama“ a apărut de curând în colecția Globus a editurii Univers, în traducerea lui Tae Hyun Oum

    „Te rog, ai grijă de mama“ a fost tradus în 35 de limbi și a intrat în lista de bestsellers New York Times.

    Gara din Seoul. Son‑yo este despărțită de soțul ei la urcarea în tren și se pierde în oraș fără a mai putea fi găsită. „Te rog, ai grijă de mama“ este un roman plin de candoare despre viața unei femei din Coreea de Sud, a cărei poveste este spusă prin vocile copiilor ei care își amintesc, rând pe rând, bucăți din trecut, reconstruindu‑i în felul acesta existența și descoperind cât de incredibilă era, de fapt, viața mamei lor.

  • Trei cărți noi cu care ai putea începe luna decembrie

    Trei cărți noi cu care ai putea începe luna decembrie

  • „Haosul din urma ta“ de Carlos Montero: cartea și filmul

    „Haosul din urma ta“ de Carlos Montero: cartea și filmul

    Când am primit, în urmă cu puțin timp, cartea (de la prietenii de la Univers), primul lucru care mi-a atras atenția la copertă a fost, nu doar imaginea cu două tinere stând într-un lac, cu apa venindu-le până la genunchi, ci și logo-ul Netflix ce indica ecranizarea cărții. Așa am aflat că romanul scris în 2016 de Carlos Montero (romancier, scenarist, regizor, producător) a fost adaptat chiar de el la o mini serie Netflix, în urmă cu un an. Pentru că îmi plac thrillerele, nu am stat pe gânduri: m-am apucat de citit cartea și de vizionat filmul. Citeam 5-6 capitole, urmăream 1-2 episoade și tot așa. Nu zic că a fost simplu, ritmul cărții e unul, cel al filmului e altul și e destul de frustrant să te limitezi la doar un episod în condițiile în care știi sigur că ai putea devora seria într-o singură zi. Dar eu așa mi-am propus și a funcționat:)

    Cititori/cinefili

    Despre ce este vorba? Într-un sat din Galicia, Novariz (care apropo, e fictiv), o tânără profesoară (Viruca) este găsită moartă după ce, cu o lună în urmă, fusese dată dispărută. În locul ei vine o altă profesoară, Raquel care se mută aici temporar, până când cei de la liceu aveau să găsească un înlocuitor permanent. Lucrurile încep să o ia razna însă destul de repede iar Raquel se trezește într-un vârtej de întâmplări și amenințări cărora încearcă să le dea de cap.

    Povestea e construită deștept, și în carte și în film, Montero știe cum să alcătuiască un thriller, și pentru cititori și pentru cinefili, „Haosul din urma ta“ fiind al doilea lui roman iar experiența lui în televiziune fiind vastă (a scris sute de scenarii pentru seriale tv precum drama polițistă „El comisario“ sau seria Netflix pentru adolescenți „Élite“)*.

    Cartea e alcătuită frumos în jurul acestui mister, povestea fiind spusă printr-o alternanță de voci: una la persoana întâi (Raquel), cealaltă la persoana a treia (autorul). În film, sunt construite două planuri: cel al trecutului imediat, în care Viruca era centrul în jurul căruia roiau întâmplările; cel al prezentului, în care Raquel devine obsedadă de dorința de adescâlci ițele. 

    Domestic noir

    Montero e pasionat să scrie despre adolescența târzie, despre această perioadă „plină de iluzii și îndrăzneală, când lupți împotriva tuturor” (cum spune el), ceea ce explică de ce a fixat povestea într-un mediu preuniversitar. Practic, majoritatea scenelor au loc în liceul Novariz sau în împrejurimi. Sunt redate relațiile dintre profesori, dintre profesori și elevi, sunt puse în discuție comportamentul ciudat al adolescenților, teribilismul, vulnerabilitățile și angoasele lor, dar și greul cu care se luptă profesorii în încercarea de a-i înțelege și de a-i ajuta.

    Montero pune sub lupă toate aspectele negative ale lumii adolescentine: hărțuirea, discriminarea, abuzul, expunerea la rețelele de socializare, drogurile, suicidul.

    Thrillerul lui Montero are de toate: are un mediu propice (un sat cu ape termale, unde e mai tot timpul ceață și umezeală); are situații contradictorii care să te conducă mereu pe piste greșite; are personaje diferite ca structură; are limbaj direct, accesibil; are suspans; are un final nemaipomenit.

    Sunt multe detalii din carte care în film apar în alte puncte pe axa temporalității (cum este scena de la începutul cărții, când este găsit cadavrul Virucăi, și care în film apare mult mai târziu în timp), dar asta nu poate fi decât rezultatul unor decizii regizorale inteligente. Ambivalența personajelor (apropo, joacă și Montero în film, în rolul soțului Virucăi), toxicitatea relațiilor sunt foarte bine redate și în narațiunea cărții și în cea a filmului, la fel cum este redată furia (Iago, adolescentul frumos și tulburat, care duce cu el un secret greu ca piatra, este cel mai bun exemplu de furie adolescentină). Montero e foarte atent la realitatea din jur, de acolo luându-și practic tipologiile, situațiile familiale și sociale, relațiile dintre copii și părinți abuzivi, pe baza cărora își construiește intriga.

    „Haosul din urma ta“ este un thriller ușor atipic, e o dramă, un „domestic noir“, cum îl numește Montero, în care descoperi, dincolo de misterul unei crime, probleme extrem de actuale și de urgente.

  • Fragment din romanul „Sub punte“ de Sophie Hardcastle

    Fragment din romanul „Sub punte“ de Sophie Hardcastle

    „Sub punte“, de care aminteam aici, o are în centru pe Olivia, o fată de 20 de ani, inteligentă, creativă și fascinată de apă, care pornește într-o expediție pe mare, cu un echipaj exclusiv masculin. Sub punte, ea este violată iar când îi povestește unui coleg, acesta îi răspunde: „Dacă nu ai vrut-o, de ce nu ai țipat?“.

    Cei care au citit-o deja spun că nu seamănă cu nici o altă carte, că face paralele interesante între distrugerea mediului natural și violența sexuală, că invocă, într-un mod inedit, trauma epocii #MeToo.

    Sophie Hardcastle este surfer de performanță, artistă, scriitoare și scenaristă, asistent de cercetare la University of Oxford. A scris primul ei roman (nepublicat) la cincisprezece ani, când a fost diagnosticată greșit cu depresie majoră (a scris despre asta și despre cum e să trăiești cu tulburare bipolară în „Running Like China“). A mai scris „Breathing Under Water“, un roman pentru adolescenți, iar acum „Sub punte“, inspirat din experiența ei de tânără care a îndurat umilința, violența verbală și sexuală (la 23 de ani a fost abuzată sexual de un bărbat din cercul ei de prieteni). 

    Iată mai jos un fragment din acest roman:

    Fragment din cartea „Sub punte“ de Sophie Hardcastle:

    nisip albastru pal

    Urăsc chestia asta. Să mă uit fără să văd nimic. Scrutez barul şi apoi canapelele. Trec dintr-o încăpere în alta. Ies pe terasa berăriei. Le zâmbesc nesigur chipurilor pe care nu le cunosc. Sperând să-mi zâmbească unul drept răspuns. Sperând că unul, cel care trebuie, se va lumina, se va deschide şi se va desface.

    De ce-am lăsat-o pe Natasha să mă convingă să vin aici?

    Berăria Faltering Fullback are mai multe terase etajate, straturi straturi de lemn şi plante. Halbe şi rotocoale de fum.

    De ce a propus tocmai pubul ăsta pentru o întâlnire pe neve?

    Pândesc un tip care stă singur, cu o halbă plină în faţă. Îi zâmbesc doar o idee. Îmi zâmbeşte larg.

    Apropiindu-mă de el, întreb:

    — Hugo?

    — Aş putea fi.

    — Ce?

    — Ia loc şi o să fiu oricine vrei tu să fiu.

    Îmi dau ochii peste cap, mă întorc şi intru înapoi în pub. Încăperea e ticsită. Un tip se dă în spate şi mă calcă pe picior.

    — Scuze, mormăie.

    — Nu-i nimic, îi spun, trecând în grabă pe lângă el. 

    A fost o idee proastă, îmi zic, ocolind barul spre uşa din faţă.

    Iar apoi îl văd cu coada ochiului. Un bărbat care pare la fel de pierdut ca mine, uitându-se de colo-colo prin încăpere. Privind fără să vadă. E în blugi şi tricou. Un polar descheiat. Păr şaten rar, ochelari rotunzi şi doi cerceluşi în urechea stângă.

    Nu m-a văzut încă. Aş putea pleca. Dar ceva mă reţine. Ceva din postura lui. Înalt şi slab, deşi puţin aplecat de spate. De parcă toată viaţa s-a chinuit să pară mai scund. E o modestie înduioşătoare.

    Mă observă. Chipul i se luminează, i se deschide, i se desface. Şi, cât răsuflă el uşurat, îl simt cum mă inundă ca un val. Un val cald de entuziasm şi înfiorare. Cum mă simţeam pe vremuri când intram în ocean şi mă scufundam, iar apa îmi pieptăna părul, întinzându-mi-l de pe umeri, să se descurce şi să se răsfire.

    Îşi face loc prin mulţime, ţintuindu-mă cu privirea. Când ajunge la mine, întinde mâna. O strâng. Facem cunoştinţă.

    — În sfârşit! spune.

    Zâmbesc.

    — În sfârşit.

    Mergem cu paharele de vin pe terasă şi găsim o masă între frunze de palmier şi noduri de iederă. Afară, în frig, suflăm norişori când vorbim.

    — Şi de cât timp lucrezi pentru Natasha? întreabă.

    — De aproape doi ani.

    — Oho, spune.

    Râd.

    — Nu-i tocmai uşor să lucrezi pentru sora ta.

    — Am auzit.

    — Dar merită, spun. E foarte pasionată… şi neînfricată. Te inspiră.

    Zâmbeşte.

    — Sunt sigur.

    Iau o înghiţitură de vin.

    — Dar înainte?

    — Poftim?

    — Înainte de Nataşa, adică. Unde lucrai?

    — La o galerie comercială micuţă din Greenwich.

    — Care dintre ele?

    — Galeria Willow.

    — O ştiu, spune. Foarte impresionant.

    Ridic din umeri.

    — Am avut noroc.

    — Cum adică?

    — O prietenă de-a mea a deschis galeria împreună cu Lindy pe la sfârşitul anilor ’80.

    — Lindy Harrs, spune. Altă femeie foarte pasionată.

    — Chiar că e. Am locuit cu ea când am ajuns prima oară la Londra.

    — Chiar ai avut noroc, spune zâmbind blajin. Şi cine e prietena care ți-a făcut cunoştinţă cu Lindy?

    — A, zic. Margaret Walker.

    — Maggie? Ştii că a fost mentora surorii mele, nu?

    — Da, zic. Ştiu. Natasha a venit la prima expoziţie la care am fost custode la Willow şi am intrat în vorbă, ne-am dat seama că amândouă o cunoşteam pe Maggie… Cred că asistenta ei tocmai se mutase la New York sau ceva. În orice caz, după o săptămână mi-a oferit slujba.

    — Păi mă bucur.

    — De ce?

    — Pentru că altfel poate nu ne-am fi cunoscut.

    Simt că mi se încing obrajii. Îmi iau privirea de la el.

    — Ştii că a fost ideea mea? mă întreabă.

    — Ce? Întâlnirea pe neve?

    Dă din cap, zâmbind jenat.

    — De fapt, ne-am întâlnit anul trecut sau aşa ceva.

    — Ha! Pe bune? întreb, regretând imediat că mi-am trădat uimirea.

    — La un vernisaj la galeria Tash, spune jucându-se cu un suport de pahar. Eram acasă de sărbători.

    — La ce expoziţie?

    — Kate Ballis.

    — Am fost. Sigur. Dar nu cred că am făcut cunoştinţă… nu?

    Clatină din cap.

    — Nu. Dar eu te-am văzut. Lasă suportul de pahar, ridică privirea şi se uită în mine. Te-am văzut și am vrut să te cunosc.

    Şi ceva din zâmbetul lui arcuit, din umerii lui uşor aplecaţi, din căldura acestei clipe, face timpul să treacă fără nici un efort. Ca şi cum nu mai trebuie să rămân fermă pe poziţie. Nu mai trebuie să mă ţin de nimic. Fiindcă mi-a deschis un spaţiu în care să mă pot relaxa.

    Descrierea romanului „Sub punte“ de Sophie Hardcastle conform editurii Polirom: 

    „Sub punte“ de Sophie Hardcastle a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom“, cu traducere din limba engleză de Lucia Popovici.

    „Un roman care vorbeşte fără rezerve, dar deloc didactic despre trauma epocii #MeToo.“ (Sir Jonathan Bate)

    Când se trezeşte pe un iaht fără să-şi amintească deloc cum a nimerit acolo, tânăra Olivia primeşte ajutorul a doi străini care îi vor schimba pentru totdeauna cursul vieţii. Alături de Mac şi Maggie, Oli învaţă să navigheze pe ocean şi să-şi descopere ochiul artistic şi o capacitate foarte rară de a auzi sunete şi a simţi emoţii în culori. Patru ani mai târziu, cunoscătoare intimă de-acum a vieţii pe mare, Oli se angajează pe iahtul Poseidon, alături de un echipaj de bărbaţi al cărui căpitan, Vlad, o tratează cu neîncredere, din cauza vechilor prejudecăţi şi superstiţii potrivit cărora femeile îţi poartă numai ghinion pe mare. Exploziile de culori şi experienţele iniţiatice de pe Marea Coralilor lasă loc ploii cu maţe de peşte şi beznei de sub punte, unde nimeni nu te ia în seamă când ţipi. Sub punte evocă în culori tari şi cu o sinceritate uneori brutală clipele de revelaţie sau de cotitură, trauma vie sau îngropată şi extazul artistic în plină desfăşurare, într-o continuă, curajoasă explorare din Sydney pe Marea Coralilor şi de la Londra până în Antarctica, prin viziunea sinestezică a unui personaj original.

    „Noul roman al lui Sophie Hardcastle, Sub punte, are ca temă femeile, corpurile lor şi peisajul înconjurător, însă şi violenţa sexuală, trauma şi supravieţuirea prin revendicarea propriei poveşti. […] E o proză fremătând de culori şi umbre ce conferă noi dimensiuni experienţelor evocate.” (The Sydney Morning Herald)

    „Sub punte e un roman uimitor. Un text poetic care se poate citi la fel de uşor atât cu voce tare, cât şi în tăcere. […] Inima cărţii – şi chiar are inimă, mai mult decât atâtea altele – rezidă în explorarea identităţii feminine. E o carte care se adresează oricui a simţit impactul dureros al misoginiei sau consecinţele violenţei.“ (Australian Book Review)

    „Limbajul cărţii este poetic, şi totuşi accesibil – se citeşte uimitor de uşor. Povestea este sfâşietoare, şi totuşi de un omenesc simplu. Personajele, chiar şi acelea minore, prind viaţă în pagină, şi totuşi servesc unui scop mai înalt al autoarei, unul clar politic. Sophie Hardcastle are talentul de a transforma subtil percepţia cititorilor săi, chiar şi a cititorilor masculini. Un adevărat dar.“ (The Canberra Times)

    Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.

  • Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Cu titlul original „Célestine du Bac”, „Viața asta îți aparține” este o poveste tandră despre prietenia bulversantă dintre un tânăr de familie bună, în vârstă de 18 ani, și o femeie fără vârstă care trăiește pe străzi. 

    Tatiana de Rosnay (60 de ani) a cunoscut succesul internațional destul de târziu, odată cu cel de-al nouălea roman și primul pe care l-a scris în engleză: „Se numea Sarah”. Scrie despre oameni obișnuiți care trăiesc întâmplări neobișnuite și știe să construiască o poveste cu suspans, așa cum este, spre exemplu, „Anotimpul ploilor”, pe care am citit-o anul trecut și care mi-a plăcut (este tradusă tot la editura Litera).

    Iată mai jos un fragment din „Viața asta îți aparține”, oferit de prietenii de la Litera! Sper să vă placă, pe mine m-a convins:) 

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay 

    ÎNTÂLNIREA

    Paris, 1990

    La optsprezece ani, pe Martin Dujeu nu-l interesează prea mult fetele și cu atât mai puțin examenul de bacalaureat. Nu pare să se bucure decât în prezența cățelului său beagle, Germinal, a prietenului său din copilărie, Oscar Duval, sau dacă aude numele lui Émile Zola.

    Este un puști visător, înalt, cu părul blond-platinat tuns periuță, cu mersul împleticit. Nasul coroiat, ochelarii groși și membrele interminabile îi dau aerul unui cocostârc letargic.

    În fiece seară de marți, Victor Dujeu își face o datorie din a-și scoate fiul la masă în cartier, la restaurantul Mandarin de Jade, pe rue de Grenelle, unde încearcă, în van, să-și înghită exasperarea pe care i-o provoacă spectacolul găliganului prăbușit în fața pachețelelor de primăvară.

    Nu atât somnolența aceasta îl scoate din sărite, cât faptul că întrevede pe chipul fiului său asemănări cu Kerstin. Martin a moștenit de la ea paloarea scandinavă, care te face să te întrebi dacă posedă gene și sprâncene. Tot de la ea a primit și această miopie jenantă (minus unu și jumătate la ochiul drept și minus unu la stângul), dar, pe cât de mult i-a plăcut lui Victor Dujeu să se piardă în oceanul acelor pupile, pe atât de mult îl deranjează aceeași privire vagă la fiul său.

    Kerstin și-a pierdut viața într-o catastrofă aeriană, la douăzeci și doi de ani. Corpul nu i-a fost găsit niciodată printre cele ale celorlalți șaptezeci și cinci de pasageri. Martin avea doi ani pe atunci.

    Își amintește silueta ei subțire și părul blond, alături de un parfum a cărui intensitate s-a estompat cu timpul, aidoma unui buchet fanat, dar care apare uneori, la colțul unei străzi sau într-un magazin, răscolind cu efluviile lui o rană niciodată pe deplin închisă.

    Înălțimea de un metru și nouăzeci și opt de centimetri, măsura patruzeci și șase la picior și nasul arcuit le-a moștenit pe linie paternă, alături de ținuta cocârjată, cu umerii lăsați și toracele tras în spate, de parcă le-ar fi fost interzis să stea drepți. Acestea sunt însă singurele aspecte unde tatăl și fiul se aseamănă, căci unul este bronzat, elegant și plinuț, pe când celălalt este slab, albicios și somnoros.

    Martin îndură fără să pună la suflet batjocurile la adresa înălțimii sale și a ochelarilor groși, în spatele cărora abia distingi culoarea și forma ochilor. Adevărata diformitate, insurmontabilă din punctul lui de vedere, o reprezintă picioarele. Mai precis, degetele de la picioare.

    Martin Dujeu are degetele de la picioare conectate între ele printr-o peliculă fină de piele roz, atât de subțire încât ai putea s-o tai cu foarfeca. În copilărie i s-a povestit, cu cea mai mare seriozitate, că bizareria s-ar fi datorat faptului că fusese conceput la Veneția. Într-adevăr, părinții lui își petrecuseră luna de miere în cetatea dogilor, iar Martin văzuse lumina zile nouă luni mai târziu… O vreme, crezuse că toți copiii concepuți la Veneția se nășteau cu degetele palmate și se mândrise cu această particularitate.

    Pe la cincisprezece ani, măcinat de complexe, alesese versiunea, mai credibilă, a medicului de familie, care pusese această ciudățenie pe seama „embriogenezei defectuoase“. Martin jurase să nu-și mai expună niciodată picioarele în public, dar se văzuse nevoit să aleagă proba de înot la bacalaureat. Avea note mediocre, prin urmare nu putea rata ocazia să-și amelioreze media. Timp de trei zile suferise ca un martir. În ziua probei de natație hotărâse să-și păstreze șosetele, sub pretextul unei dermatite, ceea ce nu făcuse decât să atragă și mai abitir atenția asupra lui. Toți ochii păreau fixați asupra acestui gigant miop în șosete din lână bordo. Fusese invitat să le scoată imediat. O făcuse, cu moartea în suflet. Toate privirile se îndreptaseră spre picioarele lui, iar din mulțime se auziseră exclamații șocate.

    – Dar ce se întâmplă cu picioarele dumneavoastră? Aveți labe de înot? îl întrebase indignat instructorul. Cum îndrăzniți să trișați la bacalaureat?

    – Nu sunt labe de înot, răspunsese Martin resemnat.

    Așa sunt picioarele mele.

    – Cum adică?

    – Am degetele palmate.

    – Aveți degetele… palmate?

    – Da.

    – Pot să pun mâna? Bărbatul se aplecase și ciupise pielea rozalie, apoi fluierase uluit: N-am văzut niciodată așa ceva, dar este adevărat.

    – Din păcate, suspinase Martin de-a dreptul funebru. Încă își amintește râsetele răutăcioase izbucnite din jurul lui. Râsete stinse rapid când oamenii văzuseră viteza cu care înota. Nota douăzeci din douăzeci, niciodată acordată până atunci, le închisese pliscurile celor

    mai răi dintre ei.

    Martin Dujeu plecase de la piscină cu capul sus, cu onoarea salvată, dar cu sufletul rănit.

    A fost cald toată ziua. Cerul este acoperit, greu, de un gri amenințător. Martin  se  întoarce  acasă,  prin rue du Bac, cu Germinal în lesă. Se gândește din nou la masa din ajun. La momentul când tatăl său l-a anunțat, plin de emfază, că se logodea.

    Logodit la cincizeci de ani! Martin și-a mușcat buzele ca să nu izbucnească în râs. Victor Dujeu își privea banana flambată cu un aer filosofic.

    – A venit momentul să-mi refac viața. Au trecut șaisprezece ani de la moartea lui Kerstin.

    Martin nu suportă să-l audă rostindu-i numele. Victor Dujeu spune „Șaștin“, după pronunția suedeză, iar nu „Kerstine“, apropiat de Christine, așa cum ar pronunța majoritatea francezilor. „Șaștin“ sună prea tandru, prea intim, iar lui Martin nu-i place să vadă buzele tatălui său avansând și rotunjindu-se ca și cum ar săruta pe cineva.

    – Vezi tu, mă simt foarte singur, suspinase Victor. Cu toate acestea, nu trăise prea multă vreme singur, își spusese Martin. De vreo cincisprezece ani, femeile defilau constant prin rue de Babylone – procesiune care pe tânăr îl lăsase întotdeauna rece; le trata pe toate aceste prietene de-o noapte ale tatălui său cu un dispreț discret, dar statornic.

         – Ultima rămâne?

     Victor Dujeu fusese atât de fericit să-și audă fiul vorbind, încât preferase să ignore ironia.

         – Da, mă voi căsători cu Alexandra.

         – Ah… făcuse Martin pe un ton stins. Ar trebui să-ți mănânci banana. S-a stins demult. E păcat să se răcească.

    Victor Dujeu acceptase iritat, dar resemnat, dezinteresul manifest al băiatului față de planurile sale matrimoniale și se aplecase asupra desertului în tăcere. Oarecum călduță, banana înota într-o zeamă rece de grăsime dulce.

    Femeie frumoasă, la vreo treizeci de ani, cu ochi verzi și picioare lungi, Alexandra Chamard îl tratează pe tânăr cu același dispreț. Martin s-a văzut nevoit să-i accepte instalarea în casa din rue de Babylone, pe care a invadat-o cu parfumul ei puternic. Celelalte amante ale tatălui său i s-au părut mai discrete. Asta, în schimb, se afișează cu o ostentație neplăcută. Se foiește aproape goală prin apartament, cu pieptul înainte și talia cambrată, ascultă opere de Wagner la maximum sau dă buzna în camera lui, loc unde nici stăpânul casei nu îndrăznește să se aventureze.

    Într-o zi, în timp ce el scrie, femeia intră fără să ciocănească la ușă și se uită la fotografia cu Kerstin, pe care o ține pe noptieră.

    – Ce tare semeni cu mama ta! Scoate-ți ochelarii, ca să te văd mai bine…

    Cum el nu schițează nici un gest, în speranța de-a o vedea ieșită cât mai repede din cameră, ea se apleacă și-i înlătură cu o expresie răutăcioasă.

            – Incredibil. Aceeași față, cu excepția nasului.

    Încearcă în zadar să-și recupereze ochelarii. Fără realitatea din jur se reduce la forme fluide, la o zonă de clar-obscur în care nu are curaj să se deplaseze.

    Cu un râs cristalin, femeia îi ascunde ochelarii sub o pernă.

    – Trebuie să-i găsești, amice. Noroc!

    O așteaptă să iasă din încăpere, apoi, pe pipăite, deschide unul dintre sertarele biroului. Înăuntru, aranjate ordonat, se află trei perechi de ochelari identice. Un infirm ca el nu poate să depindă de una singură, după cum a învățat încă de la o vârstă fragedă. Fluierând, reîncepe să bată la mașină.

    Ajunsă la capătul culoarului, Alexandra aude sunetul tastelor și rămâne blocată o secundă. Ridică însă din umeri și își vede de drum.

    Prezentarea cărții „Viața asta îți aparține” conform editurii Litera:

    El, optsprezece ani, băiat de familie bună, singur și visător. Ea, fără vârstă, fără adăpost, afectată de viață și de alcool. Totul îi desparte.

    Cu toate acestea, într-o zi, pe rue du Bac, la Paris, drumurile li se încrucișează. Contrar oricăror așteptări, între ei se leagă o prietenie extraordinară. Dintre cele care schimbă o viață. Dintre cele care făuresc pentru totdeauna o personalitate.

    Să profite de șansă, să înfrunte misterul de familie care îl bântuie, acestea sunt lucrurile pe care Célestine i le va transmite lui Martin. Și multe altele…

    Tatiana De Rosnay

    Tatiana De Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie.

    După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), şi a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies.

  • Scos din tipar (septembrie 2021) – Roman. Thriller. Biografie romanțată

    Scos din tipar (septembrie 2021) – Roman. Thriller. Biografie romanțată

  • Fragment în avanpremieră din „Fata A“ de Abigail Dean

    Fragment în avanpremieră din „Fata A“ de Abigail Dean

    Abigail Dean are 32 de ani, este avocat Google și s-a apucat de scris în 2019, când și-a luat liber câteva luni pentru a pune pe hârtie această poveste despre traumele îndurate de mai mulți frați în casa propriilor părinți, dar mai ales despre felul în care suferința de atunci le afectează acum maturitatea.

    „Fata A“ este un debut șocant, poate cel mai bun (spun cei de la revista The Bookseller) dintre acele thrillere care au cuvântul „fată“ în titlu (modă declanșată în urmă cu șase ani de debutul lui Paula Hawkins, „Fata din tren“).

    Deși îmi plac thrillerele, nu știu dacă voi avea puterea să citesc cartea asta. Povestea ei pare prea dură pentru mine. Dar las aici, pentru cei interesați, un fragment oferit de cei de la Crime Scene Press. Spor la citit!

    Fragment din „Fata A“ de Abigail Dean

    Ultima oară am văzut-o pe Maică-mea în ziua în care am evadat. În dimineața aceea m-am trezit în patul jegos și am știut că zilele mi se sfârșiseră, că dacă nu acționam atunci aveam să mor acolo.

    Uneori vizitez cu ochii minții dormitorul nostru mic. Două paturi de o persoană, înghesuite în colțuri opuse, cât mai departe unul de altul. Patul meu și patul lui Evie. Între ele atârnă becul neacoperit care tresare din pricina pașilor de pe holul de afară. De obicei nu e pornit, dar uneori, dacă așa hotărăște Taică-miu, e lăsat aprins zile întregi. A acoperit etanș fereastra cu o cutie de carton aplatizată, ca să controleze trecerea timpului, dar o lumină slabă, maronie, răzbate prin ea și ne oferă un simulacru de zile și nopți. Dincolo de carton a fost odată o grădină, iar dincolo de ea – pârloaga. A devenit tot mai greu să cred că locurile acelea, cu sălbăticia și intemperiile lor, există cu adevărat. În licărirea pământie a luminii se vede Teritoriul de doi metri dintre paturile noastre, pe care eu și Evie îl cunoaștem mai bine decât oricine. Am plănuit multe luni cum să navigăm dinspre patul meu spre al ei. Știm cum să străbatem mormanele de pungi de plastic, pline cu obiecte de care nu ne mai amintim. Știm că pentru a străbate Smârcurile Castroanelor, înnegrite și vâscoase, trebuie folosită o furculiță de plastic. Am dezbătut care e cea mai bună cale de a depăși Vârfurile de Poliester ca să evităm cea mai rea parte a mizeriei: dacă să înfruntăm stihiile prin trecătorile înalte sau dacă s-o luăm prin tunelurile de materiale putrezite de sub ele și să înfruntăm orice ne-ar fi așteptat acolo.

    Făcusem din nou pe mine în noaptea aceea. Mi-am mișcat degetele de la picioare, mi-am răsucit gleznele și mi-am aruncat picioarele în față ca și cum aș fi înotat, așa cum făcusem în fiecare dimineață în ultimele câteva luni. Două. Poate trei. I-am spus camerei ce i-aș fi spus primei persoane pe care aș fi întâlnit-o după eliberare: numele meu e Alexandra Gracie și am cincisprezece ani. Trebuie să sun la poliție. Apoi, așa cum făceam în fiecare dimineață, m-am întors să mă uit la Evie.

    La un moment dat eram legate cu trupurile în aceeași direcție, așa că reușisem s-o văd tot timpul. Acum eram legate invers și trebuia să ne contorsionăm corpul ca să ne putem privi în ochi. În loc de figură i-am văzut labele picioarelor și oasele. Pielea i se cufunda în fiecare scobitură, de parcă ar fi căutat căldura din ele.

    Evie începuse să vorbească tot mai puțin. O luam cu binișorul și apoi strigam la ea. O încurajam și îi cântam cântece pe care le știam de pe vremea când încă mergeam la școală. „Urmează partea ta”, îi spuneam. „Ești gata pentru partea ta?” Nu mergea nimic. În loc s-o învăț numerele, le recitam pentru mine însămi. Îi spuneam povești în întuneric și nu auzeam râsete, întrebări sau reacții de mirare. Nu auzeam decât liniștea Teritoriului, și respirația ei slabă care se avânta peste spațiul dintre noi.

    – Evie, am zis. Eve. Azi e ziua cea mare.

    Descrierea cărții conform editurii Crime Scene Press:

    Bestseller Sunday Times

    Bestseller New York Times

    Drepturile au fost vândute în 33 de teritorii

    Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat.

    Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite.

    O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.

    Receptare critică

    „E fantastică, mi-a plăcut la nebunie.” (Paula Hawkins)

    Un clasic modern.” (Jeffery Deaver)

    „O capodoperă.” (Louise O’Neill)

    „Un debut năucitor.” (Washington Post)

    „Răvășitoare și puternică.” (The New York Times)

  • Fragment din romanul „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain

    Fragment din romanul „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain

    „Când stelele se întunecă“ îmbină povestea unei detective aflate în căutarea unei adolescente răpite cu povestea propriei vieți timpurii, de copil abandonat, crescut prin instituțiile statului, abuzat sexual. „Eu însămi sunt o supraviețuitoare a abuzurilor sexuale și mi-a luat o viață întreagă ca să mă vindec de asta“, declara McLain, în vârstă astăzi de 55 de ani.

    S-a inspirat puțin și din proza unor autori de romane polițiste ca Tanya French, Kate Atkinson și Louise Penney și a ieșit acest roman nou, total diferit de ceea ce a scris ea înainte dar și de alte romane ale genului. „Am vrut să pot scrie ceva nou“, spune ea, „și să nu mă simt atât de umbrită de munca altcuiva care să mă oblige să respect anumite reguli și convenții“.

    Romanul a apărut de curând la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și în traducerea lui Mihnea Gafița. Mai jos veți găsi un fragment din această carte, pe care mi l-au oferit prietenii de la Humanitas.

    Spor la citit!

    Fragment din „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain 

    Pe tot drumul înapoi, mă simt ca un glob din cele cu zăpadă, scuturat zdravăn, în care fulgii ascuțiți ai memoriei se ciocnesc. Will e tot aici. A devenit șeriful orașului, la fel ca taică-su – și ce urmează? Cum aș putea răspunde la oricare dintre multele întrebări cu care mai mult ca sigur c-o să tabere pe mine, despre care-i viața mea și de ce m-am întors acasă? Cum pot evita s-aud cine știe ce în plus despre situația lui, care și așa îmi stă pe creier? Cum o să putem evita, și unul, și altul, să vorbim despre trecut? La urma urmei, nu suntem, pur și simplu, doi prieteni vechi, pe care nu-i leagă nimic special.

    Toți anii ăia, de pe vremea când eu aveam zece, și Will paisprezece, fiecare a făcut parte din povestea celuilalt. Ellis Flood, șeriful, tatăl lui, era cel mai bun prieten al lui Hap, așa că de multe ori am fost luați la pachet. Dar, și dacă n-ar fi fost așa, într-un orășel ca Mendocino, copiii se jucau în haite, construiau forturi din lemn adus la țărm de valuri pe Portuguese Beach, hălăduiau prin pădurile din dosul străzii Jackson sau, dacă nu, se jucau de-a v-ați ascunselea cu lanternele pe marginea falezei, în nopțile fără lună. Alți doi din gașca noastră erau gemenii Caleb și Jenny Ford, care trăiau numai cu tatăl lor, de când mama fugise, de mulți ani, cu un alt bărbat, dorindu-și o viață care n-avea nimic de-a face cu ei.

    Mereu m-am simțit atrasă de copiii cu povești similare cu a mea, de parcă am fi fost membrii unui soi de club a cărui parolă de acces n-o rostea nimeni. Caleb și Jenny aveau cu doi ani mai mult decât mine, diferență care părea mai mare în cazul ei decât al lui – cine știe din ce motiv. Caleb era isteț într-un mod care-l făcea interesant în ochii mei – avea capul ticsit de fapte și povești aparte în legătură cu orașul nostru, ceea cel făcea să fie numai bun de prieten. Și mie-mi plăcuse întotdeauna să știu lucruri, nu doar istorice, despre tot ce era de știut: detalii despre oameni și locuri, povești vechi și mistere noi. Și secrete, indiferent de care.

    Tot Caleb avea și cele mai bune ascunzători când ne jucam de-a v-ați ascunselea. Întro seară l-am urmat, când Jenny a-nceput să numere și tot grupul s-a risipit. Majoritatea copiilor se comportau ca niște lupi singuratici când porneau jocul, dar Caleb n-avea nimic împotrivă să mă ia și pe mine. M-am ținut după el până tocmai la marginea falezei, unde mi se părea că-l văzusem dispărând ca printr-o ușă nevăzută. M-am avântat și eu, și am văzut că descoperise o platformă perfectă, chiar dacă foarte mică, un fel de cuib de cioară într-un chiparos. Ramurile bifurcate îi susțineau greutatea, copacul întreg părând încastrat în peretele falezei ca de bagheta unui magician. Locul era genial și îți dădea o senzație de nedescris. Tehnic vorbind, eram ieșiți peste margine, dar și protejați cumva – cât de cât. Cele două crăci de sub noi aveau forma și dimensiunile potrivite pentru a susține doi copii sfrijiți. Crengile de mai sus erau atât de stufoase, încât ne acopereau cu totul – un sistem de camuflare mai mult decât eficient, drept care Jenny, când a venit în fugă și sa uitat țintă către copacul nostru, cu propria față luminată și de culoarea lămâii, sub fasciculul conic al micii ei lanterne de mână, a trecut mai departe, să ne mai caute.

    Pentru mine, toate astea erau noi și străine, jocurile nocturne și grupurile vesele de prieteni din cartier – într-un cuvânt, copilăria. Eu și Caleb am rânjit unul către celălalt, mulțumiți de noi înșine, fiindcă jocul era deja câștigat pentru noi. Fiecare joc pe care l-am fi putut juca vreodată. Noaptea părea să se întindă în toate direcțiile, făcută pentru copii ca noi, de neînvins – nemuritori –, de vreme ce mult mai încolo, de-a lungul falezei, Jenny striga numen continuare, sperând să-l pună pe careva pe fugă. Am stat și ne-am uitat la ea multă vreme, la cum îi sălta și i se infunda raza lanternei printre ierburile negre, până când, în cele din urmă, lumina pe care o ducea cu ea sa făcut mai mică decât o gămălie de ac.

    Pe atunci, demult de tot, Will era înamorat de Jenny – ca toți băieții, de altfel. Nu era fată în oraș mai frumușică decât ea, sau mai drăguță. Avea dinții albi și drepți, ca din reclamele de bomboane mentolate pentru respirație proaspătă, și pistrui căprui peste șaua nasului, și un păr lung, șaten, care i se legăna în stânga și-n dreapta când mergea. Și o voce frumoasă avea, cântată, înaltă și persistentă, ca Joni Mitchell. Cânta la chitară în serile cu focuri de tabără, cu picioarele îngropate în nisipul ud, în timp ce restul își dădeau din mână-n mână cutii de bere șterpelite, ascultând-o numai pe jumătate. Dar eu nu-mi puteam desprinde privirile de la ea.

    Întro seară, nea cântat o piesă compusă de ea, cu titlul Noapte bună, California, despre o fată care se simte atât de pustiită pe dinăuntru și de pierdută, încât se duce până departe în largul mării și nu se mai întoarce niciodată. Cuvintele ziceau: „Nu mă căutați, sunt o nimeni“.

    Pe plajă, la lumina roșieaurie a focului, îmi stârnea un sentiment de o asemenea intimitate, încât aveam impresia că o urmăream, de fapt, stând singură în camera ei, cu trupul aproape culcat peste chitară, vorbind numai și numai de singurătate. În viața de zi cu zi, Jenny nu se prezenta niciodată așa, dar știam că asta nu însemna, practic, nimic. Orice suprafață putea sa ascundă, chiar sub ea, tristețea.

    Cum Jenny era cu doi ani mai mare și nu se deschisese mai mult către mine, prea multe lucruri nu știam despre cum arăta viața ei din familie. Dar și dacă am fi fost cele mai bune prietene, poate că tot nu mi-ar fi spus. Într-o mie de feluri diferite puteai păstra tăcerea – știam asta. Cântecul vorbea – mie-mi vorbea, cel puțin –, făcându-mi pielea de găină pe brațe și la ceafă, și nimerindu-mă punct ochit, punct lovit: „Noapte bună, California. Noapte bună, zare-albastră. De acum, valurile să-mi spună povestea. Vorbele toate să ajungă la urechea voastră.“

    Aveam cincisprezece ani când a dispărut Jenny, în august 1973. Ea era deaproape optsprezece ani, și tocmai absolvise liceul din Mendocino. Din toamnă, urma să meargă la Universitatea Californiei, de la Santa Barbara, să se facă soră medicală. Până atunci, lucra la Viile Husch din Boonville, situate la vreo trei sferturi de oră în interiorul continentului față de oraș, de unde strângea bani pentru o mașină și se milogea so ia până acasă oricine mergea în aceeași direcție ca și ea. Întro seară, a plecat de la serviciu în felul ei obișnuit, dar acasă na mai ajuns. Tot orașul a trăit zile-ntregi cu sentimentul panicii, mai cu seamă Caleb. Era îngrozitor să-l privești. Au început să circule zvonuri că poate fugise de acasă. Adolescenții puteau face oricând așa ceva, din tot felul de motive. Dar Caleb o ținea una și bună, că ea n-ar fi fugit – nu fără să-l anunțe și pe el, sau chiar să-l ia cu ea. 

    Așteptând și eu, ca toată lumea, sauzim vreo veste, am simțit că mi se deștepta în tot corpul o teamă veche, devenită latentă. Anii trăiți la Mendocino, cu Eden și Hap, se înmulțiseră deacum și mă făcuseră să mă simt în siguranță – pe mâini sigure, adică. Dar iată că știam la fel de sigur acum că mi se putea întâmpla și mie, foarte bine, ce se întâmplase cu Jenny. În sinea noastră, nu eram chiar atât de diferite.

    *

    Will stă la celălalt capăt al barului, când ajung, în sfârșit, să intru pe ușă la Patterson, puțin după opt treizeci. Are înaintea lui o cană aproape goală de cafea.

    — Mă gândeam deja dacă nu cumva mi-ai tras clapa, zice, strângând mă în brațe cu căldură.

    Îi răspund la strânsoare, observând că șia făcut duș de curând și că șia schimbat uniforma. Ia rămas umed părul, acum pieptănat pe spate, neted, numai că eu îi cunosc vârtejurile și cât de sălbatic o să-i arate coafura, de cum i se usucă. Lăsând la o parte ravagiile firești ale timpului, e straniu cât de neschimbat e Will – același maxilar zdravăn, aceleași gene lungi. Aceeași grație a trupului, plină de energie, de parc-ar fi pe jumătate om și restul un golden retriever.

    — M-ai surprins de mi-au sărit capacele azi, îi spun.

    — Și tu pe mine, zice, pufnind în râs și făcându-i semn să vină barmaniței, o femeie între două vârste, blondă, cam fără bărbie și cu ochii conturați la greu.

    Comand o bere Guinness cu un whisky Jameson mic, după care mă întorc spre Will și întreb:

    — Nu bei și tu cu mine?

    — Nu cât sunt în tură. Și no să ies prea curând – nu până no găsesc pe fata aia, oricum.

    — A, da, zic. Nu știu ce era în mintea mea.

    Barmanița se întoarce cu comanda mea, și-mi ridic paharul de bere către Will, mimând un mic toast în cinstea lui:

    — Nu-mi vine să cred că mai ești aici. Aveai atâtea idei grozave!

    — Serios? zice el, făcând o mutră acră. Și unde să mă fi dus, mă rog?

    — Întro mie de locuri. Oriunde.

    — Adică… oriunde, numai nu la umbra lui taică-meu, este?

    — Poate. Mă gândesc la el uneori. La ce impresii lăsa. De Bugs Bunny.

    — Mda… Lucra de zor la chestia asta. Exersa cu orele. E în stare să fie scârbă în alte privințe, dar e amuzant măcar.

    — Mai trăiește, apropo?

    — La un azil de bătrâni de lângă Fort Bragg – și Will își acoperă cana de cafea cu degetele, arătându-se vizibil încurcat. Zic cei de acolo că nu mai are chiar toate țiglele pe casă.

    — Aoleu, îmi pare rău!

    — Nu-i nici o problemă – și-și ridică umerii către urechi, după care și-i coboară la loc, încercând să mai detensioneze atmosfera. Zice: Încă îi mai poate face să râdă pe ăia mici ai mei.

    — Ai copii? Grozav. Pun pariu că ești un tată a-ntâia.

    — Încerc.

    — Băiat? Fată?

    — Câte unul din fiecare. Zece și doișpe ani. Și amândoi prea deștepți pentru binele lor propriu.

    — Și soția ta – ea cu ce se ocupă?

    — Beth. E profesoară la școala Montessori de ceva mai încolo. De mult lucrează acolo. Și se înțelege de minune cu copiii ăia.

    — Foarte frumos tablou, zic și mă uit, instinctiv, la mâna lui stângă.

    Nare verighetă, nici vreun șanț unde ar fi putut fi verigheta, nici vreo dungă mai deschisă la culoare, nebronzată. Poate că nu poartă, sau poate că mai e vreo poveste, pe care nu mi-o spune.

    — Dar tu? mută el discuția. Cât ai de gând să stai?

    — Nu știu sigur, zic și mă uit în altă parte. Iau lucrurile ușor, zi după zi.

    — Ești măritată?

    — Da… măritată cu slujba – e o minciună în care încap oceane întregi de adevăr.

    — Ți-am urmărit cariera puțintel, zice. Proiectul… „Farul“, parcă. Te-ai descurcat atât de bine.

    — „RazădeFar“, îl corectez. Dar așa e, da.

    — Atâția copii dați dispăruți – trebuie să-ți fie greu. Eu n-aș fi în stare de așa ceva.

    Dar asta și faci, dau să-i spun, dar mă opresc – n-ar fi cinstit. În loc de asta, îl întreb:

    — Cum reziști? la care el scutură din cap, cu un aer sleit. Zice:

    — N-am dormit de când am primit apelul. Familia vrea răspunsuri, și eu n-am ce răspunsuri să dau.

    — S-au băgat pe fir și ăia de la FBI?

    — Am nevoie de dovezi că fost răpită, ca să mă bage în seamă federalii. Și eu n-am așa ceva. N-am nici o probă de nici un fel, de fapt, și nici un motiv. Martori nu sunt, nici vreo scenă a crimei.

    — Dar tu crezi c-a răpit-o careva…

    — E doar o presimțire, dar așa cred. A fost o fată mai încolo, spre Richmond, cu niște ani în urmă. A dispărut chiar din curtea propriei case.

    — Amber SwartzGarcia, zic.

    — Apropiate ca vârstă, nu?

    — Amber avea șapte ani. Eo diferență ca de la cer la pământ, să știi, între șapte și cincisprezece ani. Oricum, în urmă cu cinci ani a fost.

    — Aha, da… – și oftează: Iartă-mă. Uit că ești în vacanță.

    — Nui nimic. Mintea mea de polițistă nu-și ia concediu niciodată, de fapt. Ai vreun motiv să-i suspectezi familia?

    — Deocamdată nu, nu direct. Încă mai punem întrebări.

    — Presupun că-i ții sub observație pe infractorii sexuali înregistrați din zonă. Le verifici eliberările condiționate și pe cauțiune? Tuturor celor care au afinități la fetele de asemenea vârste sau la infracțiuni de felul ăsta?

    — Tu chiar vrei să vorbim despre așa ceva? mă-ntreabă, uitându-se la mine pieziș.

    — E singura mea pasiune, ridic din umeri și sorb din bere. Poate că e manipulată, cine știe cum. Poate ca fost atrasă în cine știe ce poveste sordidă, fără ca măcar să-și dea seama.

    — La treburi cu droguri, vrei să zici? Pare să fie curată ca lacrima.

    — O fi vorba de sex. Poate e ținută sub control de cineva.

    — Fratele maică-sii a fost acuzat de viol, când era la colegiu, dar asta în urmă cu treizeci de ani. O fi chiar taică-su de vină?

    — Se-ntâmplă, zic.

    Mă aplec în față și nu pot să nu văd semnele surmenajului din jurul ochilor lui Will. Simte o nevoie disperată să facă o pauză, și sunt alături de el. Știu exact ce povară poartă în momentul ăsta. Cât de greu poate fi totul.

    — E adoptată, zice. Asta o însemna ceva?

    Mi-a pomenit detaliul ca și cum ar fi doar un aspect în plus de avut în vedere, dar mie-mi atinge o coardă mult prea sensibilă. Cameron s-ar putea lupta cu greutățile clasice ale adopției, făcând nebunii, ca să le pună iubirea la-ncercare părinților adoptivi. Sau poate că are straturi suprapuse de cicatrici emoționale, dificultăți identitare sau de atașament, probleme cu teritorialitatea sau tendințe autodistructive.

    — Poate, zic, încercând să păstrez un ton indiferent. Dacă se luptă cu ceva. Dar tu mi-ai spus adineauri că e curată ca lacrima.

    — Știu. Al dracului… și expiră lung și zgomotos, după care-i face semn barmaniței să vină cu nota de plată.

    — Sper să găsești un fir cât de curând, zic.

    — Și eu, deși nu pare convins. Uite, să-ți spun ceva, zice apoi. Am ajuns, în ultima vreme, să-l apreciez altfel pe taică-meu. Presiunea pe care-o fi simțit-o mai demult, când nu reușea să facă dreptate. Și ce sentiment al eșecului trebuie să fi avut. 

    Oftează, iar oftatul exprimă în el generații întregi, așa cum fiecare cochilie poartă în ea tot Pacificul. Toți așteptau de la el să-i facă să-și regăsească sentimentul de siguranță. Iar el nu reușea niciodată – la Jenny Ford se referă; amândoi am vorbit despre ea, fără să-i pomenim numele. 

    — Pe Caleb l-ai văzut? schimbă subiectul brusc.

    — Ce? Caleb e aici?

    — Sa întors acum aproape un an, după ce ia murit tatăl. Un atac cerebral. Caleb a moștenit tot – ia și vândut picturile, toate. Al naibii ticălos bătrân – avea milioane. 

    — Serios? 

    Parcă-l și văd pe Jack Ford, individul excentric pe care l-am cunoscut, cu aer de pustnic, mereu în aceiași blugi stropiți cu vopseluri și aceeași cămașă de flanelă, cu părul răvășit, de ziceai că șil tăia singur cu vreun cuțit de bucătărie. 

    — Milionar? Nu mi-a plăcut niciodată, zic.

    — Nici mie, zice Will. Era ceva în neregulă cu el. Știi, nu sa mai recăsătorit.

    — Nu mă mir, zic. Și cred că navea el treabă cu nimeni. Caleb ce mai faceacum?

    — Face bine, cred, având în vedere ce și cum. Nul văd eu prea des.

    — Mă gândeam co să stea departe, câte zile o mai avea. Orașul ăsta ia produs atâta durere!

    — Și noi la fel, zice Will simplu. Dar uite că tot aici suntem.

    După ce plătim ce e de plătit, îl urmez afară din bar, și apoi pe strada liniștită, unde felinarele par să împrăștie o lucire supranaturală către Timpul și Fecioara, cele două statui la fel de fascinante și enigmatice pentru mine ca-ntotdeauna.

    Will se oprește în mijlocul trotuarului, clipind mai des ca de obicei.

    — Îmi pare bine că te-am revăzut, Anna, zice. Na fost cel mai bun an pentru mine, de ce să te mint?

    — Nici pentru mine na fost, zic, șil iau în brațe, grăbită și mirată de nodul pe care mi-l simt în gât.

    — Condu cu grijă, da?

    — Nu te poți îmbăta numai cu bere, zic.

    — Nu, zău? Repetă-ți asta pe tot drumul până acasă.

    Are mașina parcată puțin mai jos de-a mea. Știu că na terminat lucrul pentru azi, dar îl simt că lungește oricum despărțirea. Poate că sentimentul pe care-l răspândește e doar anxietatea legată de cazul ăsta la care lucrează, poate că e însingurare pur și simplu. Toate amănuntele alea despre familia lui perfectă or fi fost minciuni. Sau poate că familia lui o fi absolut în regulă, dar el a călcat pe alături, cine știe cum. Cât de repede ți se poate întoarce propria viață împotrivă – asta-i ceva ce știu prea bine.

    Descui portiera Fordului meu Bronco și mă urc la volan, dar îl văd pe Will apropiindu-se, co mutră pe care citesc tristețea și faptul ca lăsat garda jos. Un timp destul de îndelungat se uită țintă în ochii mei, stârnindu-mi un vâjâit slab în urechi, ca de-o presimțire. Ce-are de gând, să încerce să mă sărute?

    Dar nu, lam citit prost. Zice:

    — Mă bucur că teai întors, chiar dacă numai pentru puțin timp. În vremuri de-astea, în care lumea pare s-o fi luat razna cu totul, e bine să ai prieteni în jur.

    Are dreptate, bineînțeles. Nu de asta m-am întors eu acasă, dar Will are absolută dreptate.

    (nouă)

    La cinci zile după cea dispărut Jenny, doi pescari ieșiți să dea la undiță iau găsit cadavrul în râul Navarro, atât de plin de apă și desfigurat, încât cei de la biroul medicului legist au fost obligați săi confirme identitatea prin comparație cu fișele dentare.

    Hap m-a dus în pădure, ca să-mi spună. Până atunci, nu-l mai văzusem niciodată pierzându-și cumpătul, dar se vedea clar că făcea eforturi să se abțină, când mi-a luat amândouă mâinile într-ale lui.

    — Am fost întotdeauna cinstit cu tine, Anna, ești deacord? m-a întrebat, cu o voce care-i tremura zdravăn.

    Mi sa uscat gura și mi s-a părut că-mi fuge pământul de sub tălpile ghetelor, dar Hap îi dădea înainte, povestindu-mi cum găsiseră pescarii, din întâmplare, ce mai rămăsese din biata Jenny, pe o porțiune a râului mai puțin frecventată. Cum altfel poate că n-ar fi fost găsită niciodată. Și că nu se înecase – o strânsese cineva de gât.

    O poveste atât de scârboasă, că aș fi vrut ca Hap să înceteze. Dar știam că nu s-ar fi oprit. Dacă era vorba, întradevăr, să mă protejeze, nu putea să lase nimic nespus.

    — Cine a strâns-o de gât? am întrebat, și propria mea voce a părut să ricoșeze de copaci, după care să-mi cadă în poală ca un pietroi, ca o mică bucată dură din realitatea lumii înconjurătoare.

    — Nu știm încă.

    — Dar o să-l prindă, nu?, șeriful Flood.

    — Presupun că o să-l prindă.

    — Cum a putut cineva să facă așa ceva? lam întrebat, cu toate că știam deja răspunsul. 

    Văzusem tot felul de oameni deformați de durere și de circumstanțe, oameni care fuseseră ei înșiși atât de rău și de profund loviți, încât nu se puteau abține să le facă și altora la fel. 

    — Atât de mică era Jenny! am strigat, simțind că mi se prelingeau în gură lacrimi fierbinți. Nici măcar na prins și ea o șansă în viață.

    — În viață e și moarte, Anna. Lucruri mult prea greu de suportat, aproape imposibil. Atât de multe sunt, și uite că le suportăm totuși.

    Știam că avea dreptate, dar aș fi dat orice să aud altceva de la el. Măcar dacă mi-ar fi putut promite Hap că așa ceva nu s-ar mai fi repetat, că eu n-aveam să mor niciodată, că n-ar fi murit nici el, nici Eden. Că noi trei, împreună, aveam să ne ținem departe și în siguranță de toate relele, cu toate că lumea era plină de întâmplări și de oameni dintre cei mai îngrozitori. Oameni suficient de contorsionați pe dinăuntru, încât somoare o fată de șaptesprezece ani și s-o lase acolo, în râu, ca pe un gunoi.

    — Cum le suportăm? lam întrebat în cele din urmă. Lucrurile alea imposibile?

    Îi simțeam în continuare mâna pe a mea, caldă și nemișcată – caldă, statornică și vie. Nu se mișcase nici cu un deget de lângă mine.

    — Uiteașa, scumpo, mi-a spus.

    În zilele următoare, îmi fac un obicei din a porni de la cabana mea cu un rucsac în spate și fără vreo destinație anume, doar să fiu în pădure. Demult de tot, Hap m-a învățat cum să citesc și să urmez o cărare, fie și una mai puțin umblată, ba chiar cum să umblu dacă nu există nici o cărare. Nimic altceva nu-ți limpezește mintea mai bine. Frumusețea lumii vii, ferigile umede, îmbâr­ligate pe solul văii care mustește de udătură. Licheni de culoarea muștarului și mușchi aducând a bărbi, trântite precum petele de vopsea pe suprafețele stâncilor negre și ale trunchiurilor de copaci. Coronamentul de deasupra capului, ca o hartă întinsă peste bolta cerească.

    Într-o după masă, după ce am parcurs vreo șapte opt kilometri dintr-o drumeție prin Pădurea Statală Jackson, traversez un drum de țară izolat, apoi ajung la Big River, care șerpuiește prin toată această zonă din codrii de coastă nordici, după care se varsă în estuarul de pe Big River Beach, chiar la sudul satului. Albia râului e îngustă și puțin adâncă, străjuită de pietre acoperite cu mușchi. Mi-am luat cu mine un mosor de fir de undiță subțire și câteva cârlige cu muște în ele, cu care încerc să prind măcar unul dintre păstrăvii cenușii, care când se arată, când se ascund în umbrele din jur. Dar ei sunt foarte precauți, iar eu m-am înfierbântat deja. Renunț, mă dezbrac în chiloți și mă bag în băltoacă. Deasupra mea, prin lumina filtrată, moleculele de praf de pin plutesc pre­cum o ceață aurie. Apa se prelinge peste pielea mea ca niște mănunchiuri de panglici mătăsoase și reci. Simt că-mi încetinește ritmul bătăilor inimii. Asta… asta voia să spună Hap când vorbea de cel mai bun medicament.

    La întoarcere, o iau de-a dreptul peste linia de creastă, în principal pentru efortul pe care-l implică. Terenul se face atât de abrupt pe alocuri, încât n-am ce face și mă las la pământ, târându-mă în patru labe printre licheni, ferigi și humus. Respirația mi se accelerează și devine sacadată, iar pe față am ca o glazură de praf de pin și polen fosforescent.

    În vârful crestei mă opresc să beau niște apă. Mă simt deshidratată și binedispusă. Un arbore de cucută sa prăbușit chiar aici, sus, și seamănă cu un gigant spintecat, iar trunchiul îi aduce a burete negru îmbibat cu apă. Unde ia fost smuls din pământ ditamai bulbul de la rădăcină, văd pe sol trei zgârieturi lungi și o balegă de animal – de la vreo pumă, eventual. Când mă aplec să mă uit mai îndeaproape, zăresc ceva pe la periferia razei vizuale – nui un animal, eo formă solidă. Un adăpost.

    Deși soarele a început să scapete și mie mi s-a instalat o senzație de rece între omoplați, mă avânt oricum în josul dealului, mânată prea tare de curiozitate, ca să nu arunc o privire mai îndeaproape. Trebuie să m-apăs pe călcâie, ca să-mi țin echilibrul pe povârniș. Solul e subțire și plin de capcane. Ferigi uscatemi înțeapă mâinile și mă plesnesc peste blugi, dar, în cele din urmă, ajung la mica incintă. E un adăpost de vânătoare, pe care și la instalat cineva cum vezi prin ghidurile de supraviețuire în sălbăticie, proptind un par lung de doi metri oblic de un pin Douglas cu trunchiul curățat, de care sunt legate cu sârmă, din loc în loc, mai multe capcane în formă de laț. Nu se poate să nu funcționeze. De jur împrejurul trunchiului, solzii de con de pin și alte materiale care acoperă solul arată urme de călcătură, de la efortul de a reinstala capcanele iar și iar. E un amplasament de vânătoare nu doar eficient – e chiar elegant. Cine lo fi construit știa exact ce făcea și probabil că mănâncă foarte, foarte bine.

    Adăpostul în sine denotă același nivel de rafinament, iar mie-mi stârnește mai multe semnale de alarmă subtile. Nu arată ca o colibă de vânător, ci e o structură conică. Mi-aduc aminte c-am văzut odată niște fotografii de album istoric, ale unei populații indigene, cum sunt indienii pomo. Sau așezat în grupuri mici, peste tot prin California de Nord, cu sute de ani înainte să vină europenii, și locuințele lor semănau foarte mult cu asta, rotunde la bază, cu stâlpi în centru care susțineau pereții oblici, legați între ei cu stuf și acoperiți cu scoarță de Sequoia și cherestea.

    Și totuși cine sar preta unui asemenea efort dea construi o copie convingătoare a unui adăpost deal indienilor pomo? Și de ce așa departe de oraș, la mulți kilometri distanță de orice sar putea numi drum? O fi opera vreunui scrântit, obsedat de supraviețuire, care crede că nu mai e mult până la sfârșitul lumii? A cuiva care trăiește izolat, poate, pentru că are cine știe ce de ascuns? Deși poate e vorba numai de creierul meu de polițistă, care scormonește după eventualități sumbre, când, în realitate, adăpostul îi aparține vreunui pasionat de viață în aer liber, ca Hap sau ca mine, căruia îi trebuie pădurea și tăcerea ei, din când în când, ca să aibă sentimentul că e întreg la cap?

    Scriitoarea Paula McLain

    Prezentarea romanului „Când stelele se întunecă“ conform editurii Humanitas:

    Bestseller New York Times 2021, ales de editorii Amazon printre „Best Books 2021 So Far“, Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victima ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

    În fața tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost dată în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.

    1993, Mendocino. Coșmarul oricărui părinte — să se trezească în toiul nopții și copilul său să nu fie în casă. Să nu fie nicăieri. În Nordul Californiei încep să dispară adolescente. Unele par să fi fugit de acasă, altele, după cum arată indiciile, au fost răpite, dar indiferent cum, sunt de negăsit, iar neputința care îi consumă pe cei rămași în urmă este doar începutul, partea vizibilă a tragediei din micul oraș american. Anna Hart, detectivul care se încăpățânează să le caute, intuind că nu este vorba doar de adolescente fugite de acasă, ci de o dramă ce va devasta numeroase vieți și ale cărei cauze datează din copilăria lor, se confruntă cu propriul ei trecut. Expusă țesăturii de amintiri reprimate și de traume vii, Anna se lasă călăuzită de propria intuiție și de umbrele din viața sa, transformând răul pe care l-a trăit într-o înțelegere ce ar putea fi cheia de rezolvare a cazului disparițiilor. 

    „Melancolic şi captivant. Parte suspans, parte poveste a descoperirii de sine, este greu să-i rezişti noului roman al lui McLain.“

    Library Journal

    „Un mister multistratificat, în surdină, îmbogățit de profunda perspectivă psihologică și emoțională.“ 

    Kirkus Reviews

    „Paula McLain îmbina portretele percutante cu proza poetica, facând vizibilă bunatatea ascunsă în sufletul personajelor.“

    Publishers Weekly

    „Un început cu totul nou pentru autoarea Soţiei din Paris, thrillerul atât de intens emoțional și excepțional de bine scris al lui McLain aduce laolaltă crima ficțională și cazuri reale.“

    People

    „La sfârșit, acest roman cu mult întuneric are un mesaj plin de speranță.“

    The New York Times Book Review

    Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinți, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituțiile judiciare abilitate. Ulterior și-a descoperit pasiunea pentru scris și a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo și MacDowell Colony, precum și beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) și Stumble, Gorgeous (2005), și o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soția din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), multipremiat, care îi aduce atât consacrarea națională, cât și internațională, fiind tradus în peste 35 de țări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times și se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times.  

  • Fragment în avanpremieră din „Consimțământul“ de Vanessa Springora

    Fragment în avanpremieră din „Consimțământul“ de Vanessa Springora

    „Consimțământul“ este însă, nu doar o poveste năucitoare despre o adolescentă care, în urma abuzului, devine un adult traumatizat, ci și o analiză al lumii culturale franceze care ni se arată aici drept profitoare și coruptă. 

    Springora descrie cum a cucerit-o și manipulat-o Matzneff, cum aura lui de scriitor vedetă a exrcitat o putere extraordinară asupra ei făcând-o să creadă că între ei este iubire pură și că ea deține puterea.

    Prin această carte, autoarea demolează ceea ce a mai rămas din reputația literară a lui Matzneff, demonstrând că toată cariera lui a fost clădită pe din minciuni și vanități.

    După analizarea cărții, Procuratura din Paris a deschis o anchetă, Matzneff urmând să fie judecat chiar în această toamnă.

    Mai jos găsiți un fragment emoționant din această carte care a întors pe dos lumea literară din Franța. Spor la citit!:)

    Fragment din „Consimțământul“ de Vanessa Springora

    „Am avut tot felul de slujbe înainte să mă apropii de lumea editorială. Inconştientul este incredibil de viclean. Nu ne putem sustrage condiţionărilor sale. După ce le‑am ocolit ani de zile, cărţile mi‑au redevenit prietene. Ele îmi sunt meseria. Până la urmă, la asta mă pricep cel mai bine. 

    Fără îndoială, încerc, pe bâjbâite, să repar ceva. Dar ce? În ce fel? Îmi consacru energia textelor scrise de alţii. Inconştient, caut în continuare răspunsuri, fragmente disparate din povestea mea. Aştept ca, astfel, enigma să fie elucidată. Ce s‑a întâmplat cu „micuţa V.“? A văzut‑o cineva? Uneori o voce se iveşte din adâncuri şi‑mi şopteşte: „Cărţile sunt nişte minciuni“. Nu o mai ascult, ca şi cum memoria mi‑ar fi fost ştearsă. Din când în când, o străfulgerare. Un detaliu ici, colo. Cred că, da, asta trebuie să fie, e poate o părticică din mine între rândurile astea, în spatele acestor cuvinte. Aşa că spicuiesc. Adun. Mă reconstitui. Anumite cărţi sunt nişte medicamente excelente. Uitasem. 

    Când am, în sfârşit, impresia că sunt liberă, G. îmi dă de urmă ca să încerce din nou să mă domine. Degeaba sunt adult în toată firea, imediat ce‑i rosteşte cineva numele de faţă cu mine, mă blochez şi redevin adolescenta care eram în momentul în care l‑am întâlnit. O să am toată viaţa paisprezece ani. Aşa mi‑e scris.  

    Într‑o zi, mama îmi trimite una dintre scrisorile pe care el continuă să le expedieze pe adresa ei, neştiind unde locuiesc. Tăcerea mea, refuzul meu de a păstra orice fel de legătură cu el nu‑l descurajează niciodată. În scrisoarea asta, cu un tupeu incredibil, îmi cere permisiunea să publice nişte fotografii cu mine într‑o biografie pe care unul dintre admiratorii lui se pregăteşte s‑o publice la o editură din Belgia. Un prieten de‑al meu, avocat, îi trimite în numele meu o scrisoare ameninţătoare. Din momentul acela, dacă G. continuă să‑mi folosească, într‑un fel sau altul, numele sau imaginea în contextul unei opere literare, va fi trimis în instanţă. G. nu mai insistă. Sunt, în sfârşit, în siguranţă. O perioadă. 

    După numai câteva luni, descopăr că G. are un site oficial, pe care se găsesc, pe lângă biografia lui şi lista operelor sale, fotografii cu câteva dintre cuceririle lui, printre care şi poze cu mine la paisprezece ani, iar la legendă apare această iniţială, „V.“, care rezumă din momentul acela identitatea mea (în asemenea măsură, încât îmi semnez fără să‑mi dau seama toate e‑mailurile aşa). 

    Şocul e insuportabil. Îl sun pe prietenul meu, avocatul, care mi‑o recomandă pe una dintre colegele lui, mai experimentată în domeniul drepturilor de imagine. Cerem un raport juridic, care mă costă deja o grămadă de bani. Dar, după căutări îndelungate, noua mea avocată mă înştiinţează că nu se poate face, din păcate, mare lucru. Site‑ul nu e înregistrat pe numele lui G., ci pe al unui webmaster de undeva din Asia. 

    — G.M. a făcut în aşa fel încât să nu‑i putem atribui proprietatea conţinutului găzduit de reprezentantul lui, în afara oricărei reglementări franceze. Din punct de vedere juridic, site‑ul este creat de un fan, atât şi nimic mai mult. Este de un cinism absolut, dar e de neatins. 

    — Cum ar putea un necunoscut care trăieşte în Asia să facă rost de fotografii cu mine la paisprezece ani? Fotografii pe care numai G. le are? Ceva nu se leagă. 

    — Dacă nu aţi păstrat copii ale fotografiilor va fi foarte dificil să dovedim că e vorba de dumneavoastră, îmi spune ea, părând sincer dezamăgită. Totuşi, m‑am documentat. G. şi‑a luat de curând un avocat renumit, as în materie de proprietate intelectuală. Cel mai temut dintre toţi. Oare merită să vă băgaţi într‑o luptă dinainte pierdută, cu riscul să vă coste şi sănătatea, pe lângă salariul pe un an? 

    O las baltă, cu părere de rău. Încă o victorie pentru el.”

    Prezentarea cărții „Consimțământul“ conform Editurii Polirom:

    Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie

    Grand Prix des Lectrices de ELLE 2020 – Document

    Crescută de o mamă divorţată, V. încearcă să umple prin lecturi golul lăsat de tatăl absent. La treisprezece ani, în timpul unui dineu monden, îl întîlneşte pe G., un scriitor cu reputaţie scandaloasă. De la primele schimburi de priviri, e subjugată de charisma acestui bărbat de cincizeci de ani, de atenţia pe care i-o acordă. Mai tîrziu, G. îi declară că o iubeşte şi că n-o să-i facă nici un rău. Deşi are doar paisprezece ani, V. i se oferă trup şi suflet. Intervenţia poliţiei nu face decît să întărească această idilă periculos de romanescă. Dar deziluzia este teribilă cînd V. îşi dă seama că G. a făcut întotdeauna colecţie de iubiri adolescentine şi practică turismul sexual în ţări unde minorii sînt vulnerabili. În spatele aparenţei flatante de om de litere se ascunde un prădător, acoperit de o bună parte din lumea literară. În ciuda rupturii, calvarul continuă, căci scriitorul nu încetează să o hărţuiască. După mai bine de treizeci de ani de la întîmplările de atunci, Vanessa Springora ne oferă acest text năucitor, înfăţişînd un proces de manipulare psihică impecabil orchestrat, precum şi ambiguitatea înspăimîntătoare în care se plasează victima îndrăgostită, care consimte la abuz. Dar, dincolo de experienţa personală, autoarea examinează derivele unei epoci şi conformismul unui mediu orbit de talent şi de celebritate.

    „Springora spunea despre cartea ei că este ca un mesaj într-o sticlă. Nu vă imaginaţi însă o sticlă rătăcită pe valurile mării, purtîndu-şi răvaşul disperat în zări îndepărtate. Consimţămîntul e un cocktail Molotov aruncat în faţa establishmentului francez, o operă de o furie extrem de bine controlată, ameţitoare.” (The New York Times) 

    „O poveste cutremurătoare despre abuzul asupra unui copil şi parizienii sofisticaţi care au întors capul… Springora este o scriitoare elegantă, de o sensibilitate usturătoare.” (Kirkus Reviews)

    „De o precizie implacabilă, Consimţămîntul aruncă o lumină rece, necruţătoare asupra zonei tulburi în care trăieşte orice fiinţă aflată sub dominaţia cuiva.” (L’Obs)

    Vanessa SPRINGORA (n. 1972) este editoare, regizoare şi scriitoare franceză. În 2003 a început să colaboreze cu Institut national de l’audiovisuel ca scenaristă şi regizoare. În 2006 a început să lucreze la editura Julliard, pe un post de asistent editorial. A scris numeroase scenarii şi a semnat regia pentru mai multe filme, printre care Dérive (2006) şi serialul Quotidien (2016). În 2019 a devenit director editorial al editurii Julliard. Din 2010 coordonează colecţia Nouvelles mythologies pentru editura Robert Laffont. În 2020 a publicat Consimţămîntul, carte distinsă în acelaşi an cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie şi Grand Prix des Lectrices de ELLE la categoria Document.

  • Scos din tipar (august 2021) – Jurnale. Roman queer. Mister

    Scos din tipar (august 2021) – Jurnale. Roman queer. Mister