Gen noutate: Nou apãrut

  • Fragment în premieră din romanul „Perestroika la Paris„ de Jane Smiley

    Fragment în premieră din romanul „Perestroika la Paris„ de Jane Smiley

    Autoare de ficțiune și nonficțiune, de proză scurtă și romane young adult, Jane Smiley a atras întotdeauna critica și publicul prin poveștile domestice intime, multitudinea de registre și scriitura fermecătoare (romanul „Some Luck“, saga unei familii americane, a fost pe lista lungă a National Book Award din 2014).

    În urmă cu doi ani, Smiley a publicat „Perestroika la Paris“, devenit bestseller național în Statele Unite și finalist la American Library in Paris Book Award 2021. Tradus acum și în română, de Irina Bojin (Colecţia Raftul Denisei), romanul este o poveste minunată (pe cât de emoționantă, pe atât de amuzantă) despre prietenia dintre oameni și animale, „o fabulă elegantă“ (cum o descriu unii), „un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim“ (cum o consideră alții).

    „Carte de aventuri sau studiu despre bunătate” (New York Journal of Books), „Perestroika la Paris“ îi are în centru pe Etienne, un puști de opt ani izolat de lume, care ajunge să se împrietenească cu mai multe animale (un cal, un corb, un brac german, etc), de la care învață cum să trăiască liber și în armonie cu natura.

    Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit:)!

    Fragment din romanul „Perestroika la Paris“ de Jane Smiley

    Anul Nou trecu într-un mod destul de plăcut: Etienne reuși să pregătească pentru Madame câteva clătite presărate cu zahăr brun, clătite de care se bucu­rară și Paras, și Kurt, ba chiar și Conrad, care stătuse la pândă în tunelul de lângă aragaz. Ziua de naștere a bătrânei veni și trecu; se tot gândise la ea, dar nu-i suflase o vorbă lui Etienne. Își dădea seama că băiatul știe că e bătrână, însă nu voia ca el să-i cunoască vârsta reală. Era principala ei grijă, izvorâtă din vanitate, numai că, după ce se întinse în pat la sfârșitul zilei, îi veni în minte un alt motiv de îngrijorare. Nu avea să trăiască veșnic – ce soartă îl aștepta pe Etienne? Chiar dacă ar ajunge la o sută de ani, băiatul n-ar avea atunci decât doisprezece ani și, cu toate că el s-ar putea crede în stare să se descurce singur, nimeni nu l-ar fi considerat ca atare. Știa că are bani care se tot adunau de o viață întreagă, dar nu știa dacă, din punct de vedere legal, nepotul ar avea acces la acele sume. (Oare cum ar putea afla?) Din cauza banilor, autoritățile l-ar putea încredința unui tutore sau (Doamne ferește, își zise, aducându-și aminte de ce se întâmpla când era ea tânără) unui azil. Unde i-o fi fost capul? Se gândi la camera în care se afla, camera ei din această clădire care înfruntase timpul. Toată viața ei se simțise protejată în acest cămin și, drept urmare, nu avusese dorința sau puterea, nici măcar atunci când vedea, să privească lumea de dincolo de fereastră. Se răsuci în pat toată noaptea, cugetând la aceste lucruri, iar dimineața, când băiatul îi aduse ceașca de ceai și croasantul, bătu patul cu palma și îi puse mâna pe braț, făcându-l să se așeze. Chiar dacă nu-l vedea, îl simțea – era plin de viață, nerăbdător, fericit. Nevrând să-i strice dispoziția, se hotărî să stea de vorbă cu el mai târziu; acum îi spuse doar:

    — Vai, dragul meu, ce băiat bun ești.

    Etienne sări în picioare și o zbughi afară din cameră.

    După ce îi dusese străbunicii ceașca de ceai și croasantul, întrebându-se de ce o fi părând atât de îngrijorată, Etienne se duse direct în salon, unde Paras era pe covor. Cât era ea de mare, se mișca cu atenție și grație prin încăpere. Umbla încolo și încoace, dormea, se ducea la bucătărie, dădea cu botul în robinet când îi era sete (și apoi îl împingea ca să-l închidă). Un cal însemna o groază de muncă. Chiar dacă acesta știa să-și facă nevoile afară (Etienne învățase repede că, dacă izbea cu piciorul în ușă, nu era vreme de pierdut), mânca mult mai mult decât el și străbunica lui: proviziile de rădăcinoase, legume uscate, fructe și legume proaspete se împuținau văzând cu ochii. Hrana avea să coste enorm odată ce se vor fi terminat rezervele. În orice caz, asta avea să se petreacă cândva, în viitor, un viitor despre care Etienne știa că îi va aduce lucruri rele: de pildă, va fi obligat să meargă la școală sau străbunica lui avea să se stingă din viață. Viitorul era un abis întunecat de amărăciune, în care nu îndrăznea să se uite.

    În schimb prezentul, când avea grijă de mânză și o mângâia, îi aducea atâta bucurie, că se hotărî din nou să nu se mai gândească la lucruri rele. Deseori, Etienne citea stând cu spatele sprijinit de ea în timp ce se odih­nea. Îi plăcea s-o frece cu o cârpă și s-o perie cu o perie de păr veche, găsită într-o cameră de la etaj. În ultima vreme se așeza călare pe Paras, când ea stătea dreaptă, cu copitele strânse sub burtă. Mânza nu protesta, ci îl privea căscând. Etienne își închipuia cum e să călărești – cu urechile calului în fața ochilor și degetele împletite în coama lui –, dar gândul îl speria. În acea clipă atingea podeaua cu degetele de la picioare, în jur era liniște, nu avea de ce să se sperie. După câtăva vreme „descăleca“ (găsise cuvântul în manualele de călărie) și se întindea pe covor, alături de ea. Apoi se proptea de coastele ei și i se așeza pe șold, dându-și limpede seama ce-și dorea de fapt: să călărească. 

    *

    Când Etienne dormea, era în bibliotecă sau avea grijă de bătrână, Kurt se așeza și el pe Paras. De fapt, alerga în sus și în jos pe spinarea ei, i se furișa sub coamă, alerga peste umăr, i se cocoța pe picior, de la copită la cot. Lui Paras îi plăcea, fiindcă o scărpina bine și nu mai avea nevoie să se tăvălească pe covor. Când Kurt o întrebă dacă mai avusese un prieten șobolan, Paras răspunse:

    — Asasina nu mi-ar fi dat voie.

    — Cine e Asasina?

    — Un câine din rasa Jack Russell.

    Lui Kurt i se păru că a zis: „Un terorist din rasa Jack Russel.“

    Iar când Paras îi povesti cu câtă plăcere fugărea șobolanii, îi prindea și le rupea gâturile, îl cuprinse groaza.

    — Nu-i mânca, adăugă Paras, ca și cum ar fi fost ceva de bine. 

    — Păi, atunci, de ce-i omora?

    — De amuzament. Se distra.

    Lui Kurt i se părea că nu s-ar deosebi de o pisică, însă, la drept vorbind, pisicile nu omorau ca să se dis­treze; pentru ele era o îndatorire, misiunea vieții lor de pisică.

    — Unii cai se temeau de șobolani, zise Paras. Nu atât să-i vadă, cât să-i audă. Cailor nu le plac zgomotele misterioase. Noi, ceilalți, nu aveam nimic cu ei. Și, oricum, noi ne vedeam de treburile noastre.

    Discuția lor se purta în bucătărie. Paras mânca sfeclă tocată dintr-un castron pus de Etienne pe un scaun delabrat, iar Kurt stătea pe spătar. După ce Paras termină, Kurt sări în castron și ciuguli ce mai rămăsese.

    — Știi unde aș avea nevoie să mă scarpini puțin?

    Kurt ridică privirea spre ea, cu gura plină.

    — Sub coamă, în spatele urechilor.

    Întinse capul spre el și închise ochii. Pășind ușor, șobolanul i se urcă pe falcă și merse mai departe. Ajuns la urechi, mai făcu un pas și își înfipse ghearele din spate în coama ei neagră și deasă. Paras înălță capul. Kurt nu știa ce să creadă, dar se ținu bine.

    — Aaa, ce bine e, oftă Paras. Mi-e dor să fiu țesălată. Înainte mi se părea că îngrijitoarea exagerează, mai ales când mă spăla; nu se mai oprea, ba îmi mai arunca apă și pe față. Totuși, periatul îmi făcea plăcere.

    Întoarse capul ca să se uite în dreapta și în stânga. Kurt se trezi aruncat încolo și încoace, dar se ținu bine.

    — Nu ești atât de greu pe cât pari, zise Paras. Cam cât căpăstrul. Încearcă doar să stai în mijloc. Mi-e mai ușor să te țin în echilibru.

    Intră în salon și se duse să se uite pe fereastră. Kurt simți că i se face rău, mai ales că se îndopase cu sfeclă. Sus. Jos. Iar sus. Pe scări se auzi un zgomot. Paras întoarse capul să se uite.

    Etienne cobora scara. Paras știa că lui Kurt îi e teamă de el și, fiindcă de felul ei lua lucrurile ca atare, nu încercă să-l convingă că greșește. Îi făcu un serviciu: îl purtă până la intrarea în tunelul lui și lăsă capul în jos. Kurt își dădu drumul și căzu, alunecând pe moțul din fruntea ei. Intră repede în tunel, unde era întuneric și răcoare, întocmai ce-i trebuia ca să se liniștească. În timp ce străbătea tunelul îndreptându-se spre dormitorul lui se jură că n-o să se mai așeze în viața lui pe capul lui Paras. Știa totuși că nu se va ține de cuvânt, căci doar stând pe capul ei putea nădăjdui să iasă în lume și să-și găsească aleasa, tovarășa mult dorită.

    *

    Raoul avea și el un plan pentru iarna aceea: să-și construiască cel mai cel cuib din câte sunt, cel mai spațios, cel mai confortabil și cel mai avangardist ca aspect (împletise în el mai multe fire de beteală care sclipeau în lumina lunii asemenea unei constelații). Împlinise șaisprezece ani. În ani omenești, firește. Anul păsăresc nu avea nicicum de-a face cu soarele sau pământul; se numea „segment“ și avea legătură cu vegetația și migrația. El trăise cincizeci de segmente, dintre care zece la Paris. Când împlinea paisprezece segmente, orice Corvus mascul trebuia să-și cheme semenii la întrecere în trei moduri: la zbor, la oratorie și la luptă. În afara Parisului, aceste întreceri tradiționale îmbrăcau forma unor ritualuri. Bunăoară, majoritatea discursurilor erau fie despre diversele feluri de insecte, fie despre grăunțe. Întrecerile la zbor se făceau fie pentru distanță, fie pentru viteză. Și luptele aveau tipicul lor; de pildă, un corb mai în vârstă, dacă era învins, pur și simplu își muta familia într-un cuib dintr-un copac mai puțin prestigios, să spunem, dintr-un nuc într-un fag. În Paris, relațiile erau mai haotice, mai puțin prie­tenoase, și Raul avusese multă bătaie de cap încercând să-i țină pe tinerei la distanță. Peste nu multă vreme avea să fie nevoit să-și mute cuibul de lângă statuia lui Benjamin Franklin, acceptând să fie izgonit de acolo. Și da, era singur. Nu-l ajuta cu nimic faptul că Paras și Frida păreau fericite și nu dădeau semn că ar avea nevoie de sfaturile lui de când stăteau în casa aceea goală, înfiorătoare, împreună cu un copil amărât, o creatură străveche cu înfățișare aproape omenească și un șobolan.

    Poate că s-ar fi mulțumit să facă ce știa mai bine – să observe comportamentul oamenilor și al zburătoarelor și să elaboreze teorii, însă nimeni nu se arăta dornic să le asculte. În seara aceasta, ros de nemulțumiri, își aranjă penele până începură să-l doară rădăcinile – și tot nu-și găsi liniștea. Place du Trocadéro era moartă, toate cafenelele erau închise; cele două clădiri ale muzeului de arhitectură semănau cu două blocuri de gheață. Până și luminile din Turnul uriaș arătau jalnic. Raoul se sui pe o creangă mai înaltă, deschise aripile și își luă zborul, mai întâi în sus, dea­supra omului de metal călare pe un cal de metal, apoi pluti deasupra esplanadei. Luna nouă lucea palid pe cer. Zbură deasupra fluviului, o luă la stânga. Pe Champ de Mars nu văzu pe nimeni, în afară de domnișoara Paras, care mergea în trap vioi prin zăpada fleșcăită, cu moțul legănându-i-se pe frunte, coada sus și nările umflate. Făcea mult zgomot, însă toate ferestrele caselor erau întunecate. După ce zbură în cerc deasupra ei, Raoul i se așeză pe crupă. Paras fornăi și îl dojeni:

    — Tu poți zbura, n-ai nevoie să te ducă cineva.

    — Nu pot să zbor și să stau de vorbă cu tine în același timp.

    — Alte păsări pot.

    — Ai înțeles tu greșit. Acelea rostesc sentințe, nu fac conversație. Noi parcăm când vrem să comunicăm. Acum m-am parcat pe posteriorul tău. Poți să te oprești, dacă vrei.

    — Mi-e foame și nu vreau să întârzii, spuse mânza, dar încetini pasul.

    — Unde te duci?

    Paras îi povesti despre Anaïs, brutărița.

    — Știe să facă rost de grăunțe. De toate felurile. Nu poți mânca varză kale dimineața, la prânz și seara și să te aștepți să-ți păstrezi forța.

    — Eu vă tot spun, Mamiferelor, că insectele sunt o minunată sursă de energie, ba mai au și un gust picant.

    — Câte muște ar trebui să mănânc pe zi? Cântăresc patru sute cincizeci de kilograme.

    Raoul recunoscu, deși doar în sinea lui, că asta ar fi o problemă.

    — O pasăre mănâncă de șapte ori greutatea ei în fiecare zi.

    — Tu cât cântărești?

    — Un pic peste un kilogram. Poate un kilogram și un sfert.

    — Lăsând la o parte faptul că n-aș putea cu nici un chip să diger trei mii de kilograme de mâncare zilnic, nu cred nici că tu poți digera șapte sau opt kilo­grame de viermi, muște și cartofi prăjiți zi după zi.

    Raoul tăcu mâlc. Își luă zborul, și Paras porni în trap ușor. Ajunsese la pavaj, copitele ei păcăneau, dar, fiindcă își pierduse potcoavele cu o lună în urmă, nu mai scoteau un zgomot metalic. O luă la stânga. Raoul o urmări până la brutărie unde văzu, așa cum îi spusese Paras, o femeie tânără lucrând la o masă mare, dincolo de fereastra luminată. Chiar atunci, femeia ridică ochii, se uită înspre ei, zâmbi, veni la ușă și o deschise. 

    — Bună seara, fetițo! exclamă.

    Paras, care încetinise pasul și se oprise, îi puse ușor botul pe umăr fetei și îi suflă în păr în chip de salut politicos. Femeia o bătu pe obraz și îi dădu la o parte moțul din ochi. Raoul se puse pe raftul, acum gol, unde negustorul de alături își etala legumele. Mamiferele treceau mereu de la iubire la ură, de la tristețe la bucurie, de la teamă la mânie. Toate Zburătoarele știau că Mamiferele se considerau „mai presus“ de alte animale. Iar Zburătoarele respingeau această idee râzând ironic.

    Anaïs se obișnuise cu Paras. Era convinsă că mânza ar fi trebuit să fie prinsă până acum, dar, pe cât își dădea seama, nici măcar nu știa cineva de ea. Firește, era un mister unde locuia aceasta. În ziua când auzise nechezatul fantomatic – asta era înainte de Crăciun – se învârtise pe lângă Champ de Mars, fără să vadă însă nici urmă de cal. Atunci își spusese că Paras era o întru­pare a unui spirit; una din urmările educației religioase pe care o primise era că, deși respingea doctrina, credea în vedenii. Și mai aflase din poveștile auzite în copilărie că, dacă un zeu ori un spirit îți cere ceva, ești dator să-i oferi cu bună-credință și sinceră mulțumire. Așa făcea și ea. Calul venea de trei sau patru ori pe săptămână. Proviziile cumpărate pentru el adăugau cam unu la sută la totalul cheltuielilor cu brutăria și cafeneaua, drept care Anaïs mări prețul unora dintre preparatele de lux pe care clienții n-ar fi trebuit oricum să le mănânce, precum croasanții cu ciocolată și tartele cu lămâie. Și, cu toate că, cel puțin pentru mo­ment, Paras pleca tropăind după ce termina grăunțele, în loc să se înalțe spre cer asemenea înaripatului Pegas, Anaïs încă mai spera că într-o zi se va întâmpla o mi­nune – să zicem, la echinocțiul de primăvară.

    Anaïs își iubea meseria însă, de vreme ce muncea toată noaptea, ducea o viață cam singuratică. De familie se izolase din cauza unor neînțelegeri din motive religioase; prieteniile ei erau clădite pe relații de afaceri, nu pe afinități. Trecuse de treizeci de ani, nu era măritată, nu mai avusese un prieten de patru ani, așa că se bucura să poată mângâia calul, să-i simtă căldura trupului sub coamă, să vadă cât e de blând și cum îi place mâncarea pe care i-o pregătea (în seara aceea, un amestec de arpacaș, semințe de in și morcov ras). Se sprijini cu umărul de gâtul calului și închise ochii.

    La un moment dat, un corb veni în zbor și se așeză pe spatele lui Paras. Anaïs fu uimită, însă calul doar tresări și continuă să mănânce. Corbul înaintă pe spatele lui Paras, fără s-o piardă pe Anaïs din ochi – o privea când cu dreptul, când cu stângul. Lui Anaïs îi era puțin frică de el – era mai negru decât întunericul. Pe de altă parte, era de așteptat ca o ființă supranaturală să aibă un tovarăș, și cel puțin nu era un liliac. Anaïs încleștă mâna pe castron, spunându-și că, dacă corbul va încerca să-i scoată ochii, își va pune castronul pe cap.

    Însă corbul se mărgini să croncăne, câr-câr-câr, nu tare, ci mai degrabă ca și cum ar fi vrut să spună ceva – cel puțin așa i se păru ei. Calul scutură din cap, și cor­bul zbură înapoi la ceea ce Anaïs văzu acum că era lada de cartofi a lui Monsieur Curzon. Anaïs puse castronul pe jos; corbul se așeză pe margine și ciuguli câteva fărâme. Anaïs se puse pe râs. În acest timp, Paras ins­pecta pe tăcute buzunarele șorțului binefăcătoarei lui. Anaïs scoase o bucată de zahăr brun – preferatul clienților – și i-o întinse în căușul palmei. Paras o luă, o ținu în gură ca să se topească puțin, apoi o ronțăi. Corbul ridică privirea spre Anaïs. Ea se aplecă și îi întinse și lui o bucățică de zahăr. Corbul o luă, o scăpă, ciuguli din ea, o apucă din nou și își luă zborul cu ea în cioc. Pentru o femeie care nu avusese niciodată un animăluț al ei din cauză că mama ei era alergică la aproape orice, această incursiune într-o lume cu cai, păsări și alte animale era o bucurie pentru suflet, chiar dacă aceștia s-ar fi dovedit a fi întrupări ale unor ființe celeste.

    Prezentarea romanului „Perestroika la Paris“ conform editurii Humanitas Fiction

    „Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“  

    New York Journal of Books 

    Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

    Pe o stradă lăturalnică a Parisului, într-o casă aristocrată, părăginită și aproape nefolosită – cu fiecare moarte în familie, Madame de Mornay mai fereca o cameră –, ferită de ochii trecătorilor de curtea generoasă și gardul năpădit de plante, o bătrână care se apropie de o sută de ani, surdă și aproape oarbă, îl crește pe Etienne, strănepotul ei; doar ei au mai rămas. Etienne, la cei opt ani ai lui, izolat de lume și trăind doar în universul construit în jurul străbunicii și de propria imaginație, nu are prie­teni, cel puțin nu prieteni ca ceilalți copii de vârsta lui. De aceea șobolanii, care trăiesc în pereții casei, sau calul care se tolănește în salonul amplu nu îi par defel ciudați, iar împrietenirea lor se petrece ca între oameni. Încrederea se construiește din gesturi, tacit, și ajunge să îi salveze pe toți, băiat, cal, șobolan, câine, corb, chiar și pe necunoscuții ale căror vieți se intersectează cu a lor.

    „Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ 

    National Public Radio

    „După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“

    Boston Globe

    „O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ 

    The Mail on Sunday

    „Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“

    Los Angeles Times

    „Cartea ideală pentru cei pentru care lumea reală, sfâșiată de pandemie și politică, a devenit ceva de evitat.“ 

    Publishers Weekly

    „Animat și amuzant, un roman plin de lumină, în care Jane Smiley își demonstrează din nou marele său talent.“

    Washington Post

    Jane Smiley s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în literatură la Vassar College în 1971, luându-și masteratul (1975) și doctoratul (1978) la University of Iowa. În timp ce lucra pentru doctorat, a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. La Iowa va reveni între anii 1981 și 1996 pentru a preda engleza și scrierea creativă la Iowa State University. 

    Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit, în 1992, Pulitzer Prize și National Book Critics Circle Award, fiind ecranizat în 1997. Dintre cele 15 romane publicate, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize, iar Private Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 apare Perestroika la Paris (Perestroika in Paris; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus în peste zece țări, care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. 

    Jane Smiley a publicat două culegeri de povestiri, mai multe romane pentru adolescenți și cinci cărți de nonficțiune, dintre care se remarcă eseurile Thirteen Ways of Looking at the Novel (2005) și The Man Who Invented the Computer (2010). A avut nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum The New Yorker, Elle, The New York Times, The Guardian, The Nation, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. În 2001 a fost aleasă membră în The American Academy of Arts and Letters. În 2006 a câștigat  PEN USA Lifetime Achievement Award și Fitzgerald Award for Achievement in American Literature. Din 2015 predă scriere creativă la University of  California, Riverside.

  • Trupa de jazz care a adus New York-ul la mine

    Trupa de jazz care a adus New York-ul la mine

    Am ascultat, înainte de concert, o piesă la întâmplare de pe YouTube și, încă de la primul ritm, corpul meu, destul de obosit la ora aceea, a luat-o razna. Cred că era ”Exorcism”, o înregistrare dintr-un live, cu vocea fenomenală a lui Nat care coboară jos de tot și urcă până la înălțimi de falsetto, cu sound eclectic de jazz, indie rock și funk.  

    Apoi, sub o ploaie de vară, i-am ascultat live și…bum!… muzica New Yorkului a explodat în zeci de culori în Cetatea Miko. Totul era alert, colorat, neobosit, provocator. Nu vă mai zic că nu era om care să nu-și bâțâie mâinile și picioarele iar un grup de tineri dansa jazz balet printre spectatori.

    Nat e get-beget din New York (Brooklyn) și se simte asta. Energia lui seducătoare traduce tot tumultul acelui oraș. Alături de bandul pe care l-a înființat în 2011 și care are o componență de șapte muzicieni, duce această energie în locuri extrem de diferite, de la scene mari de festivaluri până la spații mici underground.

    Nat are carismă, are stil, are ceva molipsitor care te face să simți pulsul vieții. Piesele pe care le compune într-o multitudine de stiluri (ca un bucătar care amestecă mirodenii, cum scriu cei de la uncloud, ”un strop de funk aici, o picătură de big band acolo, un strop de reggae” și tot așa) au ritmuri magnetice și o armonie specială pe care, dacă cumva creierul nu o ține minte, corpul cu siguranță o va face. Poți recunoaște câte ceva din Muse, din Beirut și chiar din Bruno Mars dar vei ști în același timp că muzica lui nu seamănă cu nimic, că e unică. 

    Mi-a plăcut mult și Luiza Zan, care a cântat cu cei de la Sárik Péter Trio (unul dintre cele mai respectate banduri de jazz din Ungaria) și cu chitaristul Gyárfás István. E prima oară când o ascult live și, sincer, vocea ei amplă mi-a adus aminte de muzica neagră.

    Mi-a plăcut și Camille Bertault, o franțuzoaică fresh și sexy, cu o flexibilitate neașteptată în voce și în mișcarea scenică. 

    Dar niciunul nu m-a făcut să-mi simt sângele în vene așa cum a făcut-o Nat și band-ul lui. Nu vă mai spun că omul ăsta cântă și la pian, bas electric, chitară acustică, orgă și percuție. Chapeau! 

  • I-am înregistrat pe copii citind din poezioarele mele

    I-am înregistrat pe copii citind din poezioarele mele

    Năvlegul Bobului

    Vouă v-a zis cineva, vreodată, 

    Pe când erați la porțile somnului,

    Cine este Năvlegul Bobului?

    Păi să vă zic eu, așa cum știu de la Buni!

    E regele grădinii

    de flori și de leguminoase

    de copaci și de alte lemnoase

    Pe oricine nu are grijă de ele

    (adică le rupe, le calcă în picioare) 

    Îl înșfacă și-l duce într-o grădină mai mare

    A lui personală, cu sute de plante

    Pe care trebuie să le uzi, să le tunzi, să le cureți

    Până când arată ca în desene animate

    Apoi te duce înapoi acasă la tine

    Și îți mai apăre, când și când, în vise

    Cu o sămânță, o floare 

    Cu o sapă sau stropitoare

    După aia nu-ți mai vine să calci pătrunjelul

    Să arunci cu roșii, să rupi fasolea

    Să te joci cu sparanghelul

    Să tragi de frunzele din cireși

    Să joci șotronul prin castraveți.

    Cu alte cuvinte, Năvlegul Bobului

    E ăla care-ți aduce aminte

    Să ajuți natura să meargă înainte.

    Chiulangioaica

    Cu trotineta e mai cool să mergi dimineața la școală

    Iei aeru-n piept și vântul în față

    Cumperi covrigi calzi de la piață

    Dai o tură pe stadion, doar cât să întârzii la mate

    Îți faci planul cum să chiulești de la Stamate

    Când intri în clasă iei o moacă spăsită 

    Așa toți te vor crede ușor rătăcită

    Îți ceri scuze: ”Traficul e de vină,

    Era chiar să dea peste mine o mașină”

    ”Of, sărăcuța, un șoc cred că a suferit

    Apă nu vrei un pic?”

    Tu fluturi din mână că nu 

    Și te pui pe dormit.

    Iepurașul de Paște

    Iepurașul de Paște mi-a furat bicicleta 

    Îți vine să crezi, ce ștrengar?

    L-am văzut pe fereastră când mă uitam după prietenul meu, Cezar.

    Poate că și-a uitat coșul cu ouă pe undeva

    Poate că s-a dus după dulciuri, după o jucărie

    Acum, că-l așteaptă copiii într-o veselie

    Și de-aia mi-a luat bicicleta, cine știe?

    Dar nu putea și el să mi-o ceară

    Să strige cât îl țin plămânii, de-afară?

    I-aș fi dat-o, cum nu!

    Dar așa, mai am eu încredere că bicicleta îmi va da?

    Îl aștept de mai bine de-o zi, dragilor!

    Și parcă văd c-o să vină la Paștele Cailor.

  • Fragment în premieră din romanul „Violeta“ de Isabel Allende

    Fragment în premieră din romanul „Violeta“ de Isabel Allende

    „O sută de ani de atitudine“, așa numește The New York Times această poveste în care asistăm la dizolvarea unei averi de familie, la o căsnicie furtunoasă și aventuri amoroase, la tulburări politice, la perioade de sărăcie și prosperitate. 

    Prietenii de la Humanitas Fiction ne-au oferit un fragment în care, cei care ați citit măcar o carte de Isabel Allende, veți recunoaște, cu siguranță, umorul ei special:)

    Cartea a apărut în seria de autor Isabel Allende, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din spaniolă și note de Cornelia Rădulescu.

    Credit foto: Lori Barra

    Fragment din romanul „Violeta“ de Isabel Allende 

    M-am căsătorit cu Fabian în 1945, după cinci ani de logodnă presupus platonică, cum se cădea pe atunci, numai că eu nu mai eram virgină; se întâmplase, fără să mi-o propun, în timpul acrobaţiilor mele cu Fabian; am descoperit în aceeaşi seară, văzându-mi lenjeria pătată de sânge. Nu i-am spus. Nu mă întreba de ce, Camilo. Hârjonelile noastre au continuat după acelaşi tipic: ne excitam până la demenţă, pe jumătate dezbrăcaţi, vinovaţi, stânjeniți, temători şi zoriţi, el termina ruşinat, eu rămâneam frustrată. De când mă mutasem la Sacramento ne vedeam mult mai rar. El trăgea la un hotel, unde ne-am fi putut întâlni dacă ar fi vrut, am fi putut face dragoste în patul unui hotel bun, premeditat şi cu prezervative, pe care orice bărbat le putea cumpăra. Femeilor nu li se vindeau. Sigur, ar fi trebuit să fim foarte grijulii, dacă ar fi prins de veste, José An­tonio m-ar fi omorât, cum m-a avertizat nu doar o dată. Datoria mea era să păzesc onoarea lui şi a familiei, spunea, dar când l-am întrebat ce treabă avea onoarea cu virginitatea mea a sărit în sus:

    — Obraznico, astea sunt idei pe care ţi le-a băgat în cap Teresa!

    Din anumite puncte de vedere, fratele meu era un troglodit, dar nu cred că şi-ar fi pus în practică ameninţarea. În fond, a fost mereu un om bun.

    Lasă-mă să fac o paranteză, Camilo, în legătură cu metodele anticoncepţionale, deşi nu e un subiect care să te intereseze. Mama a fost silită să nască şase copii, plus nişte avorturi spontane, până a ajuns să folosească o metodă recomandată de prima femeie medic din ţară, care răspândea aceste informaţii cu riscul de a fi excomunicată de Biserică şi arestată de autorităţi. Urmând instrucţiunile din broşura doctoriţei, pe care o citise pe ascuns de tata, mama îşi făcea spălături vaginale cu glicerină înainte de contactul sexual şi altul cu apă călduţă şi peroxid după, iar cele necesare le pitise într-o cutie de pălării. Era conştientă că dacă Arsenio del Valle, care se căsătorise pentru a-şi duce numele mai departe zămislind cât mai mulţi urmaşi, ar fi descoperit conţinutul acelei cutii, ar fi făcut apoplexie. Doar îl auzise de atâtea ori predicând că datoria sacră a unei femei este să aducă pe lume mulţi copii sănătoşi, aşa cum făcuse şi mama lui. Când am anunţat că, în sfârşit, aveam să mă mărit, mătuşa Pía, topită de ruşine, mi-a strecurat pe ascuns, învelite în hârtie de ziar toate bucățile irigatorului şi mi-a explicat ce aveam de făcut.

    Prin urmare, nu mai era loc de alte amânări, am stabilit nunta pentru luna octombrie, neştiind că războiul mondial se va sfârşi în septembrie. Obiceiul era ca familia miresei să ofere petrecerea, însă, cu multă delicateţe, ca să nu ne jignească, familia Schmidt-dEngler a insistat ca aceasta să aibă loc la Hotel Bavaria. Nivelul lor social şi economic era cert superior.

    Mătuşile au şters de praf maşina de cusut cu pedală ca să-mi completeze trusoul, ajutate de Lucinda, care renunţase la turneele şcolare, pentru că la peste şaptezeci de ani nu mai rezista la drumurile lungi călare. Au rezultat astfel cearşafuri cu iniţialele noastre brodate şi feţe de masă de diferite mărimi; nu am fost de acord să-mi modifice rochia de mireasă a mamei, care zăcea în naftalină de la finele secolului precedent. Îmi doream una nouă, fără dantele de culoarea untului. Miss Taylor mi-a trimis cu trenul o rochie de mireasă la modă: din satin alb, fără zorzoane, croită în bie, ca să-mi pună în valoare silueta, cu o tocă pe cap care mă făcea să se­măn cu o infirmieră.

    Ne-am căsătorit într-o biserică adorabilă ridicată de primii imigranţi germani. Am intrat la braţul lui José Antonio, singurul frate prezent, în timp ce mătuşile plân­geau emoţionate; au asistat familia Rivas, Torito, Facunda, Miss Taylor, Teresa şi localnicii din Nahuel în păr. De o parte stăteau rudele şi prietenii mirelui – înalţi, luminoşi şi bine îmbrăcaţi –, de cealaltă, ai mei, vizibil mai modeşti.

    Surpriza a fost că a apărut şi Marko Kusanovic: cred că se apropia de şaizeci de ani, îl vedeam extrem de rar, devenise un fel de schivnic. Avea un apartament spartan la Sacramento, căci trebuia să supervizeze fabrica, dar prefera să cerceteze vastele plantaţii de pin înființate ca să obţinem lemnul fără a masacra pădurile ances­tra­le, sau să plece la gaterul din munţi, unde era fericit. Administraţia, contabilitatea şi câştigurile societăţii îl lăsau rece; dacă fratemeu n-ar fi stabilit afacerea pe bazele onestităţii, lar fi putut jupui fără probleme.

    Purta o barbă de profet şi haine de vânător, deşi n-ar fi fost în stare să omoare un iepure. Mi-a adus un cadou: o sculptură făcută de el, aşa am aflat că avea acest talent de care nu vorbise nicicând. Ne-a spus că avea un fiu de patru sau cinci ani, apărut târziu; mama era o tânără indigenă, absolventă de gimnaziu, care lucra într-o fabrică de textile şi creştea copilul până avea să meargă la o şcoală bună. Marko îl recunoscuse, se numea Anton Kusanovic şi era foarte inteligent. „Voi avea grijă să primească o educaţie bună, şi el, şi mama lui o duc bine“, a spus emoţionat.

    Sfârşitul războiului, înfrângerea Germaniei şi moartea lui Hitler pluteau în aer ca un nor negru pentru coloniştii germani; la nunta mea însă, subiectul nici n-a fost pomenit. Oamenii se defineau după simpatia lor pentru Axă sau pentru Aliaţi, se iscau discuţii dezagreabile, dar noi le evitaserăm timp de şase ani şi nu era să începem tocmai acum. Cei din Nahuel nu se preocupaseră de conflictul din Europa – era departe şi ei nu aveau nici un amestec; nu acelaşi lucru se putea spune despre familia Rivas, despre fratele meu, Miss Taylor şi Teresa. Noi sărbătoriserăm – fără Fabian – ziua de 2 septembrie cu un miel la proţap, rachiu din belşug şi cele mai bune prăjituri ale Facundei.

    În fine, am putut face dragoste dezbrăcaţi într-un pat de hotel, aşa cum visam. Soţul meu s-a dovedit a fi atent şi tandru.

    A doua zi am luat trenul şi am plecat în capitală, unde nu mai fusesem de la înmormântarea mamei, când nu văzusem decât cimitirul şi îmi vizitasem fraţii, dar Fabian cunoştea bine oraşul, venea des în scop profesional. Capitala se schimbase mult; aş fi vrut s-o străbat, să revăd cartierul copilăriei şi să merg la teatru, dar luna de miere aveam s-o facem la Rio de Janeiro, unde Fabian se ducea să predea nişte cursuri. Se relua­seră zborurile comerciale, atât de limitate în anii războiului. Primul meu zbor cu avionul a însemnat o adevărată experienţă: multe ore chinuită de ţinuta mea de călătorie (burtieră, ciorapi, pantofi cu toc, taior ajustat, mănuşi, pălărie şi etolă de blană), ameţită, speriată şi vomitând din patru în patru ore, când avionul făcea escală pentru aprovizionarea cu combustibil.

    De luna de miere abia dacă-mi amintesc, căci m-am procopsit cu o infecţie intestinală şi mi-am petrecut aproape tot timpul privind pe geam plaja splendidă a Copacabanei şi sorbind ceai în loc de faimoasa capirinha. Când nu lucra, Fabian mă îngrijea cu multă dragoste. Mi-a promis că vom reveni în Brazilia la un moment dat pentru o lună de miere adevărată.

    Fratele meu s-a ţinut de cuvânt şi ne-a construit casa într-o săptămână, aşternând pe acoperiş un strat dublu din cea mai bună iarbă uscată din zonă. În anii în care lucrasem pentru el prosperase peste aşteptări. Un merit mi-l atribui şi mie, pentru că am avut idei pe care ar fi trebuit să le aibă arhitectul, dacă e să fim drepţi. Printre cele mai rentabile a fost o comunitate de Case Rustice pe malul lacului, care să fie vândute scump pe post de case de vacanţă.

    — E o aiureală, Violeta, suntem departe de capitală, nimeni n-o să piardă atâtea ore în maşină sau cu trenul ca să se scalde într-un lac îngheţat, a protestat José Antonio, dar a acceptat până la urmă.

    Profitul a fost splendid, au apărut mulţi interesaţi să investească în astfel de proiecte. Sarcina mea era să identific locurile şi să mă ocup de cumpărarea terenurilor şi de autorizaţiile de construcţie.

    — Mi se cuvine un comision bun pentru fiecare casă pe care o vinzi, i-am cerut eu.

    — Cum asta? Doar suntem rude!

    — Tocmai de-aia.

    Pe atunci eram foarte modestă, nu aveam cheltuieli căci locuiam la fratele meu şi în Sacramento nu existau tentaţii. Am economisit deci banii, am făcut şi un împrumut la Banca Regională la care aveam conturile societăţii Case Rustice, am cumpărat un teren şi am finanţat construcția a opt case, cu o piscină în mijloc şi înconjurate de grădini, ca să justifice preţul. Le-am vândut bine, am restituit împrumutul şi am repetat operaţiunea. Până să mă mărit am realizat astfel patru comunităţi şi aveam de gând să continui să investesc în afacerea asta şi în altele care aveau să se ivească, i-am spus lui Fabian. Ceea ce era total neobişnuit: femeile din clasa mea socială nu munceau – cu atât mai puţin în provincie, unde se trăia cu o întârziere de câteva decenii.

    L-am asigurat pe Fabian că munca nu-mi va afecta rolul de soţie, gospodină şi viitoare mamă; a acceptat, scrâşnind din dinţi. Asta însemna că nevastă-sa va fi cu un picior la ţară şi cu altul la oraş. Dar sunt încăpăţânată, dacă-mi vâr ceva în cap nu-i chip să dau înapoi. Aşa că în timp ce el studia, experimenta, scria şi preda compulsiv, ca un savant nebun, eu mă ocupam de cheltuielile casei, economiseam şi îi dădeam unchiului Bruno o sumă lunară pentru mătuşi, pe care el o refuza, dar eu o vărsam într-un cont pentru situaţii de urgenţă, care nu lipseau: murise vaca Clotilde şi a cumpărat alta, furtuna dărâmase gardul, am avut o recoltă slabă, Facunda a trebuit să fie operată la vezica biliară.

    Faptul că munceam, câştigam bani şi ţineam casa era o jignire pentru soţul meu. Mă simţeam cumva vinovată şi încercam să minimalizez efortul, nu pomeneam niciodată de munca mea în public, dacă cineva aducea vorba spuneam că e doar o ocupaţie vremelnică, un fel de distracţie la care, fireşte, aveam să renunţ când vor apărea copiii. Dar în sinea mea mă consideram puternică şi utilă: îmi dădusem seama că aveam talent la făcut bani. O moştenire de la tata, cu deosebirea că eu sunt prudentă, iar el era nesăbuit: eu cuget şi calculez, el înşela şi își forța norocul.

    Prezentarea romanului „Violeta“ conform editurii Humanitas Fiction:

    Isabel Allende: 26 de cărți publicate, traduceri în peste 40 de limbi; peste 75 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; peste 60 de premii în peste 15 țări; trei filme de succes și un serial realizate după romanele sale. În 2018 a primit, în cadrul National Book Awards, Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.

    Din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvășește întreaga lume, Violeta del Valle este martora unui secol de răsturnări politice, provocări economice, ideologii nefaste, luptă pentru drepturi și supraviețuire. S-a aruncat în vâltoarea destinului cu o imensă forță vitală, cu entuziasm și curaj, iar la capătul drumului, într-o lungă scrisoare adresată celui mai drag om din viața sa, rememorează tot ce a trăit. Confesiune și bilanț deopotrivă, se întoarce în ea la pasiunile care i-au schimbat traiectoria, la marile iubiri care i-au marcat existența, la perioadele de sărăcie și de prosperitate, la pierderile devastatoare și bucuriile copleșitoare.

    „Isabel Allende știe că toate poveștile sunt de fapt povești de dragoste, iar cele mai frumoase sunt cele spuse de timp.“

    Colum McCann

    „Allende încadrează viața Violetei între două pandemii […] și reușește încă o dată să dea un sens personal sentimentului istoric.“

    Publishers Weekly 

    „Isabel Allende ne dăruiește din nou o carte care inspiră și emoționează profund, o istorie văzută prin ochii unei femei însuflețite de pasiune, hotărâre și un simț al umorului ce o susțin de-a lungul unei vieți tumultuoase.“

    Clarín

    Violeta se naște într-o zi furtunoasă de vineri, în anul 1920 – un dar nesperat pentru soții Del Valle, care au deja cinci băieți. Ocrotită și răsfățată, marile tulburări ale lumii îi rămân străine în prima copilărie. Casa mare cu camelii, bastionul familiei sale de multe generații, cu mătuși celibatare, servitori credincioși și ritualuri neclintite, este un univers fermecător pentru micuța capricioasă, iar Miss Taylor vine de peste mări și țări pentru a șlefui caracterul și a desăvârși educația viitoarei domnișoare. Marea criză economică răstoarnă însă planurile familiei Del Valle, tot ceea ce părea solid și sigur dispare, iar Violeta trebuie să învețe cea mai grea și mai prețioasă dintre lecții: aceea a vieții și a morții.

    Seria de autor ISABEL ALLENDE: Casa spiritelor,  Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula, Despre dragoste și umbră, Inés a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare, Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER, Amantul japonez, Dincolo de iarnă, O lungă petală de mare, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, Violeta

    Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și  Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, iar în 2022, romanul Violeta. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distin­guished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.

  • „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – fragment

    „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – fragment

    „Iubita pictorului“ e un roman bazat pe documente făcute publice în 1965, are un stil curat și o poveste care te acaparează de la început. Cartea a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Actual”, fiind tradusă din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu. 

    Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Polirom. Este despre primele zile petrecute de Geertje Dircx (protagonista) în casa lui Rembrandt și despre atmosfera din atelierul lui de lucru. Am atașat și un scurt fragment audio care evocă aceeași atmosferă:)

    Fragment din „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt

    „Rembrandt a mâncat în picioare o bucată de pâine cu caşcaval, a băut o cană de bere şi s-a dus la treabă. Am întrebat-o pe Neeltje dacă şi ucenicilor, care soseau unul câte unul, li se dădea ceva de mâncare.

    — Nu, ei mănâncă dimineaţa acasă, a spus Neeltje. Doar la prânz li se dă ceva, hering cu pâine.

    Până s-a apucat ea de treburile zilnice, eu l-am îmbrăcat pe Titus. Apoi i-am dat terciul în salonul de zi, unde Saskia putea să se uite la noi. Zăcea obosită, sprijinită de o pernă, şi a vorbit puţin. Din când în când i se închideau ochii şi iar i se deschideau de cum o apuca un acces de tuse.

    Când Titus aproape că a terminat de mâncat, mama lui adormise. L-am luat şi am închis uşa în urma mea. Şi acum ce trebuia să fac? Ce ar fi făcut Saskia? Habar n-aveam. Puteam s-o întreb pe Neeltje, însă preferam să mă îndrume Rembrandt, aşa că m-am dus cu Titus în braţe în curtea interioară.

    Era urcat pe o scară şi lucra cât se poate de concentrat. Fiindcă acum nu mai era acoperită, mi-am ridicat ochii spre pânza imensă, scăldată în lumina palidă a dimineţii.

    Era un tablou înfăţişând câteva gărzi cetăţeneşti, destul de întunecat, cu nişte dungi de lumină doar în mijloc. Dar acolo chiar era o izbucnire de vioiciune şi culoare: o îmbinare de roşu aprins, verde ca muşchiul şi galben văratic, împănate cu felurite nuanţe de maro şi auriu. Gărzile tocmai ieşiseră pe poarta oraşului şi, în planul din faţă, un bărbat într-un costum negru de postav, cu o eşarfă roşie pe deasupra, le arăta direcţia. Lângă el era un alt bărbat, îmbrăcat în brocart auriu aproape sclipitor.

    Ce să mai spun despre acea pictură? Nu prea o înţelegeam. Atâtea lucruri îţi atrăgeau privirea, încât aproape că nu ştiam unde să mă uit. Toţi oamenii din tablou erau ocupaţi cu ceva: unul se îngrijea de muschetă, altul bătea toba, alţi câţiva bărbaţi stăteau de vorbă în aşteptarea plecării, în timp ce o fată tocmai trecea printre ei.

    Era o scenă pe care o mai văzusem deseori şi în Hoorn: ultimele minute înainte să-şi înceapă garda rondul, când bărbaţii se adunau şi fiecare îşi ocupa locul. Dar de ce alesese Rembrandt tocmai acest moment şi nu defilarea glorioasă prin oraş? Mi se părea cam ciudat.

    Titus s-a răsucit pe jumătate în braţele mele şi a scos un ţipăt de bucurie când şi-a descoperit tatăl.

    Rembrandt şi-a întors capul spre noi.

    — Nu vreau să fiu deranjat când lucrez, a spus el tăios.

    — Scuzaţi-mă, domnule, însă mă întrebam ce trebuie să fac. Vreau să zic, ziua e orânduită într-un anume fel sau…?

    — Trebuie să ai grijă de băiat, nimic altceva. Fă ce vrei, ieşi cu el la aer, mergeţi la plimbare sau ceva. Asta-i place.

    — Foarte bine, aşa o să fac. Şi dacă tot ies la plimbare, pot să fac şi nişte cumpărături. Aveţi nevoie de ceva?

    S-a uitat o clipă gânditor în gol şi a răspuns că nu i-ar strica un pic de pigment roşu. Pe Breestraat, chiar în capăt, era o prăvălie cu materiale pentru pictură, de-acolo puteam să-l iau.

    Privirea mi-a rătăcit înapoi spre tabloul cu gărzile şi am spus:

    — Pentru eşarfa căpitanului, nu-i aşa?

    Rembrandt s-a răsucit pe jumătate spre mine şi a încuviinţat din cap.

    — Da, pentru căpitan. E Frans Banninck Cocq. O să-l vezi în curând aici – trece mereu să se intereseze cum merge treaba. 

    O spusese pe un ton morocănos, însă resemnat, ca şi cum s-ar fi împăcat cu gândul acelor vizite.

    — Şi-aici cine e? l-am întrebat arătându-i din cap figura în costum de brocart auriu.

    — Locotenentul Willem van Ruytenburch, a răspuns el numaidecât. O companie de gardă are cam o sută optzeci de oameni, însă aceşti doi domni sunt cei mai importanţi. Ei conduc trupa.

    Pentru cineva care nu voia să fie deranjat, devenise brusc surprinzător de vorbăreţ. M-a privit atent şi m-a întrebat:

    — Cum ţi se pare?

    Întrebarea m-a luat pe nepregătite. De ce l-ar interesa părerea unei dădace? Pe-atunci încă nu ştiam că pe Rembrandt îl interesa orice părere, cea a oamenilor „simpli“ poate chiar mai mult decât a patricienilor.

    — Puţin cam întunecat, am spus. Însă frumos.

    A zâmbit şi s-a apucat din nou de lucru.”

    Despre „Iubita pictorului“ de Simone Van der Vlugt conform editurii Polirom:

    „O incursiune pasionantă în Amsterdamul secolului al XVII-lea, prin intermediul tablourilor lui Rembrandt.” (Sud Ouest)

    În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda. Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.

    „Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)

    „Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)

    „Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)

    Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi. 

    La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).

  • „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    narghileaua vrăjită

    Sf. Andrei, 1794. Lumea se pregătește de sărbătorile iernii, cu dovleac copt și neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porțile spre lumea subtilă. E seară, iar la Curtea Veche au coborât umbrele morților, cuibărindu‑se mai ales prin Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăți și cu butoaie de vin, lichioruri și peltele, așezate pe rafturi. Peste toate acestea era stăpân Andrei, un administrator cu simbrie și rang de stolnic, care se pregătea să plece acasă, fără să știe că în stradă îl aștepta o surpriză.

    Cu niște zile în urmă sosise în București un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoțit de o fată, o copilă de 13 ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre București, unde spera să‑și întâlnească mama.

    Iar aici e momentul să vă spun că această copilă avea darul rar de a ști cum să ceară. În primul rând, mânuia o narghilea subțirică pe care o învârtea pe sub nasul celor din jur. Apoi, nu vorbea niciodată fără să tragă un fum pe care îl risipea cu artă, atrăgând în valurile lui albăstrui mici zâne și duhuri.

    Povestea ei era tristă, dar parfumată. Recent, mama îi plecase într‑o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre București. Văduvă, încă bine, înfășurată în șaluri, această mamă se lăuda cu bijuterii moștenite de la mama ei, o bucureșteancă get‑beget care, printre altele, îi dăduse și o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viața în București era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeți, fugise în lume, căsătorindu‑se cu un căruțaș, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune și numele, fusese așteptată, dorită.

    Dar viața e schimbătoare. Căruțașul a dat colțul, iar Floarea s‑a trezit singură, căci maică‑sa, îndrăgostită de un anume Peea Rențiper (frumos nume!) a tăiat‑o spre Ismail, lăsând‑o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să învețe o meserie. O idee bună, de altfel. Într‑un an, maximum doi, ajungea creatoare de chifle.

    Iar acest bucătar a intrat sub fumul vrăjit al copilei, încât nu putea să‑i refuze nimic. Supărat pe el însuși, conștient că ajunsese sclavul unei fete de sclav, bucătarul, inspirat de cine știe ce întâmplări, și‑a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la București. Floarea l‑a urmat ca un câine. Sau mă rog, invers.

    Și ajungem din nou la chelar! În Ajun de Sf. Andrei, stolnicul beciurilor domnești a ieșit la plimbare. Era un noiembrie cald, iar mahalagiii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraș se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau șaluri de Persia, anterie de cașmir și museline brodate.

    Andrei stolnicul le privea cu indiferență, fălindu‑se cu un guler de blană și cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, v‑am spus, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureștenii chefuiesc până dimineața, ca să alunge demonii și stafiile, iar bucureștencele fac vrăji și ghicesc viitorul. Tot orașul se umple de umbre.

    Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut bucătarul, care a‑nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându‑l cum vorbea armânește, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun‑simț natural, știind să se milogească pe bune. S‑a ținut după trăsură până acasă la stolnic, unde curtea era plină de oaspeți, de grătare și lăutari.

    Pe deasupra lor pluteau umbrele de pe lumea cealaltă. Înțelegând situația, dându‑și seama că era ziua lui, bucătarul i‑a oferit un cadou, ca să nu‑l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei, de la Curtea Veche până la Gorgani, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare, era asudată și uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situația, și‑a dat seama că în curțile stolnicului era mai bine decât la cuptor, așa c‑a acceptat imediat să fie cadou. Și legănând lunga pipă, aruncând fumuri înțesate cu diavoli, ciugulind în trecere de la mesele întinse în curte, și‑a făcut repede loc printre oaspeți.

    Stolnicul, aiurit, a poruncit să‑i fie pregătită o cameră, la mansardă, de unde putea să privească orașul. Nu știm dacă bucătarul a fost angajat, dar știm că Andrei a fost marcat de întâlnirea cu Floarea. Toată familia văzuse schimbarea, căci chiar din acea seară s‑a înmuiat, topit în florile galbene ale șalului său de mătase. Ea îi povestea despre mama ei, despre drumul spre Ismail, iar stolnicul vedea mătăsurile acelei femei dispărute în ceață. Fiecare fum risipit din narghileaua copilei îl făcea mai tăcut.

    Două săptămâni mai târziu, a depus o depeșă la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, vă amintiți, cu noul iubit Rențiper, era născută la București, ca cetățean liber.

    Floarea n‑avea acte, ce‑i drept, tocmai de aceea situația ei se cerea rezolvată. Și ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă, de data aceasta, cu toate că fata are aparențe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuși măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.

    Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta, impresionat de patosul care răzbătea din cuvintele stolnicului Andrei, a luat o hotărâre destul de bizară, trimițându‑i‑o în Ajunul Crăciunului, ca pe‑un cadou. El hotărăște ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine‑poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, n‑avea decât să rămână în grija stolnicului, ca sclavă bine‑merçi.

    Poate că Floarea ar fi murit în robie, iar toate acestea nu s‑ar fi întâmplat, dacă n‑ar fi ajuns în casa stolnicului în noaptea de Sf. Andrei – patronul tuturor duhurilor. Eu cred că în narghileaua ei subțirică se furișaseră niște îngerași beți sau stafiile lor, care de Sf. Andrei se plimbă pe unde vor ele.

    Crimă și poezie

    Furtună

    Pe la anul 1835, Anton Chladek vine la București, unde va și rămâne, până la finele vieții (1794–1882). E pictor, profesorul lui Nicolae Grigorescu, rămas în istorie mai ales pentru portretele făcute boierilor din Valahia.

    Pentru familia Văcărescu a făcut trei portrete, anume pe‑ale poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, morți de mult la acea dată, și pe‑al Marelui Ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Primii sunt, desigur, pictați după alte portrete, amândoi tineri, iar cel de‑al treilea, bătrân, de unde deducem că i‑a pozat pictorului. Având în vedere că doar Furtună trăia la acea dată, înseamnă că el a suportat plata.

    Acest ban, despre care se știe că era poreclit Furtună, din cauza temperamentului coleric, era extrem de bogat, extrem de zgârcit. Totuși, nu agrea plocoanele, mita, șantajul. Circula chiar o poveste legată de aversiunea față de banii câștigați pe căi necinstite. Pe unul care vrusese să‑l mituiască l‑a bătut cu săculețul de bani peste gură.

    Era zurliu, se zice, dar bine intenționat și sufletist. Prietenii îi spuneau Teodorachi. Totuși, porecla Furtună îl arată răsturnând lucrurile. Privind cele trei tablouri, mă întreb de ce comandase portretele unor rude moarte, un văr și un unchi. De ce nu comandase portretul fiului său?

    Despre cartea „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști conform editurii Litera:

    „Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

    Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

    DOINA RUŞTI, prozatoare de referinţă, cu certă contribuţie atât în neogotic, cât şi în realismul psihologic, apreciată pentru origi­­nalitate şi erudiţie epică, a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâţa Vinerii, Homeric) şi romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze şi de recenzii laudative în publicaţii internaţionale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009). Doina Ruşti coordonează colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti.

  • 3 cărți bune pe care le-am început dar pe care nu le-am terminat de citit

    3 cărți bune pe care le-am început dar pe care nu le-am terminat de citit

    Personal, îmi place să citesc cartea dintr-un foc, fără nici măcar o zi de pauză, așa că nu mi-e deloc ușor să revin la un titlu de care m-am apucat cu trei luni în urmă, să mă adaptez iar la ritmul lui, să mă familiarizez din nou cu personajele și atmosfera poveștii. Dar nici să las de tot baltă o carte nu mi se prea întâmplă, așa că, oricât timp ar trece din momentul în care m-am apucat de ea, tot îmi găsesc energia să o termin la un moment dat.

    Ei bine, chiar acum am trei cărți care mă așteaptă să le termin. Le-am început în perioade diferite, din fiecare am citit aproximativ jumătate, toate mi-au dat o stare de bine, toate merită cititori fideli:)

    ”Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt

    Schmitt e unul dintre autorii care îmi plac foarte mult și de la care știu deja ce primesc: multă emoție, claritate, umor, povești bune. Cu gândul ăsta am început și ”Jurnalul unei iubiri pierdute”, care este o minunată odă adusă mamei lui și care documentează cei doi ani de doliu de după moartea ei.

    Eu cred că e teribil de greu să scrii despre propria mamă fără să pici în ridicol, iar ceea ce reușește Schmitt în acest volum mi se pare extraordinar, el făcându-i mamei un portret atât de fin și amuzant, în care poți recunoaște toate mamele active, pasionate, preocupate de binele copiilor lor. 

    De cincizeci și șase de ani, de când ne-am întâlnit și am început să mergem umăr la umăr, ne simțeam puternici, senini, în centrul unui univers ale cărui peisaje se organizează sub pașii noștri. Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră.

    Cartea este construită chiar ca un jurnal, așa cum sugerează titlul, cu pagini ce descriu relații, momente, gânduri, stări și altele ce adună aforisme ale autorului despre viață, iubire, durere, moarte. În principal, scrie însă despre relația specială pe care a avut-o cu mama lui sportivă, bună și tenace; despre tatăl lui fizioterapeut, riguros și circumspect; despre anii de școală și despre scrisul care l-a disciplinat mereu și i-a dăruit libertate; despre acest mare talent moștenit de la mamă (”Mama scria perfect, stăpânind un stil liber, fluid, elegant”); despre relația cu fanii lui și despre bucuria de după reprezentațiile sale de teatru. 

    Scrisul lui Schmitt e special, cald, mângâietor, terapeutic, așa că despre orice ar scrie, știi sigur că-ți merge la suflet. 

    Mama a murit așa cum a trăit, în sprint. Campioană a Franței la viteză, deținând timp de mai mulți ani recordul național, avea niște picioare care sfidau cronometrele și întorceau capetele bărbaților. În copilărie, eram pe deplin conștient de puterea erotică exercitată de picioarele mamei: nu doar că pășeam la înălțimea lor, admirându-le, dar observam și ocheadele trecătorilor și le auzeam remarcile. Prelungi, febrile, netede, fine, agile, bronzate, picioarele ei iradiau o îndrăzneală, o sălbăticie, o senzualitate care contrastau cu comportamentul ei rezervat și chipul blând.

    ”Acest tărâm al blândeții” de William Kent Krueger

    Un citat de pe coperta cărții sugerează că povestea este asemănătoare ce cea din ”Acolo unde cântă racii” de Delia Owen. Și într-un fel este, căci în centru sunt tot copii singuri care se străduiesc să supraviețuiască, să găsească un sens vieții lor, ssă aibă un cămin. Totul se petrece în preajma unei ape, întocmai ca în ”Acolo unde cântă racii”. Ba chiar are loc și o crimă, comisă tot de un copil, ca în romanul lui Owens. Scriitura este, însă, cât se poate de diferită, Krueger fiind mai descriptiv și mai riguros în alcătuirea frazei decât Owens, care e mult mai sensibilă și muzicală.

    Krueger și-a plasat povestea în Minessota, în timpul Marii Crize, când mii de familii se destramă din cauza neajunsurilor, copiii vagabondează pe străzi sau zac în locuri ostile precum Școala Lincoln (unde începe de altfel povestea).

    Romanul e foarte bine documentat, Krueger bazându-se pe nenumărate biografii, ziare din epocă, fotografii, și reconstituie dezastrul acelei epoci cu ajutorul simțurilor de copil (sărăcia, inegalitățile sociale etc.). Cartea e o aventură în toată regula, urmând drumul unor copii, care fug de la școala unde nu învățau decât frica în căutarea unui cămin care să le aducă alinare.   

    Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care, din nefericire, îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece, după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. 

    ”Viața de apoi a poetului” de Andrei Crăciun

    Cartea e o colecție de portrete făcute de femei aceluiași bărbat, Alexandru. Mai exact, 20 de femei, toate foste iubite ale poetului astfel numit, care și-l amintesc cât se poate de diferit, în diverse etape ale vieții lui. În amintirile lor, acest Alexandru (care e mort, femeile povestind despre el când era în viață), scria poezii ”de o sensibilitate bolnăvicioasă”, ura vacanțele obișnuite, slujbele bine plătite, iubea evreice intelectuale, soțiile altora, muze, actrițe, fiice de preot, visa să vadă toată lumea înainte de a se retrage într-un bar din Costa Rica.

    Deși nu am citit decât jumătate din carte, mi-au plăcut vocile diferite ce alcătuiesc acest portret de artist în care arde iubirea, dorința, dorul, tristețea. Mi-a plăcut cum a strecurat Andrei melancolia în povești și cum a pus în valoare memoria, cu propria ei viață, independentă de cea pe care o trăim efectiv.

    Dar viața sa de apoi nu știu de unde începe și de aceea am venit să văd iar strada principală a orașului, să mă plimb pe ea cu mâinile la spate și să nu fiu recunoscută. Iar stada principală e mult mai mică, mai urâtă și mai pustie decât în memoria mea, dar presupun că așa se întâmplă de fiecare dată când ne întoarcem unde am crescut.

  • Fragment în premieră din cartea „Stare de teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny

    Fragment în premieră din cartea „Stare de teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny

    Este „ambițios“, spun cei de la The New York Times, cu acțiune apocaliptică (în joc fiind viitorul lumii), cu personaje puternice și inteligente, cu secrete de stat și planuri macabre, cu femei empatice care se sprijină una pe cealaltă.

    Totul se învârte în jurul unei noi administrații americane, când un dezastru de proporții, în care sunt implicate țări precum Iranul, Pakistanul și Rusia, amenință Statele Unite ale Americii.

    E genul de conspirație din care nu lipsesc (nu-i așa?) agentul guvernamental, jurnalistul băgăreț și secretarul de stat inteligent și hotărât.Dar te vei dumiri singur cum stă treaba cu acest thriller dacă vei ajunge să-l citești:) Până atunci, las mai jos un fragment oferit de prietenii de la Crime Scene Press:

    Fragment din cartea „Stare de Teroare“ de Hillary Rodham Clinton și Louise Penny:

    Gil își puse telefonul în buzunar și se așeză mai comod, privindu-i pe copiii din fața lui cum se împung și se împing. Pe partea cealaltă, o femeie în vârstă îi privea la rândul ei, fără îndoială recunoscătoare că nu-i erau copii sau nepoți.

    Autobuzul era plin ochi, iar Gil se întrebă dacă să-și ofere locul cuiva, dar trebuia să o supravegheze pe Dr. Bukhari, să vadă unde o să coboare. Și dacă informatorul lui avea dreptate.

    ________

    Dă-te jos! Bombă!!

    Dar nu primi niciun răspuns.

    Anahita se holbă la ecran. Haide. Haide.

    Nimic.

    Încercă să sune.

    Nimic.

    Se ridică și alergă până în biroul secretarului de stat. Agenții de pază încercară s-o oprească, dar din nou își croi drum dincolo de ei.

    – Un prieten! strigă ea. Am un prieten care e în autobuzul 119 în Frankfurt. Urmărește o pistă. Am încercat să-i spun că urmează un atentat și nu mi-a răspuns.

    – O pistă? întrebă Betsy. E jurnalist?

    – Da.

    Betsy se răsuci și se uită la Ellen.

    Când secretarul Adams scoase telefonul, Betsy se întoarse spre Anahita.

    – Cum îl cheamă?

    Ellen se uită la ultimul mesaj personal pe care-l primise. De la fiul ei.

    În Frankfurt în autobuz. Mai multe mai târziu.

    – Gil, zise Anahita. Gil Bahar.

    Își mută ochii de la figura uluită a lui Betsy la cea a lui Ellen. Avea gura căscată și făcuse ochii mari.

    Tremurând, Ellen apăsă pe pictograma de apelare și îi susținu privirea lui Betsy.

    – Ce e? vru să știe Anahita.

    – Gil Bahar e fiul ei, spuse Charles Boynton.

    Cineva parcă aspirase tot aerul din cameră.

    Mai erau trei minute și cinci secunde.

    Cu toții se uitau la Ellen.

    Katherine intră în încăpere și se opri.

    – Ce s-a întâmplat?

    Betsy se apropie de ea.

    – Gil e în autobuzul 119 din Frankfurt. Mama ta îl sună.

    – O, Doamne, spuse ea, și nu mai reuși să rostească vreun cuvânt.

    ________

    Autobuzul se opri, iar copiii din față, băgând de seamă că se oprise, țipară și se dădură jos țopăind. Chiar când bărbatul din fața lui Nasrin ieși la rândul lui.

    Dar lăsă ceva în urmă.

    În mașină urcară câteva familii. Niște adolescenți. Un cuplu în vârstă.

    Gil simți că telefonul îi vibrează, dar îl ignoră. Trebuia să se concentreze la Dr. Bukhari la fiecare stație, să fie sigur că nu coboară în ultima clipă.

    Autobuzul porni, iar el scoase telefonul din buzunar.

    – Băga-mi-aș, spuse și apăsă pe butonul roșu de respingere.

    ________

    – Mi-a închis, spuse Ellen.

    – Folosește telefonul meu, zise Katherine.

    Sună și îi întinse mamei ei mobilul.

    Mai era un minut și zece secunde.

    ________

    Din nou, telefonul îi vibră.

    După câteva clipe, Gil îl scoase, așteptându-se să vadă poza mamei lui.

    În schimb, în imagine era sora lui vitregă, Katherine.

    – Bună, Katie…

    ________

    – Ascultă-mă cu atenție, zise mama lui pe un ton sobru, calm.

    – Rahat, spuse Gil și dădu să închidă.

    – E o bombă, spuse Ellen ridicând tonul.

    – Ce?

    – E o bombă în autobuzul tău.

    Calmul dispăruse. Aproape că țipă.

    – Ai puțin peste un minut. Du-te!

    Îi luă o clipă să înregistreze cuvintele, panica, înțelesul mesajului.

    Se ridică și strigă:

    – Opriți autobuzul! E o bombă!

    Ceilalți pasageri se uitară la el, apoi se întoarseră jenați cu spatele la americanul nebun.

    Se întinse spre Nasrin și o apucă de braț.

    – Ridică-te! Dă-te jos!

    Ea îl împinse și îl atacă cu bocceaua lui Amir. Începu să-l lovească și să strige după ajutor.

    Deci așa voiau s-o lichideze, își spuse, în timp ce mintea și adrenalina i-o luară la goană.

    Gil îi dădu drumul și alergă în față, unde strigă la șofer:

    – Oprește! Dă jos pe toată lumea.

    Se întoarse și privi de-a lungul autobuzului la chipurile care se holbau la el. Bărbați, femei și copii. Îngroziți. Nu de bombă, ci de el.

    – Te rog, imploră el.

    Tic. Tic.

    ________

    Se uitau cum ceasurile care acopereau peretele din biroul superb continuă numărătoarea inversă. În fundal, estompat, îl auzeau pe Gil cum țipă, cum se roagă de oamenii din autobuz.

    Nouăsprezece.

    Optsprezece.

    – Gil! strigă mama lui. Dă-te jos!

    ________

    În sfârșit autobuzul opri cutremurându-se. Ușa se deschise și șoferul se ridică de pe scaun.

    – Mulțu…, începu Gil înainte ca șoferul să-l apuce de haină.

    Și se pomeni aruncat afară.

    ________

    Zece.

    Nouă.

    Aveau ochii larg deschiși. Nu mai respirau.

    – Opt, șopti Anahita.

    ________

    Ateriză pe asfaltul tare. Julit, fără suflu, ridică privirea și văzu cum autobuzul se îndepărtează. Se ridică împleticindu-se și alergă după el. Apoi, dându-și seama că n-o să-l prindă niciodată, Gil se întoarse spre pietoni.

    ________

    Trei.

    Doi.

    ________

    – Feriți-vă, la pământ! E o…

    ________

    Tic… tac.

    ________

    Ellen se albi la față când se declanșă alarma Anahitei.

    Sursă: Facebook

    Prezentarea cărții „Stare de Teroare“ conform editurii Crime Scene Press:

    În Statele Unite, o nouă administrație tocmai a depus jurământul. Președintele o numește secretar de stat pe cea mai virulentă adversară a sa. Însă, după perioada tulbure de dinainte, lucrurile par să revină pe un făgaș normal…

    Până când trei autobuze explodează în trei țări din Europa. Pentru secretarul de stat Ellen Adams, cheia din spatele atentatelor se află la Washington. Ellen și echipa ei intră într-un joc periculos cu fosta administrație americană, cu Iranul, Pakistanul și Rusia în încercarea de a preveni un dezastru inimaginabil pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

    „Captivantă, extrem de credibilă.” (Karin Slaughter)

    „Stare de teroare este cartea pe care am sperat mereu s-o scrie un om de stat inspirat.” (James Patterson)

    „Un thriller politic desăvârșit.” (Ann Cleeves)

    „Trama e ambițioasă și apocaliptică… o cursă diplomatică de mare viteză…” (The New York Times)

    „Adevărata cheie a romanului este arma secretă a acestuia: prietenia dintre femei.” (The Washington Post)

    „Un thriller trepidant despre terorism, corupție și diplomație, meticulos scris și care promite amănunte pe care numai cineva din interior le poate destăinui.” (TIME)

    „N-o să puteți lăsa cartea din mână… Priviți-o ca pe refugiul din această toamnă.” (CNN.com)

    „Miza este inteligent construită la nivel geopolitic și ne pune în fața unei dileme morale demnă de John le Carré…” (The Guardian)

    „Remarcabil… Având un ritm alert și fiind plin de amănunte din culise, romanul zugrăvește superb presiunea din interiorul lumii diplomației și al diplomației lumii.” (Daily Mail)

    „Un blockbuster alert.” (The Financial Times)

    „Un thriller care îmbină experiența directă a unui fost secretar de stat cu abilitățile scriitoricești ale unei maestre a suspansului.” (Tampa Bay Times)

    „Stare de teroare o să vă țină treji până târziu în noapte ca să încercați să țineți pasul cu secretarul Adams și echipa ei.” (GoodMorningAmerica.com)

    Hillary Rodham Clinton este prima femeie din istoria Statelor Unite care a devenit candidat prezidențial din partea unui partid major. A fost al 67-lea Secretar de Stat după aproape patru decenii în care a ocupat înalte funcții publice. Este soție, mamă și bunică, precum și autoarea altor șapte cărți pe lângă cea de față. 

    Louise Penny a câștigat mai multe premii literare internaționale și este autoare de mai multe romane bestseller aflate pe locul 1 în clasamentele New York Times, USA Today, Globe and Mail (Toronto). Cărțile cu inspectorul-șef Armand Gamache au fost traduse în treizeci și unu de limbi.

  • Fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin

    Fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin

    „Te rog, ai grijă de mama“ a fost publicat în 2009, s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare doar în Coreea de Sud și a fost recompensat, în 2012, cu Man Asian Literary Prize (premiu important acordat celui mai bun roman asiatic din anul respectiv), Kyung-Sook Shin devenind astfel prima femeie și primul autor corean care a primit acest premiu.

    Iată mai jos un fragment din romanul „Te rog, ai grijă de mama“ de Kyung-Sook Shin, apărut acum la editura Univers:

    Nimeni nu ştie

    A trecut o săptămână de când a dispărut mama.

    Familia s-a adunat acasă la fratele tău mai mare, Hyong-chol, încercând să-şi dea seama ce se poate face. Vă hotărâţi să faceţi fluturaşi tipăriţi şi să-i împărţiţi în locul în care a fost văzută mama ultima oară. Întâi trebuie să faceţi o schiţă a fluturaşului. Știţi cu toţii că fluturaşii sunt o metodă învechită într-o situaţie ca asta, dar nu sunt multe lucruri pe care familia persoanei dispărute le poate face, mai ales când persoana în cauză este chiar mama ta. Depui un raport pentru persoane dispărute, cauţi prin zonă, întrebi în jur dacă a văzut cineva o femeie care arată ca ea. Fratele tău mai mic, care are un magazin online de îmbrăcăminte, a spus că a postat ceva despre dispariţia mamei voastre descriind locul de unde a dispărut şi că a încărcat o poză cu ea, rugându-i pe oameni să contacteze familia dacă au văzut-o. Ai vrea să te duci s-o cauţi prin locuri unde crezi că s-ar duce, dar ştii foarte bine că mama nu poate merge nicăieri singură în oraşul ăsta. Fratele mai mare te pune pe tine să scrii textul pentru fluturaş, din moment ce ţi-ai făcut carieră din scris. Roşeşti, de parcă ai fi fost prinsă făcând ceva ce nu trebuia. Nu eşti sigură cât pot ajuta cuvintele tale în situaţia asta.

    Când scrii că mama s-a născut pe 24 iulie 1938, tata te corectează, spunând că s-a născut în 1936. Documentele oficiale spun că s-a născut în 1938, dar se pare că, de fapt, a fost în 1936. Este prima oară când auzi de aşa ceva. Tata spune că toată lumea făcea asta pe atunci pentru că mulţi copii nu supravieţuiau nici măcar o sută de zile de la naştere, aşa că oamenii îi creşteau câţiva ani înainte să depună actele oficiale. Când eşti gata să scrii ’36 în loc de ’38, fratele mai mare spune că trebuie să scrii ’38 pentru că asta e data oficială. Tu nu consideri că ar trebui să fii atât de precisă când scrii un fluturaş făcut acasă, doar nu e ca şi când ai fi la un birou guvernamental, dar laşi, ascultătoare, ’38, întrebându-te dacă 24 iulie e într-adevăr ziua de naştere a mamei.

    Acum câţiva ani mama ta a spus:

    – Nu trebuie să sărbătorim ziua mea separat. Aniversarea tatei este cu o lună înaintea mamei. Tu şi fraţii tăi aţi mers întotdeauna acasă la părinţi în Chongup pentru zilele lor de naştere şi pentru alte sărbători. În total, erau douăzeci şi două de rude apropiate. Mamei îi plăcea când toţi copiii şi nepoţii ei se adunau şi mişunau prin casă. Cu câteva zile înainte să ajungeţi toţi, făcea kimchi  proaspăt, se ducea la piaţă să cumpere carne de vacă, pastă şi periuţe de dinţi în plus. Presa ulei de susan şi frigea susan măcinat şi seminţe de susan sălbatic ca să poată da câte un borcan din fiecare copiilor ei, la plecare. În timp ce-şi aştepta familia să ajungă, mama era în mod vizibil însufleţită, cuvintele şi gesturile ei scoţându-i la iveală mândria când vorbea cu vecini şi cunoştinţe. În şopron, mama ţinea sticle de toate mărimile, umplute cu suc de prune sau de fragi, pe care îl făcea în fiecare sezon. Borcanele mamei erau pline cu peşti mărunţi fermentaţi, cu pastă de hamsii sau cu scoici fermentate, pe care plănuia să le trimită rudelor de la oraş. Când a auzit că ceapa este bună pentru sănătate, a început să facă suc de ceapă, iar înainte să vină iarna făcea suc de dovleac infuzat cu aromă de lemn dulce. Casa mamei era ca o fabrică; prepara sosuri, fermenta pastă de fasole şi alegea orez, gătind tot timpul anului pentru familia ei. La un moment dat, călătoriile copiilor în Chongup au devenit tot mai rare, iar mama şi tata au început să vină în Seul tot mai des. Și atunci aţi început să sărbătoriţi zilele de naştere ale fiecăruia luând cina în oraş. Era mai uşor aşa. Apoi mama a propus să-i sărbătoriţi ziua în acelaşi timp cu cea a tatei. A zis că e o grijă în plus să sărbătorească zilele de naştere separat, din moment ce amândouă sunt în mijlocul verii, când e foarte cald şi când mai sunt şi două sărbători, una la două zile de cealaltă. La început familia a refuzat să facă asta, chiar şi atunci când mama a insistat, iar dacă ea nu voia să mai vină atunci în oraş, câţiva dintre voi mergeaţi la ea acasă să o sărbătoriţi. Apoi aţi început toţi să-i daţi cadoul aniversar în aceeaşi zi cu a tatei. Până la urmă, ziua reală de naştere a mamei a fost complet uitată. Mama, căreia îi plăcea să cumpere şosete pentru toată familia, avea acum în şifonier o colecţie tot mai mare de şosete pe care copiii nu le mai luau.

    Sursa: Facebook

    Descrierea romanului „Te rog, ai grijă de mama“ conform editurii Univers:

    „Te rog, ai grijă de mama“ a apărut de curând în colecția Globus a editurii Univers, în traducerea lui Tae Hyun Oum

    „Te rog, ai grijă de mama“ a fost tradus în 35 de limbi și a intrat în lista de bestsellers New York Times.

    Gara din Seoul. Son‑yo este despărțită de soțul ei la urcarea în tren și se pierde în oraș fără a mai putea fi găsită. „Te rog, ai grijă de mama“ este un roman plin de candoare despre viața unei femei din Coreea de Sud, a cărei poveste este spusă prin vocile copiilor ei care își amintesc, rând pe rând, bucăți din trecut, reconstruindu‑i în felul acesta existența și descoperind cât de incredibilă era, de fapt, viața mamei lor.

  • Trei cărți noi cu care ai putea începe luna decembrie

    Trei cărți noi cu care ai putea începe luna decembrie

  • Fragment din romanul „Sub punte“ de Sophie Hardcastle

    Fragment din romanul „Sub punte“ de Sophie Hardcastle

    „Sub punte“, de care aminteam aici, o are în centru pe Olivia, o fată de 20 de ani, inteligentă, creativă și fascinată de apă, care pornește într-o expediție pe mare, cu un echipaj exclusiv masculin. Sub punte, ea este violată iar când îi povestește unui coleg, acesta îi răspunde: „Dacă nu ai vrut-o, de ce nu ai țipat?“.

    Cei care au citit-o deja spun că nu seamănă cu nici o altă carte, că face paralele interesante între distrugerea mediului natural și violența sexuală, că invocă, într-un mod inedit, trauma epocii #MeToo.

    Sophie Hardcastle este surfer de performanță, artistă, scriitoare și scenaristă, asistent de cercetare la University of Oxford. A scris primul ei roman (nepublicat) la cincisprezece ani, când a fost diagnosticată greșit cu depresie majoră (a scris despre asta și despre cum e să trăiești cu tulburare bipolară în „Running Like China“). A mai scris „Breathing Under Water“, un roman pentru adolescenți, iar acum „Sub punte“, inspirat din experiența ei de tânără care a îndurat umilința, violența verbală și sexuală (la 23 de ani a fost abuzată sexual de un bărbat din cercul ei de prieteni). 

    Iată mai jos un fragment din acest roman:

    Fragment din cartea „Sub punte“ de Sophie Hardcastle:

    nisip albastru pal

    Urăsc chestia asta. Să mă uit fără să văd nimic. Scrutez barul şi apoi canapelele. Trec dintr-o încăpere în alta. Ies pe terasa berăriei. Le zâmbesc nesigur chipurilor pe care nu le cunosc. Sperând să-mi zâmbească unul drept răspuns. Sperând că unul, cel care trebuie, se va lumina, se va deschide şi se va desface.

    De ce-am lăsat-o pe Natasha să mă convingă să vin aici?

    Berăria Faltering Fullback are mai multe terase etajate, straturi straturi de lemn şi plante. Halbe şi rotocoale de fum.

    De ce a propus tocmai pubul ăsta pentru o întâlnire pe neve?

    Pândesc un tip care stă singur, cu o halbă plină în faţă. Îi zâmbesc doar o idee. Îmi zâmbeşte larg.

    Apropiindu-mă de el, întreb:

    — Hugo?

    — Aş putea fi.

    — Ce?

    — Ia loc şi o să fiu oricine vrei tu să fiu.

    Îmi dau ochii peste cap, mă întorc şi intru înapoi în pub. Încăperea e ticsită. Un tip se dă în spate şi mă calcă pe picior.

    — Scuze, mormăie.

    — Nu-i nimic, îi spun, trecând în grabă pe lângă el. 

    A fost o idee proastă, îmi zic, ocolind barul spre uşa din faţă.

    Iar apoi îl văd cu coada ochiului. Un bărbat care pare la fel de pierdut ca mine, uitându-se de colo-colo prin încăpere. Privind fără să vadă. E în blugi şi tricou. Un polar descheiat. Păr şaten rar, ochelari rotunzi şi doi cerceluşi în urechea stângă.

    Nu m-a văzut încă. Aş putea pleca. Dar ceva mă reţine. Ceva din postura lui. Înalt şi slab, deşi puţin aplecat de spate. De parcă toată viaţa s-a chinuit să pară mai scund. E o modestie înduioşătoare.

    Mă observă. Chipul i se luminează, i se deschide, i se desface. Şi, cât răsuflă el uşurat, îl simt cum mă inundă ca un val. Un val cald de entuziasm şi înfiorare. Cum mă simţeam pe vremuri când intram în ocean şi mă scufundam, iar apa îmi pieptăna părul, întinzându-mi-l de pe umeri, să se descurce şi să se răsfire.

    Îşi face loc prin mulţime, ţintuindu-mă cu privirea. Când ajunge la mine, întinde mâna. O strâng. Facem cunoştinţă.

    — În sfârşit! spune.

    Zâmbesc.

    — În sfârşit.

    Mergem cu paharele de vin pe terasă şi găsim o masă între frunze de palmier şi noduri de iederă. Afară, în frig, suflăm norişori când vorbim.

    — Şi de cât timp lucrezi pentru Natasha? întreabă.

    — De aproape doi ani.

    — Oho, spune.

    Râd.

    — Nu-i tocmai uşor să lucrezi pentru sora ta.

    — Am auzit.

    — Dar merită, spun. E foarte pasionată… şi neînfricată. Te inspiră.

    Zâmbeşte.

    — Sunt sigur.

    Iau o înghiţitură de vin.

    — Dar înainte?

    — Poftim?

    — Înainte de Nataşa, adică. Unde lucrai?

    — La o galerie comercială micuţă din Greenwich.

    — Care dintre ele?

    — Galeria Willow.

    — O ştiu, spune. Foarte impresionant.

    Ridic din umeri.

    — Am avut noroc.

    — Cum adică?

    — O prietenă de-a mea a deschis galeria împreună cu Lindy pe la sfârşitul anilor ’80.

    — Lindy Harrs, spune. Altă femeie foarte pasionată.

    — Chiar că e. Am locuit cu ea când am ajuns prima oară la Londra.

    — Chiar ai avut noroc, spune zâmbind blajin. Şi cine e prietena care ți-a făcut cunoştinţă cu Lindy?

    — A, zic. Margaret Walker.

    — Maggie? Ştii că a fost mentora surorii mele, nu?

    — Da, zic. Ştiu. Natasha a venit la prima expoziţie la care am fost custode la Willow şi am intrat în vorbă, ne-am dat seama că amândouă o cunoşteam pe Maggie… Cred că asistenta ei tocmai se mutase la New York sau ceva. În orice caz, după o săptămână mi-a oferit slujba.

    — Păi mă bucur.

    — De ce?

    — Pentru că altfel poate nu ne-am fi cunoscut.

    Simt că mi se încing obrajii. Îmi iau privirea de la el.

    — Ştii că a fost ideea mea? mă întreabă.

    — Ce? Întâlnirea pe neve?

    Dă din cap, zâmbind jenat.

    — De fapt, ne-am întâlnit anul trecut sau aşa ceva.

    — Ha! Pe bune? întreb, regretând imediat că mi-am trădat uimirea.

    — La un vernisaj la galeria Tash, spune jucându-se cu un suport de pahar. Eram acasă de sărbători.

    — La ce expoziţie?

    — Kate Ballis.

    — Am fost. Sigur. Dar nu cred că am făcut cunoştinţă… nu?

    Clatină din cap.

    — Nu. Dar eu te-am văzut. Lasă suportul de pahar, ridică privirea şi se uită în mine. Te-am văzut și am vrut să te cunosc.

    Şi ceva din zâmbetul lui arcuit, din umerii lui uşor aplecaţi, din căldura acestei clipe, face timpul să treacă fără nici un efort. Ca şi cum nu mai trebuie să rămân fermă pe poziţie. Nu mai trebuie să mă ţin de nimic. Fiindcă mi-a deschis un spaţiu în care să mă pot relaxa.

    Descrierea romanului „Sub punte“ de Sophie Hardcastle conform editurii Polirom: 

    „Sub punte“ de Sophie Hardcastle a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom“, cu traducere din limba engleză de Lucia Popovici.

    „Un roman care vorbeşte fără rezerve, dar deloc didactic despre trauma epocii #MeToo.“ (Sir Jonathan Bate)

    Când se trezeşte pe un iaht fără să-şi amintească deloc cum a nimerit acolo, tânăra Olivia primeşte ajutorul a doi străini care îi vor schimba pentru totdeauna cursul vieţii. Alături de Mac şi Maggie, Oli învaţă să navigheze pe ocean şi să-şi descopere ochiul artistic şi o capacitate foarte rară de a auzi sunete şi a simţi emoţii în culori. Patru ani mai târziu, cunoscătoare intimă de-acum a vieţii pe mare, Oli se angajează pe iahtul Poseidon, alături de un echipaj de bărbaţi al cărui căpitan, Vlad, o tratează cu neîncredere, din cauza vechilor prejudecăţi şi superstiţii potrivit cărora femeile îţi poartă numai ghinion pe mare. Exploziile de culori şi experienţele iniţiatice de pe Marea Coralilor lasă loc ploii cu maţe de peşte şi beznei de sub punte, unde nimeni nu te ia în seamă când ţipi. Sub punte evocă în culori tari şi cu o sinceritate uneori brutală clipele de revelaţie sau de cotitură, trauma vie sau îngropată şi extazul artistic în plină desfăşurare, într-o continuă, curajoasă explorare din Sydney pe Marea Coralilor şi de la Londra până în Antarctica, prin viziunea sinestezică a unui personaj original.

    „Noul roman al lui Sophie Hardcastle, Sub punte, are ca temă femeile, corpurile lor şi peisajul înconjurător, însă şi violenţa sexuală, trauma şi supravieţuirea prin revendicarea propriei poveşti. […] E o proză fremătând de culori şi umbre ce conferă noi dimensiuni experienţelor evocate.” (The Sydney Morning Herald)

    „Sub punte e un roman uimitor. Un text poetic care se poate citi la fel de uşor atât cu voce tare, cât şi în tăcere. […] Inima cărţii – şi chiar are inimă, mai mult decât atâtea altele – rezidă în explorarea identităţii feminine. E o carte care se adresează oricui a simţit impactul dureros al misoginiei sau consecinţele violenţei.“ (Australian Book Review)

    „Limbajul cărţii este poetic, şi totuşi accesibil – se citeşte uimitor de uşor. Povestea este sfâşietoare, şi totuşi de un omenesc simplu. Personajele, chiar şi acelea minore, prind viaţă în pagină, şi totuşi servesc unui scop mai înalt al autoarei, unul clar politic. Sophie Hardcastle are talentul de a transforma subtil percepţia cititorilor săi, chiar şi a cititorilor masculini. Un adevărat dar.“ (The Canberra Times)

    Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.

  • Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Cu titlul original „Célestine du Bac”, „Viața asta îți aparține” este o poveste tandră despre prietenia bulversantă dintre un tânăr de familie bună, în vârstă de 18 ani, și o femeie fără vârstă care trăiește pe străzi. 

    Tatiana de Rosnay (60 de ani) a cunoscut succesul internațional destul de târziu, odată cu cel de-al nouălea roman și primul pe care l-a scris în engleză: „Se numea Sarah”. Scrie despre oameni obișnuiți care trăiesc întâmplări neobișnuite și știe să construiască o poveste cu suspans, așa cum este, spre exemplu, „Anotimpul ploilor”, pe care am citit-o anul trecut și care mi-a plăcut (este tradusă tot la editura Litera).

    Iată mai jos un fragment din „Viața asta îți aparține”, oferit de prietenii de la Litera! Sper să vă placă, pe mine m-a convins:) 

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay 

    ÎNTÂLNIREA

    Paris, 1990

    La optsprezece ani, pe Martin Dujeu nu-l interesează prea mult fetele și cu atât mai puțin examenul de bacalaureat. Nu pare să se bucure decât în prezența cățelului său beagle, Germinal, a prietenului său din copilărie, Oscar Duval, sau dacă aude numele lui Émile Zola.

    Este un puști visător, înalt, cu părul blond-platinat tuns periuță, cu mersul împleticit. Nasul coroiat, ochelarii groși și membrele interminabile îi dau aerul unui cocostârc letargic.

    În fiece seară de marți, Victor Dujeu își face o datorie din a-și scoate fiul la masă în cartier, la restaurantul Mandarin de Jade, pe rue de Grenelle, unde încearcă, în van, să-și înghită exasperarea pe care i-o provoacă spectacolul găliganului prăbușit în fața pachețelelor de primăvară.

    Nu atât somnolența aceasta îl scoate din sărite, cât faptul că întrevede pe chipul fiului său asemănări cu Kerstin. Martin a moștenit de la ea paloarea scandinavă, care te face să te întrebi dacă posedă gene și sprâncene. Tot de la ea a primit și această miopie jenantă (minus unu și jumătate la ochiul drept și minus unu la stângul), dar, pe cât de mult i-a plăcut lui Victor Dujeu să se piardă în oceanul acelor pupile, pe atât de mult îl deranjează aceeași privire vagă la fiul său.

    Kerstin și-a pierdut viața într-o catastrofă aeriană, la douăzeci și doi de ani. Corpul nu i-a fost găsit niciodată printre cele ale celorlalți șaptezeci și cinci de pasageri. Martin avea doi ani pe atunci.

    Își amintește silueta ei subțire și părul blond, alături de un parfum a cărui intensitate s-a estompat cu timpul, aidoma unui buchet fanat, dar care apare uneori, la colțul unei străzi sau într-un magazin, răscolind cu efluviile lui o rană niciodată pe deplin închisă.

    Înălțimea de un metru și nouăzeci și opt de centimetri, măsura patruzeci și șase la picior și nasul arcuit le-a moștenit pe linie paternă, alături de ținuta cocârjată, cu umerii lăsați și toracele tras în spate, de parcă le-ar fi fost interzis să stea drepți. Acestea sunt însă singurele aspecte unde tatăl și fiul se aseamănă, căci unul este bronzat, elegant și plinuț, pe când celălalt este slab, albicios și somnoros.

    Martin îndură fără să pună la suflet batjocurile la adresa înălțimii sale și a ochelarilor groși, în spatele cărora abia distingi culoarea și forma ochilor. Adevărata diformitate, insurmontabilă din punctul lui de vedere, o reprezintă picioarele. Mai precis, degetele de la picioare.

    Martin Dujeu are degetele de la picioare conectate între ele printr-o peliculă fină de piele roz, atât de subțire încât ai putea s-o tai cu foarfeca. În copilărie i s-a povestit, cu cea mai mare seriozitate, că bizareria s-ar fi datorat faptului că fusese conceput la Veneția. Într-adevăr, părinții lui își petrecuseră luna de miere în cetatea dogilor, iar Martin văzuse lumina zile nouă luni mai târziu… O vreme, crezuse că toți copiii concepuți la Veneția se nășteau cu degetele palmate și se mândrise cu această particularitate.

    Pe la cincisprezece ani, măcinat de complexe, alesese versiunea, mai credibilă, a medicului de familie, care pusese această ciudățenie pe seama „embriogenezei defectuoase“. Martin jurase să nu-și mai expună niciodată picioarele în public, dar se văzuse nevoit să aleagă proba de înot la bacalaureat. Avea note mediocre, prin urmare nu putea rata ocazia să-și amelioreze media. Timp de trei zile suferise ca un martir. În ziua probei de natație hotărâse să-și păstreze șosetele, sub pretextul unei dermatite, ceea ce nu făcuse decât să atragă și mai abitir atenția asupra lui. Toți ochii păreau fixați asupra acestui gigant miop în șosete din lână bordo. Fusese invitat să le scoată imediat. O făcuse, cu moartea în suflet. Toate privirile se îndreptaseră spre picioarele lui, iar din mulțime se auziseră exclamații șocate.

    – Dar ce se întâmplă cu picioarele dumneavoastră? Aveți labe de înot? îl întrebase indignat instructorul. Cum îndrăzniți să trișați la bacalaureat?

    – Nu sunt labe de înot, răspunsese Martin resemnat.

    Așa sunt picioarele mele.

    – Cum adică?

    – Am degetele palmate.

    – Aveți degetele… palmate?

    – Da.

    – Pot să pun mâna? Bărbatul se aplecase și ciupise pielea rozalie, apoi fluierase uluit: N-am văzut niciodată așa ceva, dar este adevărat.

    – Din păcate, suspinase Martin de-a dreptul funebru. Încă își amintește râsetele răutăcioase izbucnite din jurul lui. Râsete stinse rapid când oamenii văzuseră viteza cu care înota. Nota douăzeci din douăzeci, niciodată acordată până atunci, le închisese pliscurile celor

    mai răi dintre ei.

    Martin Dujeu plecase de la piscină cu capul sus, cu onoarea salvată, dar cu sufletul rănit.

    A fost cald toată ziua. Cerul este acoperit, greu, de un gri amenințător. Martin  se  întoarce  acasă,  prin rue du Bac, cu Germinal în lesă. Se gândește din nou la masa din ajun. La momentul când tatăl său l-a anunțat, plin de emfază, că se logodea.

    Logodit la cincizeci de ani! Martin și-a mușcat buzele ca să nu izbucnească în râs. Victor Dujeu își privea banana flambată cu un aer filosofic.

    – A venit momentul să-mi refac viața. Au trecut șaisprezece ani de la moartea lui Kerstin.

    Martin nu suportă să-l audă rostindu-i numele. Victor Dujeu spune „Șaștin“, după pronunția suedeză, iar nu „Kerstine“, apropiat de Christine, așa cum ar pronunța majoritatea francezilor. „Șaștin“ sună prea tandru, prea intim, iar lui Martin nu-i place să vadă buzele tatălui său avansând și rotunjindu-se ca și cum ar săruta pe cineva.

    – Vezi tu, mă simt foarte singur, suspinase Victor. Cu toate acestea, nu trăise prea multă vreme singur, își spusese Martin. De vreo cincisprezece ani, femeile defilau constant prin rue de Babylone – procesiune care pe tânăr îl lăsase întotdeauna rece; le trata pe toate aceste prietene de-o noapte ale tatălui său cu un dispreț discret, dar statornic.

         – Ultima rămâne?

     Victor Dujeu fusese atât de fericit să-și audă fiul vorbind, încât preferase să ignore ironia.

         – Da, mă voi căsători cu Alexandra.

         – Ah… făcuse Martin pe un ton stins. Ar trebui să-ți mănânci banana. S-a stins demult. E păcat să se răcească.

    Victor Dujeu acceptase iritat, dar resemnat, dezinteresul manifest al băiatului față de planurile sale matrimoniale și se aplecase asupra desertului în tăcere. Oarecum călduță, banana înota într-o zeamă rece de grăsime dulce.

    Femeie frumoasă, la vreo treizeci de ani, cu ochi verzi și picioare lungi, Alexandra Chamard îl tratează pe tânăr cu același dispreț. Martin s-a văzut nevoit să-i accepte instalarea în casa din rue de Babylone, pe care a invadat-o cu parfumul ei puternic. Celelalte amante ale tatălui său i s-au părut mai discrete. Asta, în schimb, se afișează cu o ostentație neplăcută. Se foiește aproape goală prin apartament, cu pieptul înainte și talia cambrată, ascultă opere de Wagner la maximum sau dă buzna în camera lui, loc unde nici stăpânul casei nu îndrăznește să se aventureze.

    Într-o zi, în timp ce el scrie, femeia intră fără să ciocănească la ușă și se uită la fotografia cu Kerstin, pe care o ține pe noptieră.

    – Ce tare semeni cu mama ta! Scoate-ți ochelarii, ca să te văd mai bine…

    Cum el nu schițează nici un gest, în speranța de-a o vedea ieșită cât mai repede din cameră, ea se apleacă și-i înlătură cu o expresie răutăcioasă.

            – Incredibil. Aceeași față, cu excepția nasului.

    Încearcă în zadar să-și recupereze ochelarii. Fără realitatea din jur se reduce la forme fluide, la o zonă de clar-obscur în care nu are curaj să se deplaseze.

    Cu un râs cristalin, femeia îi ascunde ochelarii sub o pernă.

    – Trebuie să-i găsești, amice. Noroc!

    O așteaptă să iasă din încăpere, apoi, pe pipăite, deschide unul dintre sertarele biroului. Înăuntru, aranjate ordonat, se află trei perechi de ochelari identice. Un infirm ca el nu poate să depindă de una singură, după cum a învățat încă de la o vârstă fragedă. Fluierând, reîncepe să bată la mașină.

    Ajunsă la capătul culoarului, Alexandra aude sunetul tastelor și rămâne blocată o secundă. Ridică însă din umeri și își vede de drum.

    Prezentarea cărții „Viața asta îți aparține” conform editurii Litera:

    El, optsprezece ani, băiat de familie bună, singur și visător. Ea, fără vârstă, fără adăpost, afectată de viață și de alcool. Totul îi desparte.

    Cu toate acestea, într-o zi, pe rue du Bac, la Paris, drumurile li se încrucișează. Contrar oricăror așteptări, între ei se leagă o prietenie extraordinară. Dintre cele care schimbă o viață. Dintre cele care făuresc pentru totdeauna o personalitate.

    Să profite de șansă, să înfrunte misterul de familie care îl bântuie, acestea sunt lucrurile pe care Célestine i le va transmite lui Martin. Și multe altele…

    Tatiana De Rosnay

    Tatiana De Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie.

    După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), şi a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies.