Audio: Cu fragment audio

  • „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    Pe urmele celor dispăruți

    Scris de jurnalista indiană Deepa Anappara pe baza interviurilor și reportajelor făcute cu copii defavorizați din marile metropole indiene, acest roman de debut (apărut în română la editura Pandora M) este, în esență, despre un fapt pe cât de dramatic, pe atât de adevărat cu care se confruntă majoritatea țărilor mai mult sau mai puțin dezvoltate: traficul de persoane. Pornind de la acest aspect, Anappara imaginează povestea unui băiețel de nouă ani, isteț și empatic, pasionat de seriale polițiste, prin ochii căruia vedem realitatea sumbră a Mumbai-ului contemporan, de unde dispar zilnic zeci de copii.

    Jai trăiește împreună cu mama, tata și sora Runu-Didi într-un basti, un district extrem de sărac, cu străzi întortocheate și case mici, improvizate, lipsite de apă și toalete. În lumea asta a lui, limitată de bazarul în care te poți pierde cu ușurință (Bhoot Bazaar), de școala în care merg să învețe, de mall-urile cărora le dau târcoale, se autostradă și de Linia Purpurie (pe care circulă metrourile), Jai își vede de ale lui acasă, vinde într-o ceainărie (ilegal, dar pe cine interesează atâta vreme cât în India nu se ține cont de acest aspect privind minorii!?), se joacă cu prietenii lui cei mai buni (Faiz și Pari).

    În lumea asta a lui încep să dispară copii. Unul câte unul. Și, în cele din urmă, chiar sora lui. Nimeni nu știe ce se întâmplă, nimeni nu face mare lucru ca să-i găsească (sunt prea săraci pentru ca poliția să pornească o anchetă). Iar în situația asta disperată, Jai și prietenii lui pornesc în căutarea copiiilor, ocupându-se de caz ca niște adevărați detectivi și reușind, la final, să implice întreaga comunitate și chiar poliția.

    Sursa: deepa-anaparra.com

    Chipul adevărat al Indiei

    Realitatea asta dramatică a Indiei, unde zilnic sunt raportate aproximativ 180 de răpiri de minori, iese la suprafață puțin câte puțin, ca de sub un văl subțire, îmbibat cu arome de ceai și nankhatai (fursecuri indiene tradiționale, făcute cu făină, griș, zahăr și ghee). Deepa Anappara a ales să scrie despre viața copiilor din zonele sărace ale metropolei din dorința de a arăta că fața copilăriei este, dincolo de umbrele adânci ale unor drame, aceeași pretutindeni: senină, plină de energie, veselă.

    Acesta este portretul pe care-l creează ea din infinite detalii ce descriu bucuriile mărunte ale acestor copii, șotiile lor, lipsurile, frustrările, traumele, visurile lor mari (sora lui Jai, spre exemplu, este printre cele mai bune sportive din școală și visează să devină campioană la atletism). Anappara a vrut să surprindă viața dincolo de statistici, dincolo de numere și de știri senzaționaliste. De acceea a și ales să spună această poveste prin vocea unui copil (Jai este povestitorul), care face ca întreaga pânză de rele să fie văzută printr-o lumină caldă, mereu îmblânzită de imaginația lui.

    Jai este ghidul nostru prin Mumbaiul contrastelor, cu bazare uriașe, cu cocioabe și zgârie nori, cu gropi imense de gunoi și mașini de lux. El te poartă prin uimitoarea și complicata Indie urbană, arătându-ți frumusețile și ororile ei, nedreptățile, discriminarea socială și sexuală, incompetențele oamenilor legii, neînțelegerile dintre hinduși și musulmani dar și prieteniile dintre aceștia. Prin el aflăm despre capcanele vieții de zi cu zi din India, despre părinți abuzivi și alcoolici, despre bullying-ul din școli, despre umilințele îndurate de copii, despre condiția femeii în India, despre oameni care își fac singuri dreptate.

    Și tot el este cel care, dintr-o joacă de copii inspirată de serialele lui preferate (Patrula de poliție și Crime în direct) declanșează o anchetă în toată regula, ce va scoate la iveală urmele unei rețele de traficanți de carne vie. 

    Puteri supranaturale

    Peste toate, plutesc djinnii (creaturi supranaturale, de obicei răuvoitoare, din mitologia arabă), despre care copiii vorbesc neîncetat, uneori cu teamă, alteori cu speranță. Pe ei îi invocă și indușii, și sikhii, și creștinii, și budiștii atunci când viața le e cuprinsă de disperare. Pe ei în roagă și personajele noastre să le vină în ajutor în căutarea copiilor dispăruți. 

    Dar Anappara ne arată, nu doar credința indienilor în astfel de ființe, ci și faptul că oamenii înșiși pot fi, la un moment dat, asemenea djinnilor, putând schimba, prin atitudine, clipa.

    Noaptea, atunci când porțile sunt zăvorâte, când vârfurile de cenușă ale bețișoarelor de joss cad pe pământ, djinnii citesc scrisorile mirosind a tămâie și flori. Ei citesc repede, nu ca noi. Dacă văd că dorința ta e sinceră, îți îndeplinesc cerința.

    Cartea asta, care a fost nominalizată anul trecut la Women’s Prize for Fiction (premiu câștigat, în cele din urmă, de „Hamnet“-ul lui Maggie O’Farrell) spune foarte multe despre defectele lumii contemporane, despre imprevizibilitatea vieții, despre erorile guvernelor lumii dar, mai ales, despre haosul micilor universuri domestice unde, de cele mai multe ori, începe răul. 

    „Patrula djinnilor“ ascunde multe mesaje în substraturile poveștii, iar unul dintre cele mai percutante este acela că adulții nu știu, de multe ori, cum să-și protejeze copiii, uitându-i în grija djinnilor.

  • Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Hamnet și trandafirii mei galbeni

    În loc de recenzie

    Hamnet este prima carte despre care mi-am dorit să scriu înainte de a o termina, așa că ceea ce aveți acum sub priviri nu este chiar o recenzie (sper să revin cu una după ce voi fi citit tot romanul), sunt impresii despre o lume clădită din cuvinte. (Știți voi, lumile alea care durează o veșnicie, chiar dacă sunt făcute din niște litere amărâte).

    Lumea asta e lumea lui Shakespeare, e Anglia în care a trăit și a scris, e casa în care a copilărit, e soția pe care a iubit-o, familia pe care și-a făcut-o, durerea pe care a trăit-o. 

    Lumea asta este despre ciuma bubonică, despre copii care învață latină și despre adulți care fac business-uri cu mănuși. Este despre ființe raționale și spirite libere, despre plante care fac minuni și oameni care le-au pătruns tainele. Este despre viață, agitată, zgomotoasă, și despre moarte, neprevăzută, parșivă.

    Lumea asta a fost refăcută, din alte unghiuri, din alte perspective, de Maggie O’Farrell, o doamnă foarte talentată care a studiat la Cambridge și care a scris până acum opt romane.

    Devorând Hamnet cu măr și migdale

    Centrul poveștii

    Suntem în plin secol al XVI-lea. În Anglia. În timpul Ciumei Negre. Totul e sumbru și amenințător, boala e peste tot, oamenii sunt speriați. Totul arată și miroase urât. Și totuși, viața își face loc printre toate astea, explodează în colțuri de natură fermecătoare, în miresme de flori, în priviri și în gesturi.

    Shakespeare (al cărui nume nu este amintit, cel puțin până în punctul unde am ajuns eu cu lectura, spunându-i-se, în schimb, „meditatorul de latină“) este mai mult absent decât prezent în poveste, centrul fiind ocupat de soția lui (Anne Hathaway), numită aici Agnes, și de Hamnet, unul din gemenii și din cei trei copii ai cuplului.

    Agnes e o ființă spectaculoasă, liberă, îndrăzneață, frumoasă. Are puteri tămăduitoare, cunoaște plantele și le folosește în scopuri terapeutice.

    Hamnet e un băiat de vreo 11 ani isteț, empatic care se joacă cu sora lui geamănă, merge la școală, aleargă după doctor, moare.

    Crește conștientă fiind că este doar tolerată, un ghimpe, inutilă, că nu merită dragoste, că va trebui să se schimbe cu totul, să se fărâmițeze, dacă vrea să se mărite. Crește și cu amintirea de a fi fost iubită cu adevărat pentru cine este, nu pentru cine ar trebui să fie. Amintirea asta mai supraviețuiește, speră ea, măcar atât cât să poată recunoaște iubirea asta, dacă o mai întâlnește vreodată. Și dacă se va întâmpla, nu va ezita. Se va agăța de ea cu amândouă mâinile, ca de un mod de a evada, un mod de a supraviețui. Nu va asculta tăgada celorlalți, obiecțiile lor, dovezile lor. Aceasta va fi șansa ei, drumul ei prin gaura îngustă din mijlocul pietrei, și nimic nu-i va sta în cale.

    Hamnet îmbrățișând trandafirii

    Mai mult decât o carte

    Maggie O’Farrell face doar din cuvinte toată lumea asta. Iar cuvintele ei au miros de ierburi și vânt, au culoarea cerului, a apei și a noroiului, au zvâcniri de fericire, puncte de acalmie și înțepături dureroase. Atât de dureroase încât simți că mori. 

    Cuvintele ei ne poartă prin lumea de-afară și prin cea dinăuntru răscolindu-ne și liniștindu-ne deopotrivă, revoltându-ne și împăcându-ne cu noi înșine, cu viața.

    Cuvintele ei spun o poveste tristă dar în povestea asta recunoști viața, neprevăzutul, intensitatea clipei, camaraderia, blândețea, bunătatea.

     „Hamnet“ e mai mult decât o carte. E viață. Cu frumusețile și urâțeniile ei. Cu oameni. Ca mine. Ca tine. Iar viața nu ai cum să n-o iubești, oricât de tare te-ar mâhni ea câteodată.

    Pentru că iubesc atât de mult cartea asta, am pus la cale și un interviu cu cea care a făcut-o posibilă în limba română, Mihaela Buruiană. Îl vei găsi curând aici, pe blog:).

    A, și dacă îți place să citești articolele de pe cms.pepit.ro, te invit să te abonezi la newsletter! Doar așa pot avea grijă să nu ratezi prea multe:)

  • „O educație emoțională”, de Alain de Botton: neprețuita lecție de autocunoaștere

    „O educație emoțională”, de Alain de Botton: neprețuita lecție de autocunoaștere

    „Este remarcabil că, la cele mai înalte niveluri de cultură, nu există gen mai calomniat și mai defăimat decât dezvoltarea personală”, scrie Alain de Botton încă din primele pagini ale cărții punctând un adevăr cât casa de mare, acela că toată literatura de dezvoltare personală a devenit sinonimă cu „sentimentalitatea, idioțenia și negustoria”.

    Dacă luăm în calcul multele cărți din această categorie care promit marea cu sarea, nu prea am avea cum să combatem acest adevăr, dar modul general în care a fost exploatat genul nu exclude faptul că există cărți nemaipomenite și nu exclude nici nevoia noastră de educație emoțională. O nevoie de care, de cele mai multe ori, habar nu avem: „Suntem adesea ultimii care află ce se petrece în «noi»“, scrie Alain de Botton aducându-ne la cunoștință un lucru de care, iarăși nu suntem, conștienți, acela că plătim un preț prea mare pentru ignoranța de sine.

    O viață interioară echilibrată

    Ce-i de făcut? În primul rând, să devenim conștienți de această nevoie, să știm cât de vulnerabili suntem în esență, să acceptăm că moștenim o complexă istorie emoțională, să încetăm să mai negăm anumite părți din noi, să realizăm că drumul spre cunoașterea de sine nu e deloc ușor.

    Abia atunci, ne asigură Alain de Botton, vom ști ce să facem. Abia atunci când vom fi dispuși să reducem din prostia noastră de zi cu zi, nivelul nostru de inteligență emoțională ca crește.

    Alain de Botton ne reamintește că suntem cu toții în aceeași oală, cu toții avem răni primare și dezechilibre, cu toții avem nevoie de alinare și înțelegere. Toți suntem victimele a tot felul de anxietăți, neliniști, suferințe și toți ne dorim cu disperare să scăpăm de ele dar nu știm cum. 

    Pentru a ne fi mai lesne de urmat calea spre o viață interioară echilibrată, Alain de Botton ne sugerează să ne luăm patru aliați: dragostea de sine (calitatea care arată cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine), franchețea (faptul de a putea admite conștient idei dificile și fapte problematice), comunicarea (puterea de a verbaliza, într-un mod răbdător și rezonabil, dezamăgirile), încrederea (care ne ajută să ne acceptăm așa cum suntem).

    Alain de Botton trece în revistă o sumedenie de probleme delicate precum dezechilibrele („enciclopedia dezechilibrelor emoționale e o carte fără final“), psihoiterapia (instrument al cărei rol este acela „de a ne ajuta să trecem peste o slăbiciune înnăscută și de a ne spori calitățile, pe lângă cele primite de la natură”), vulnerabilitățile, entuziasmul sexual, cearta în cuplu, flirtul și aventurile amoroase.

    Suficient de bun

    Aflăm astfel (dacă nu știam deja) despre puterea miraculoasă a bunătății care, atunci când vine din partea celuilalt, ne dă siguranța „de a ne sonda în mod constructiv mintea speriată, încâlcită, evazivă“. Înțelegem că multele noastre voci interioare, care ne ceartă și ne critică sau ne apreciază și ne laudă, nu sunt altceva decât vocile altora pe care le-am tot auzit și care au ajuns să se sedimenteze în mintea noastră. Învățăm cât de mult poate educa arta, cât de multe împărtășim noi, oamenii, prin intermediul artei (de la dragoste neîmplinită, rușine și regret până la dorință, discriminare și umilire sexuală). „Orbii“ și „mizantropii“ din picturile lui Bruegel la care face, spre exemplu, trimitere, ne îndeamnă (după cum sugerează Alain de Botton) la o atitudine perfect sănătoasă: „să trăim în pace cu natura inevitabilă a ridicolului nostru”. Realizăm că holbatul pe fereastră nu înseamnă nici pierdere de timp, nici admirare a peisajului, ci un exercițiu de a descoperi „conținuturile propriei minți”.

    „O educație emoțională” te învață cum să trăiești mai confortabil cu tine însuți și cu ceilalți, te ajută să descoperi „ce fel de formă iau rănile noastre și de ce pansamente avem nevoie pentru a le trata cât mai curând cu putință”. Îți arată că să visezi cu ochii deschiși e calea sigură spre ideile profunde, că e foarte ok să recunoști idiotul din tine, că trebuie să încetezi să mai vrei să fii un părinte perfect, că e minunat să ajungi să înțelegi importanța lui „suficient de bun“. 

    Cartea e plină de pasaje prețioase, aproape că nu am știut la care să mă opresc, dar am făcut totuși o mică selecție:

    Despre dezechilibre

    Nu știm cu certitudine de ce ne îndepărtăm așa cum o facem, de ce suntem nervoși atât de des, de ce avem un aer mândru, trufaș, de ce depășim orice termen sau de ce ne agățăm excesiv de cei pe care îi iubim. Și, pentru că sursele dezechilibrelor noastre ne scapă, e posibil să ratăm surse importante de afinitate. Suntem judecați pe baza comportamentelor generate de rănile noastre, și nu pe seama rănilor însele. 

    Despre vocile interioare

    Originea vocii judecătorului interior este ușor de depistat: reprezintă internalizarea vocilor celor care s-au aflat cândva în jurul nostru. Absorbim tonurile disprețuitoare și indiferența sau mila și căldura cu care am avut contact pe parcursul anilor noștri de formare.

    Despre căderi nervoase

    O cădere nervoasă nu este doar o criză oarecare de nebunie sau o defectare, este o încercare foarte reală…de a găsi sănătatea și cunoașterea de sine. Este încercarea unei părți din mintea noastră de a-i impune alteia un proces de creștere, de înțelegere de sine și dezvoltare, pe care până acum aceasta a refuzat să-l întreprindă…..

    Au existat lucruri pe care aveam nevoie să le auzim în mintea noastră, pe care le-am pus deoparte cu îndemânare; au existat mesaje de care trebuia să ținem cont, fragmente de lecții emoționale și de comunicare pe care nu le-am parcurs, iar acum, după ce am fost răbdători atât timp, prea mult timp, sinele emoțional încearcă să se facă auzit în singurul mod pe care îl cunoaște.

    Despre depresie

    În mijlocul unei depresii, ne întrebăm adesea dacă am înnebunit. Răspunsul este nu. Fără îndoială că ne comportăm ciudat, dar, dincolo de agitație, căutăm pe ascuns, însă în mod logic, sănătatea. Nu ne-am îmbolnăvit; eram deja bolnavi. Criza noastră, dacă poate fi depășită, este o încercare de a ne desprinde de un statu-quo toxic și constituie un apel insistent de a ne reconstrui viețile pe o bază mai autentică și mai sinceră.

    Despre cei care rănesc

    Întotdeauna motivul pentru care oamenii sunt răi e acela că se află în dificultate. Calomniază, bârfesc, denigrează, și mârâie pentru că nu sunt într-o stare bună. Deși par puternici, deși atacurile lor îi plasează într-un rol aparent dominant, intențiile lor rele sunt dovada de care avem nevoie pentru a ști cu siguranță că nu sunt bine. Teoria ar trebui să ne ajute să anulăm o parte din umilirea provenită din atacuri…nu suntem noi cei care trebuie compătimiți, ci atacatorul nostru care simte nevoia de a ne distruge.

  • „Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile

    „Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile

    „Florile pierdute ale lui Alice Hart“, cartea de debut a australiencei Holly Ringland (tradusă acum și în română la Humanitas Ficiton) a devenit una din preferatele mele, alături de „Acolo unde cântă racii“, a Deliei Owens, și „Unde pădurea întâlnește stelele“, de Glendy Vanderah. Toate trei sunt debuturile unor femei care au făcut multă vreme cu totul altceva decât să scrie: Owens a fost toată viața zoolog, debutând la vârsta de 60 de ani cu proză, Vanderah a fost ornitolog iar Ringland a lucrat ani la rând într-o comunitate de indigeni din deșertul australian, unde a învățat despre specii de flori. Toate au fost influențate, fără doar și poate, de experiențele trăite în inima naturii și toate, fără excepție, scriu într-un fel atât de special încât ai putea să numești cărțile lor stoluri de păsări, câmpuri de flori, ceruri și ape și suflete. 

    Coperta romanului Florile perdute ale lui Alice Hart

    Locul în care se vindecă suflete

    La fel ca „Acolo unde cântă racii“ și „Unde pădurea întâlnește stelele“, „Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este un roman despre violența domestică și despre relații abuzive. Personajul central este, ca și acolo, o fetiță care crește și se dezvoltă cum poate ea mai bine după ce a fost martora și victima atâtor abuzuri în familie, iar natura este cea care, o învață, până la urmă, cel mai mult despre viață și oameni.

    Alice este o fetiță crescută la malul oceanului – în peisaje de sare, trestie de zahăr și mult albastru – de o mamă blândă și un tată agresiv. Rămasă orfană la vârsta de opt ani, după ce un incendiu îi mistuie casa și părinții, micuța este spitalizată iar la trezire trăiește șocul celor întâmplate rămânând fără voce. Are însă un salvator, o bunică de a cărei existență nici nu știa, care o ia în grija sa la o superbă fermă de flori pe nume Thornfield unde, după ani, își va recăpăta glasul.

    Locul se dovedește a fi mai mult decât un spațiu în care se îngrijesc flori australiene autohtone, și anume unul în care se vindecă suflete (toate femeile de la Thornfield, cărora li se mai spune și Florile, și-au găsit aici refugiu în urma unor traume provocate de violența domestică).   

    Limbajul durerii

    La această fermă, care nu seamănă deloc cu casa ei de lângă apă, Alice începe să se vindece cu ajutorul florilor, mai exact cu ajutorul unui limbaj al lor, inventat și transmis din generație în generație de femeile din familie. Un limbaj al durerii și al speranței prin care și-au găsit alinare și salvare străbunica, bunica, mama ei (toate, fără excepție, abuzate fizic și psihic de bărbați violenți) dar și multe alte femei cu experiențe asemănătoare.

    Violența domestică pusă în relație cu puterea tămăduitoare a florilor este un aspect împrumutat chiar din biografia scriitoarei, care a trăit, ani la rând, în relații abuzive din care nu a reușit să iasă și să se vindece decât cu ajutorul florilor și al scrisului (după mai multe experiențe traumatizante, Ringland s-a mutat în Anglia, unde a obținut un master în scriere creativă la Manchester University și unde a început să cultive flori australiene). 

    Asta face și Alice în lungul și istovitorul drum spre vindecare: se înconjoară de flori, le învață denumirile științifice și semnificațiile („Orhideea cu cioc roșu: dorința de a poseda“; „Floarea de flanelă: ceea ce s-a pierdut s-a găsit“; „Crinul de râu: Dragoste ascunsă“; „Arborele de coral cu aripi de liliac: leac pentru inimi zdrobite“), învață să comunice din nou cu ceilalți și să se cunoască mai bine pe sine.

    Chiar și așa, dezamăgirile nu încetează să apară și să lase urme adânci (se îndrăgostește nebunește de doi bărbați, în adolescență și la maturitate, care o dezamăgesc profund), însă ceea ce reușește ea să învețe cu ajutorul florilor o va ține departe de bărbați violenți și de un trecut dureros. 

    Cântec de revoltă

    Oricât de tristă ar fi povestea fetei, cartea e optimistă, încurajând la introspecție și conștientizare de sine, la căutarea libertății și a curajului de a recunoaște valoarea propriilor povești.  

    „Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este strigătul de revoltă al lui Ringland și al atâtor femei abuzate, cântecul de alinare și de speranță al oricui a înțeles cât de greu dar și cât de imperios este să rupi lanțurile violenței. 

    Ajungi să recunoști sunetul acestui cântec printre fraze în care plâng și râd cuvinte, în care flori de tot felul și fluturi monarhi vindecă suflete.

    Căci felul de a scrie a lui Holly Ringland este mai mult decât o înșiruire de propoziții și fraze, e ploaie de stele și petale de flori parfumate, e val de mare răcoros și miros de pământ reavăn, e urmă de lovituri pe piele, e râs de fericire. 

  • Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Franco, băiatul agresiv care umplea de sânge pe oricine îndrăznea să-l deranjeze, dar care era fidel prietenilor lui drogați, a ieșit din închisoare și trăiește bine mersi pe tărâm american, unde se bucură (sub pseudonimul Jim) de o carieră artistică, de un căsoi la marginea oceanului și de o familie adorabilă.

    O întâmplare bizară petrecută într-o zi însorită pe malul oceanului (soția și cele două fiice sunt agresate verbal de doi bădărani) precum și o veste neașteptată venită din țara natală (unul din fiii lui din alte relații a fost ucis) îl confruntă din nou cu trecutul lui întunecat. Viața lui cea nouă, tihnită și luminoasă, te-ar putea convinge de schimbarea radicală a acestui ucigaș, în timp ce arta pe care o face – sculpturi mutilate reprezentând, în mare parte, celebrități de la Hollewood – te-ar îndreptăți să te îndoiești de asta.

    Adevărul este undeva la mijloc iar în ”Artistul Begbie”, cel mai nou roman al său, Irvine Welsh manevrează spectaculos intriga, suspansul și introspecția pe muchia dintre cele două posibilități.

    Alter ego

    Leith, partea de nord a Edinburgh-ului cel înecat în ceață peste care Franco și banda lui domneau într-o vreme, îl cheamă. Deși nu a ținut legătura cu băieții pe care-i are din alte relații, se simte totuși dator să asiste la înmormântarea unuia dintre ei, Sean. Își reîntâlnește astfel sora (Elspeth), fosta soție (June), fiul mai mic (Michael), foștii prieteni.

    Nimeni nu se bucură însă de venirea lui și mai toți țin morțiș să verbalizeze o convingere comună, aceea că un agresor ca el nu are cum să se fi schimbat, oricât de senină pare noua lui viață.

    ”Po să-i fraierești pă alții că te-ai schimbat în bine…da pă mine nu mă faci te știu io. Știu cum ești”, îi spune, de cum se întâlnesc, soră-sa cuprinsă de o ură nedisimulată.

    ”Artistul Begbie” este varianta în limba română a romanului ”The Blade Artist”, apărut în 2016

    Franco, care e căsătorit cu Melanie (o americancă stilată și bogată pe care a cunoscut-o în închisoare, unde aceasta făcea terapie prin artă, și pe care o iubește sincer), a citit între timp cărți de artă și filozofie, a făcut terapie, a învățat cum să-și folosească autocontrolul.

    Este, într-un fel, un om nou, dar ceva esențial din bruta de altă dată a rămas (plăcerea de a provoca suferință), ieșind la suprafață cu toată forța în acest nou context.

    Jim are o viață mișto, își zice el în sinea lui, dar uneori Frank se distrează mult mai bine.

    2 în 1

    Limbajul cu care-și înzestrează Welsh personajele este unul tipic scrierilor lui, un dialect scoțian care mie personal nu-mi place dar care încadrează perfect lumea în care se-nvârt protagoniștii. Ce îmi place, în schimb, la acest scriitor, născut chiar în suburbia de care vorbește în roman (Leith), este precizia cu care-și construiește scenariul, poezia cu care descrie brutalitatea, subtilitatea cu care atinge teme legate de homosexualitate, artă contemporană sau politică.

    Apoi, felul în care surpride natura duplicitară a omului prin construirea incredibilă a acestui personaj Begbie, un minuant ”2 în 1”. Atunci când se lasă dominat de instincte, Begbie este un primitiv înspăimântător care sfâșie pielea de pe corp și se delectează cu sunetele durerii. Atunci când e rațional, își controlează fiecare gest și fiecare emoție cu o stăpânire de sine demnă de un maestru budist. Nu ai cum să nu-l iubești și să-l urăști în același timp pe acest tip cu două chipuri care, între două omoruri, citește ”Portocala mecanică” și ascultă ”Chinese Democracy”, al lui Guns N’ Roses. Begbie este un artist care-și strunește inteligent trăirile, savurând din plin calmul dar și furia cu care face uneori prăpăd iar Welsh știe al naibii de bine cum să surprindă acea zonă de mijloc în care se scaldă firea umană și cum să te facă s-o înțelegi și s-o accepți.

  • Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Nu văzusem nici un episod din marile show-uri culinare ”No Reservations” sau ”Parts Unknown”, nu-i citisem nici o carte (ficțiune sau non-ficțiune) dar știam, probabil ca voi toți, că Anthony Bourdain este unul dintre cei mai cool chef-i de pe Planetă.

    Abia după moartea lui din vara trecută (când s-a sinucis într-o cameră de hotel din Franța), am început să spicuiesc informații despre personalitatea acestui om atras de latura negativă a ființei umane. Așa am ajuns să citesc ”Kitchen Confidential: Aventuri din intimitatea restaurantelor”, de la Publica, iar surpriza lecturii a fost exact cum a anticipat-o acea fracțiune de secundă în care mi-am comandat cartea.

    Senzualistul bucătar

    Pe lângă portretele pe care le face unora dintre cei mai respectați chefi din zilele noastre, pe lângă descrierile făcute culiselor imperiilor gastronomice, pe lângă faptul că demontează cu grație multe din miturile culinare și că ”dă din casă” o sumedenie de informații despre ce înseamnă să fii bucătar, Bourdain scrie despre sine, despre ”băiatul fără rădăcini”, mereu înclinat spre senzualsim și extreme. Iar asta dă un plus electrizant acestei cărți devenite bestseller internațional imediat după lansarea inițială, în 2000.

    Bourdain își începe cartea cu o incursiune în anii adolescenței, unde-și are rădăcinile toată dragostea lui pentru gătit. Mai exact, într-un orășel franțuzesc unde-și petrecea verile alături de părinții și fratele lui și unde a savurat pentru prima dată seva unor scoici. Acolo și atunci a devenit el ”un senzualist înfometat de senzații tari și plăceri, mereu dornic să șocheze, să se distreze, să îngrozească și să manipuleze”.

    Așa a început să lucreze el în domeniul culinar, mai întâi pe lângă bucătari de provincie – niște ”pirați” ai bucătăriei care găteau dumnezeiește, făceau sex și prizau droguri – iar apoi pe lângă chefi ai marilor metropole, printre care Scott Bryan, un bucătar rafinat și echilibrat, în bucătăria căruia toți lucrau cu calm și rigurozitate, sau Pino Luongo (”Prințul întunericului gastronomic”).

    ”Kitchen Confidential” a fost bestseller New York Times, la categoria non-ficțiune

    Familie disfuncțională

    Drumul spre vârf a fost anevoios, presărat cu eșecuri și dezamăgiri dar și cu victorii binemeritate, întrerupt de perioade de dezintoxicare (căci ”mocofanul răsfățat, trist, narcisit, autodistructiv și fără minte” a prins gustul prafurilor albe încă din adolescență).

    Bourdain scrie despre toate astea cu prospețime și cu un umor incredibil arătându-se pe sine în cele mai incomode ipostaze și prezentând universul gastronomic drept o junglă în care supraviețuiește cine poate: chefii își fură unii altora afacerile, cei mai tari sunt și cei mai buni spioni, care se informează în fiecare secundă în legătură cu afacerile concurenței, nu contează dacă patronul tău este un actor sau un mafiot etc.

    Își recunoaște slăbiciunile întocmai cum își recunoaște atuurile, își mărturisește regretele întocmai cum își dezvăluie aspirațiile, se autoportretizează în zeci de nuanțe, face comparații între bucătăriile pe care le-a condus și propria lui personalitate.

    ”Nu este o întâmplare faptul că toate bucătăriile mele au ajuns în timp să semene unele cu celelalte…: sunt gălăgioase, depravate și supraîncărcate de pseudo-testosteron, sunt bucătării eficiente dar au o atmosferă familială, anume cea a unei familii disfunționale”.

    Conduită acceptabilă

    Mereu derutat de oameni dar niciodată de mâncare, fostul student al Culinary Institute of America a devenit Dumnezeul oalelor și al ingredientelor furând meserie și exacerbându-și senzualismul culinar. Bourdain a ajuns un chef bine organizat, rezistent din punct de vedere psihic, enervant de punctual, sigur pe sine grație încrederii pe care i-au acordat-o oameni importanți din domeniu. Unul dintre aceștia a fost Bigfoot, ”animalul perfect din jungla gastronomică” care, prețuindu-l pentru talent și caracter, l-a transformat dintr-un ”ratat” într-un ”lider” învâțându-l cum să organizeze cu adevărat o bucătărie, cum să administreze și cum să gândească în detaliu. Ceea ce a învățat a dat mai departe, deși tare se temea că moștenirea lăsată elevilor săi nu era în întregime strălucită:

    ”Preferința mea pentru haos, conspirații și latura mai întunecată a firii umane influențează comportamentul pupililor mei, dintre care majoritatea trăiește deja, la limita unei conduite acceptabile”.

  • Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Sincer, am avut reticențe înainte de a mă apuca de ”Răul” suedezului Jean Guillou și asta pentru că știam că avusese parte de o ecranizare, prin 2003, nominalizată, de altfel, la Oscar pentru ”cel mai bun film străin”. Este un soi de prejudecată, pe care o aveți poate și unii dintre voi, de a cataloga din start o carte ce a fost ecranizată drept una de o calitate îndoielnică. Și, deși sunt multe cărți care demonstrează contrariul (”Insuportabila ușurătate a ființei”, de Milan Kundera, ce a stat la baza filmului lui Philip Kaufman sau ”Prietena mea genială”, a Elenei Ferrante, adaptată într-o frumoasă serie HBO), rareori am curajul să citesc astfel de cărți.

    Romanul autobiografic al lui Jean Guillou m-a suprins încă de la început prin temă și abordare. Pentru că am o slăbiciune pentru cărțile despre marginali gen ”O viață măruntă”, a lui Hanya Yanagihara (despre care am scris în New Money), povestea lui Erik Ponti, adolescentul abuzat constant de tatăl vitreg, maltratat de colegi draconici, pedepsit de profesori rigizi, m-a impresionat de la bun început.

    Infern

    Totul se petrece în Suedia anilor 1950, în Stockholm-ul familiilor înstărite, unde aparențele ascund comportamente compulsive, acțiuni sadice și spirite impasibile. Erik este un puști de 14 ani sclipitor care învață pe propria piele – atât acasă, unde e snopit în bătaie după fiecare cină, cât și la școală, unde conduce o bandă de bătăuși – ce însemană violența.

    Particulariatea personajului ți se dezvăluie încă de la primele pagini, când înțelegi că băiatul are o rezistență psihică incredibilă și o strategie care-l ajută, nu să dizolve răul care i se aplică constant, ci să-i diminueze forța, să-i calculeze dimensiunea, să-l încolțească, să-l doboare.

    În „Rãul” lui Jan Guillou vei găsi și o descriere a situației sociale din Suedia anilor 1950

    Transferat, pe motiv de rea purtate, de la școala din Stockholm la o școală particulară cu pretenții din împrejurimi, Erik e în al noulea cer că a scăpat în sfârșit de bătăile de cravașă și de încordarea teribilă care anunța ciudata delectare zilnică a tatălui său.

    Dar bucuria nu durează mult, căci aici descoperă ierarhii stupide create de elevii mai mari și acceptate tacit de către profesori, care le dă dreptul celor privilegiați să-i terorizeze pe ceilalți. În infernul de la Stjansberg, unde ”o minusculă organizație ridicolă” pedepsește cu bătaia și teroarea psihică pe oricine nu i se supune, Erik își regândește strategiile pentru a face față și pentru a-și duce planul la bun sfârșit: acela de a absolvi liceul. Reușește, cu metodă, cu planuri bine gândite, cu răbdare și demnitare dar și folosind monede ale răului precum răzbunarea și violența.

    Realitate

    Descriind copilăria și adolescența acestui băiat, Jean Guillou descrie situația socială din Suedia anilor 1950, face țăndări portretul familiei unite și pe cel al profesorului model, al ideii de protecție și de afecțiune. Doar câțiva băieți sunt înzestrați cu calități afective, în timp ce restul copiilor și adulții apar ca simplii purtători de frici și dorințe demonice. Profesorii apelează, aproape fără excepție, la educația prin bătaie, asistentele medicale asistă la bătăile sângeroase pe care elevii cei mari le aplică celor mai mici, mama lui Erik acceptă, printre lacrimi, tratamentul pe care tatăl i-l aplică acestuia.

    Societatea la care face Guillou referire este una plină de cruzime, în care copiii nu au altă cale de a deveni adulți decât trecând testul durerii fizice și psihice. Iar dacă te îndoiești totuși de adevărul celor relatate în carte, însuși autorul îți spulberă orice dubiu:

    „Unele lucruri, cum ar fi povestea de iubire, amplasarea piscinei și altele asemenea, au fost schimbate pentru a face povestea mai bună. Dar lucrurile despre care te întrebi – violența, prostia, teroarea psihologică – sunt absolut adevărate”.

  • Cu ce rămâi după ce se destramă tot

    Cu ce rămâi după ce se destramă tot

    Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

    Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

    ”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

    Povara trecutului

    Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care le-au ales aceștia, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității sale.

    Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

    Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

    Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

    Share on twitter

    Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

    Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

    ”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

    Povara trecutului

    Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care l-a ales fiecare, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității lui.

    Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

    Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

    Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

    Joc stupid

    Felul în care Patchett dă consistență dramei, modul în care pregătește dezvăluirea acestui adevăr dureros se petrece exact ca într-un roman detectivist. Doar că aici nu este vorba despre o crimă, ci despre un joc stupid de copii din cauza căruia un altul moare (pastilele antialergice pe care Cal le avea de obicei în buzunar au fost luate de surorile lui și administrate lui Albie cu scopul de a-l adormi). Este interesant să urmărești așadar cum s-au raportat copiii la acest fapt, cum l-au procesat ei în timp, cum l-au ținut secret și cum i-au rezistat în momentul dezvăluirii. Căci faptele petrecute atunci, demult, într-o vară caniculară, reînvie în paginile unui roman numit chiar ”Comuniune”, pe care unul din iubiții lui Franny îl scrie pe baza mărturisirilor ei.

    Ca și Arundhati Roy în ”Dumneazeul lucrurilor mărunte”, Patchett regizează moartea unui copil transformând-o în cheia unei povești răvășitoare, unde pericolul stă ascuns în cele mai inofensive lucruri. Scriitoarea se încumetă astfel să dezvolte un subiect delicat, cu multe fațete, în care unii vor găsi poate un vinovat (în copii, în părinți?) iar alții vor pune totul pe seama sorții. Rămâi fascinat de frumusețea cu care Ann Patchett pune în pagină drama unei familii, dar și frământat de o întrebare cât se poate de pertinentă: ce se putea face pentru a evita o astfel de tragedie?

  • O carte cât o viață

    O carte cât o viață

    De fiecare dată când îmi pică în mână vreo carte bună de al cărei autor nici măcar nu am auzit mă fac mică mică și mă-ntreb cum de nu știu de el. Dar în cazul Luciei Berlin chiar nu am de ce să-mi fac griji, căci primul volum care i-a adunat povestirile, sub numele de ”Manual pentru femei de serviciu”, a fost publicat abia după 11 ani de la moartea ei, în 2015, iar la noi a fost tradus abia anul trecut, de cei de la Art.

    Nu citisem nici o recomandare despre carte sau autoare, am mers de la bun început pe instinct. M-au convins titlul franc și colecția (Musai), unde sunt publicate de regulă ”cărțile alea care fac vâlvă”, ”cărțile care-s și bune, și importante”.

    ”Manual pentru femei de serviciu” este bună pentru că scrisul Luciei Berlin este atât de viu încât auzi, vezi și simți tot ce-ți arată cuvintele ei.

    Și este importantă pentru că-ți prezintă o autoare autentică de auto-ficțiune care a scris altfel despre viață decât au făcut-o maeștri ai prozei ca Alice Munro sau William Trevor.

    ”Manual pentru femei de serviciu”, primul volum de povestiri al Luciei Berlin, a fost publicat postum

    Acasă

    Neașteptat, zgomotos, iute. Uneori liniștit. De cele mai multe ori comic și trist. Cam așa e scrisul Luciei Berlin care te prinde, ca-ntr-un vârtej, încă de la primele rânduri. Te poartă prin locuri promise de titlu (care este numele uneia din cele 43 de povestiri), în zone de graniță, în cartiere mărginașe, în autobuze, pe străzi prăfuite, în case sărăcăcioase, spălătorii, spitale de urgență. Sunt locuri în care Lucia Berlin a trăit și a lucrat, și-a crescut cei patru copii și s-a luptat cu dependența de alcool. Sunt spații care i-au servit temporar drept casă – începând cu 1936 și până la moartea ei, în 2004, când a locuit în Alaska, Texas, Arizona, Chile, New Mexico, New York, Mexic, California etc.

    Dar mai ales, sunt locuri în care a observat, a ascultat și a scris despre toate grozăviile pe care le-a trăit pe propria piele sau pe care le-a văzut la alții.

    Berlin scrie despre indieni bătrâni și mineri petrecăreți, despre domnișoare bătrâne și lesbiene, despre copii însingurați și părinți iresponsabili. Scrie despre relațiile ei amoroase (a fost căsătorită de trei ori și toate mariajele au eșuat), despre copiii ei și despre cât de greu i-a fost să-i crească, despre nenumăratele munci pe care le-a prestat pentru a putea să se întrețină (a fost menajeră, asistentă medicală, profesoară etc), despre lupta ei îndelungă cu dependența de alcool, moștenită de la mama ei (”De necontrolat” tratează acest subiect fiind una dintre cele mai frumoase povestiri din volum).

    Uneori o face folosind persona I, alteori persoana a III, uneori e de o sinceritate crudă, alteori fabulează în stil mare, dar întotdeauna reușește să te facă să o crezi pe cuvânt. Fie că e vorba despre tatăl care-i ucide mama, despre bătrânul care moare în pat cu animalele sale sau despre lesbianca comunistă.

    Povestirile în care vorbește despre dependența de alcool sunt și triste și amuzante

    Sfaturi

    Cei care ați copilărit la țară veți simți în nări aerul de munte iar cei care ați trăit la oraș veți alunga cu mâna valul de praf și de căldură. Asta se întâmplă atunci când citești povestirile Luciei Berlin (”Dragă Conchi”, ”Bună și rea”, Spălătoria lui Angel”, ”Melina”), toate simțurile se activează oferindu-ți o experiență senzorială de nedescris.

    Totul pare real în proza ei, mai ales durerea despre care scrie atât de firesc, din perspectiva unei adolescente sclipitoare, a unei femei de serviciu, a unei asistente medicale sau a unei alcoolice irecuperabile. ”Doctorii mă supuneau unei adevărate torturi medievale care dura ore întregi până când nu mai suportam. Mă măsurau, înfigeau ace în mine ca să vadă cât de afectați sunt nervii, mă loveau în picioare și-n labele picioarelor cu ciocane”, descrie ea suferința pe care trebuia s-o îndure în timpul tratamentelor pentru scolioză.

    Ceea ce face și mai speciale povestirile ei, dincolo de vivacitate, umor și diversitate, sunt situațiile neașteptate și finalurile deschise, care te fac să te gândești la o a doua șansă, la tot felul de continuări și interpretări. După fiecare text rămâi cu convingerea că viața se continuă în o mie de feluri. Că nu ai de ce să regreți nici o decizie. Că tot ce e mai bun și mai adevărat se află în tine.

    Din povestirea ”Manual pentru femei de serviciu”:

    Ca o regulă, să nu lucrați niciodată pentru prieteni. Mai devreme sau mai târziu ajung să vă poarte pică pentru că știți prea multe despre ei.

    Să nu lucrați niciodată într-o casă cu ”preșcolari”. Bebelușii sunt minunați. Poți să stai să te uiți la ei ore întregi, să-i ții în brațe. Dar copiii puțin mai mari….țipete, cereale uscate, accidente întărite în care calcă îmbrăcați în pijamale cu Spoopy.

    Nici pentru psihiatrii să nu lucrați vreodată. O să înnebuniți. Le-aș putea spune eu lor câteva lucruri…

    Încercați, pe cât posibil, să lucrați pentru evrei și pentru negri. Veți primi și masa de prânz. Dar cel mai important, evreicele și negresele știu să respecte munca, inclusiv munca pe care o faceți voi, și nici nu le e rușine să stea o zi întreagă fără să facă absolut nimic.

  • Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    În 1991, când a murit Freddie Mercury, aveam 10 ani și, deși nu știam ce anume îi cauzase moartea, l-am regretat instant. Frații mei ascultau rock iar dintre casetele pe care le vârau zilnic în casetofon nu lipseau aproape niciodată cele cu Queen. Așa că, fără să realizez, mă îndrăgostisem de trupa asta british și îi fredonam mai tot timpul muzica prin casă.

    În acolade de timp, mi s-a întâmplat apoi să mă întorc la muzica lor, așa cum fac acum, după mulți ani, când o biografie mi-a adus aminte de senzațiile pe care le trăiam atunci când ascultam Queen.

    Doza de viață

    Este vorba de ”Freddie Mercury”, semnată de Peter Freestone (asistentul personal al lui Freddie timp de 12 ani), biografie apărută în engleză în 2010 și tradusă acum și în română, la editura Publica. Cartea face referire la perioada cuprinsă între 1979 (când cei doi s-au cunoscut la Royal Ballet din Londra, unde Peter era costumier) și 1991 (când Freddie s-a stins din viață în urma complicațiilor cauzate de SIDA).

    Freestone (care i-a fost de-a lungul vremii bucătar, chelner, valet, secretar, om de serviciu, infirmier) povestește despre cel pe care l-a prețuit încă din prima clipă invocând iubirile lui pasagere, atracția față de New York și cultura japoneză, frenezia cu care compunea piese, bucuria de a-și copleși prietenii cu cadouri, nevoia lui aproape viscerală de a se hrăni din conflicte. ”…conflictele păreau să-i sporească atât abilitățile cât și puterea de muncă. Uneori părea că avea nevoie să-și administreze o perfuzie de suferință emoțională. Aproape ca o doză”, scrie Freestone care detaliază într-atât anumite aspecte încât, pe alocuri, devine plictisitor.

    Cartea alãturi de albumul Queen, „Hot Space”

    Tonul familiar te ține însă conectat la versiunea lui de adevăr care-ți oferă informații dintre cele mai nuanțate: că Freddie adora să poarte blugi, tricou și teniși; că, deși nu-și dorea copii, iubea să petreacă timp cu ei; că deși avea o mașină ultimul trăznet, nu el o conducea ci șoferul; că își petrecea nopțile în cluburi; că se droga; că nu citea aproape niciodată.

    Minte de artist

    Descoperi aici un Freddie efervescent, care trăiește intens fiecare clipă, care nu prea are regtrete și nu-și plânge de milă, deși a fost mai tot timpul un singuratic. Unul care a știut ce vrea și care a luat, cu toată îndrăzneala, ce a dorit de la viață. ”Freddie știa cu precizie ce voia și era dispus să facă tărăboi pentru ca lucrurile să iasă cum își dorea”, scrie Freestone despre perfecționismul și nevoia lui Freddie de a-și controla propria viață.

    Spontan și pragmatic, manipulator și perseverent, Freddie (băiatul flamboaiant născut într-o familie de indieni cu numele de Farrokh Bulsara) făcea ceea ce simțea, mai ales când era vorba despre munca lui, despre albume și înregistrări, videoclipuri și concerte.

    Era o minte creativă, avea absolută nevoie să transforme viziunile lui în artă și o făcea fără îngrădiri, fie că era vorba de piese muzicale sau de conceptul vizual al albumelor (Freddie avea studii în grafic design).

    Putea petrece ore întregi în studio dar nu se dădea niciodată în lături de la o partidă de sex (una din marile lui pasiuni). Colecționa artă dar arunca cu bani pentru petreceri extravagante și daruri prețioase. Iubea pasional dar nu a idealizat niciodată dragostea.

    Educația neconvențională de care a avut parte l-a ghidat către o viziune neconvențională asupra iubirii”, spune Freestone recunoscând că ”Freddie avea nevoie de iubire ca oricare dintre noi”, doar că ”pentru a i se preda trebuia să știe că iubirea venea dintr-o sursă în care putea să aibă încredere”.

    Imagini cu Freddie din carte lui Peter Freestone

    Sinceră, amuzantă și tristă deopotrivă, biografia ”Freddie Mercury” invocă chiar și ultimele luni din viața cântărețului, când acesta a luat decizia de a nu mai continua tratamentul, precum și ziua morții și funeraliile care s-au desfășurat așa cum și-a dorit el (a fost incinerat).

    Rămâi, inevitabil, cu un gust amar, dar simți în același timp nevoia de a asculta, așa cum făceai odată, muzica pe care Freddie, împreună cu alți trei britanici talentați, ne-a lăsat-o moștenire.

  • Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Dumnezeul lucrurilor mărunte” este una din acele cărți speciale care vorbesc despre o parte abia ghicită a vieții, despre fragilitatea relațiilor dintre oameni, despre cruzimea inimaginabilă a unor suflete.
    Scrisă cu o finețe de dantelar, cartea a fost premiată cu Man Booker Prize în 1997 –Arundhati Roy devenind astfel prima scriitoare de origine indiană recompensată cu acest premiu -, iar acum vede lumina tiparului și în limba română (grație editurii Humanitas).

    Suflete mici

    Ayemenem-ul anilor 1960. O familie din clasa de mijloc își trăiește povestea amară, în care protagoniști sunt mama și gemenii ei, bunica, mătușa și unchiul. Ammu este o femeie frumoasă, senzitivă care-și crește singură copii (Estha și Rahel) în casa părintească. Aici se află și Baby Kochamma, mătușa despotică a gemenilor; Mammachi, bunica lor cu răni ascunse; Chacko, unchiul pedepsit de soartă. În acest cadru familial se petrec două lucruri care vor destrăma pe veci familia, lăsându-l pe fiecare să plutească pe ape reci și întunecate. Pe de-o parte, Ammu, care divorțase de un soț bețiv și brutal, trăiește o frumoasă poveste de dragoste alături de Velutha, un tânăr inferior ei ca rang social, ceea ce le aduce amândurora moartea. Pe de altă parte, gemenii, într-unul din jocurile lor copilărești ajung să provoace moartea unei verișoare venite de la Londra pentru a petrece cu ei.

    Evenimentele mărunte, lucrurile obișnuite, sfărâmate și reconstituite. Îmbibate cu semnificații noi. Ele devin deodată oasele albite ale unei povești

    scrie Arundhati Roy subliniind forța copleșitoare a acelor lucruri aparent lipsite de importanță care separă destine și ucig suflete.

    Pentru “Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy a primit, în 1997, premiul Booker

    Destine frânte

    Arundhati Roy își construieșe povestea pe două planuri, cel al trecutului (când gemenii sunt copii) și cel al prezentului (când Estha și Rahel sunt doi adulți disfuncționali purtând în ei rănile copilăriei). O face inteligent, cu logică de arhitect (scriitoarea are la bază studii de arhitectură), strecurându-se aproape insesizabil în cele două lumi pentru a ni le aduce apoi în față ca pe niște dansuri triste, sonore.
    Dincolo de povestea în sine care e tulburătoare, dincolo de structura textului ce dezvăluie pe neașteptate momentele cheie (precum cel în care gemenii sunt separați de propria mătușă sau cel al pieirii, în ape învolburate, a micuței Sophie Mol), cartea te absoarbe prin scriitura sa. Felul în care înlănțuie Roy cuvintele pentru a suprinde stări și sentimente, pentru a construi portrete sau pentru a descrie peisaje și situații social-politice este tulburător. Ea scrie cu delicatețe atât despre fragilitate cât și despre cruzime, despre iubiri adânci dar și despre uri fără margini.

    “Dumnezeul lucrurilor mărunte” este primul roman scris de Arundhati Roy

    Muchii, margini, frontiere

    ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” devine astfel una dintre acele cărți ale căror cuvinte se cuibăresc adânc în mintea și inima ta obligându-te să te gândești la ceea ce este semnificativ în viață. Deși centrul poveștii îl ocupă gemenii și iubirea lor de neînlocuit, Roy scrie mai mult despre atmosferă și context, despre gesturi și cuvinte care au răsturant lumile celor doi, despre firea și istoria acelor oameni care le-a dictat destinul. În fine, despre lucrurile mărunte. Acelea care camuflează lucruile mari, importante, pe care nu le poți rosti. Acelea spre care te întorci atunci când nu mai poți păși înainte. Despre ele scrie Arundhati Roy în ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” și despre sufletele care n-au știut ce să facă cu ele pentru a trece de ”muchii”, ”margini”, ”frontiere”, ”țărmuri” și ”limite”.

  • Mărturiile unei iraniene celebre

    Mărturiile unei iraniene celebre

    Dacă ar fi să fac o comparație între această carte și ”Eu voi fi ultima” a irakienei Nadiei Murad, titlul mi s-ar părea mai potrivit pentru volumul în care Murad descrie experiența ei de femeie captivă a statului islamic. Însă, chiar dacă poveștile personale ale celor două scriitoare diferă ca substanță și intensitate, alegerea lui Nafisi este explicabilă având în vedere că scoate la iveală secrete de familie și un adevăr dureros privind condiția femeii din zilele noastre. Căci în ”Lucruri nespuse”, Nafisi vorbește despre constrastele cuibărite în ADN-ul familiei ei, despre o mamă rece și distantă, despre un tată tandru și iubitor de povești, dar și despre Iranul zguduit de schimbări drastice precum cele din timpul Revoluției Islamice din 1978-1979, când țara a fost transformată în dictatură religioasă.

    Poveste în poveste

    Nafisi ne introduce încă de la început în atmosfera unei familii cu părinți diferiți comportamental, uniți de o oarecare afecțiune, dar separați în cele din urmă de firile lor antagoniste. Singurul lucru pe care cei doi – Nezhat (una dintre primele femei din parlamentul iranian) și Ahmad Nafisi (primarul de-atunci al Teheranului) – îl au în comun este harul povestirii. Mama le povestește lui Azar și fratelui ei (Mohammad) despre tinerețea sa, ce are ca laitmotiv prima ei iubire, Saifi, un tânăr chipeș de care s-a îndrăgostit iremediabil în timpul unui dans, și cu care s-a căsătorit rămânând însă văduvă imediat după căsătorie. Tatăl (care este și autorul unei cărți de memorii) le citea povești persane, cel mai adesea din cartea ”Cronica Șahilor”, a poetului de secol XI, Firdoùsi.

    Poveștile tatălui o ajută pe Azar să-și croiască drum spre un viitor mai luminos, să-și construiască un cămin mobil, în care să simtă tot timpul că este ”acasă”. Poveștile o consolează atunci când mama o pedepsește pentru te miri ce, atunci când îi încuie în dulap jucăriile pe care tocmai i le cumpărase sau când o umilește de față cu musafirii. Ele îi aduc somnul dulce, ele îi dau curaj să se revolte atunci când se simte nedreptățită, fie că o face în fața mamei sau, mai târziu a sistemului (când predă studenților ei literartură interzisă sau când refuză să poarte vălul).

    Suflet vindecat

    ”Ce rămâne în urma omului e doar o parte. O parte vorbită”, scrie Azar Nafisi la începutul celei de-a patra și ultimei părți a cărții, evidențiind astfel unul din crezurile ei, acela de a vorbi despre lucruri pe care alții le tăinuiesc.

    În ”Lucruri nespuse”, Azar Nafisi scrie despre cele mai tainice și dureroase amintiri

    Așa a ajuns să vorbească cu duioșie despre dureri personale, începând cu comportamentul părinților – felul despotic în care se purta mama, atitudinea tatălui care uneori o închidea pe Azar în pivniță doar ca să-i facă pe plac soției – și până la singurătatea pe care a simțit-o acut în timpul studiilor făcute în Anglia sau neînțelegerile cu primul soț. Și tot astfel a ajuns să recunoască niște adevăruri triste precum cel privind libertățile femilor.

    … deși aveam mult mai multe șanse și libertăți decât mamele noastre, problemele cu care ne confruntam erau de fapt aceleași: soți abuzivi, dragoste neîmpărtășită, sentimente de vinovăție față de conflictul dintre muncă și familie, probleme și resentimente sexuale”

    scrie ea despre începutul anilor 1980, când, în urma închiderii universităților, intelectualii iranieni își transformaseră casele în baruri, cinematografe și teatre, unde discutau despre artă dar și despre familiile lor. Din acest fundal de griuri colorate se desprinde portretul ferm al unei scriitoare care nu se teme să se răfuiască cu fantomele trecutului și care crede că doar vorbind pot fi distruse mituri, spulberate taine și vindecate suflete.