Anul publicarii: 2021

  • „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“ de Ana Maria Sandu – Atunci când scrisul îți salvează viața

    „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“ de Ana Maria Sandu – Atunci când scrisul îți salvează viața

    Vis uitat

    Semnată de Ana Maria Sandu (pe care o știți ca autoare de texte în Dilema Veche, de romane precum „Fata din casa vagon“ și de volume de poezii de genul „Din amintirile unui Chelbasan“), cartea este biografia romanțată a unei scriitoare speciale, autoare a unei ficțiuni cu totul originale. O scriitoare care, deși trăia în interbelicul ce oferise femeilor o reală emancipare, suferea din pricina constrângerilor familiale și sociale încă patriarhale. 

    Hortensia Papadat Bengescu a fost una dintre multele femei care au renunțat la visurile lor de dragul altora: visul ei, de a studia la Paris, a devenit imposibil în momentul în care mama s-a îmbolnăvit iar ea a hotărât să rămână lângă ea. Și cum renunțarea aduce după ea un lung lanț de slăbiciuni, iată că Hortensia s-a căsătorit repede cu un magistrat mult mai în vârstă decât ea și pe care nu-l iubea defel. 

    Scrisul și iubirea pentru un alt bărbat i-au îndulcit însă viața grea, dusă prin orașe de provincie (unde se mutau destul de des în funcție de serviciul magistratului), departe de forfota orașului mare, pe care-l adora, și de lumea literară, care-i lipsea atât de mult.

    Ficţiunea răzbuna realitatea şi pe ea o salvase de la o existenţă plictisitoare, la care se gândea uneori ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre ea însăşi. Era cealaltă viaţă, cea în care nimeni nu avea nici o putere asupra ei, în care nu trebuia să se supună nici unei convenţii sau reguli.

    Portretul ei de femeie delicată, vulnerabilă, talentată, lucidă se conturează astfel prin prisma iubirii secrete pe care a avut-o ani la rând cu criticul literar Eugen Lovinescu, pe care Ana Maria Sandu îl descrie ca pe un bărbat durduliu și simpatic, rațional și pasional deopotrivă, generos și inteligent. Un bărbat care a prețuit-o nespus pe Hortensia, care i-a fost sprijin moral și profesional (practic lui datorându-i-se debutul ca scriitoare, în cenaclul pe care-l conducea pe atunci, Sburătorul).

    Păpușă de ceară

    Cartea e împărțită în două: prima, intitulată E.L., ne-o arată pe Hortensia mai mult din perspectiva lui Lovinescu și ne prezintă parcursul ei personal și literar până la moartea lui; cea de-a doua, numită Ea, ne-o prezintă pe scriitoare după dispariția lui Lovinescu, în ultimii ei ani de viață. Din ambele aflăm despre familiile lor (Hortensia era mama a cinci copii, Eugen Lovinescu era tatăl Monicăi Lovinescu), despre rivalitățile dintre scriitori (Lovinescu și Topîrceanu), despre viața de după război (ca reprezentantă a regimului burghezo-moșieresc, Hortensia nu se va putea adapta epocii lui Dej). Aflăm despre prietenia Hortensiei cu Cella Serghi și despre cea dintre Lovinescu și Elena Farago, dar și despre beteșugurile scriitoarei și despre lupta ei permanentă cu reumatismul.

    Aflăm despre situația femeiii în societate (Lovinescu a avut întotdeauna spațiul și timpul lui pentru scris; Hortensia le furase întotdeauna, scriind cel mai adesea noaptea după ce toată lumea adormea). Aflăm despre cărțile ei („Logodnicul“, „Concert din muzică de Bach“, „Fecioarele despletite“) și despre atuurile lor („punctul ei forte fusese mereu introspecția, psihologia personajelor, marile bătălii acolo se dădeau, în psihicul lor“), despre admirația pe care o trezea la cenaclurile literare, despre „inteligența necruțătoare“ și încrâncenarea ei de a scrie.

    Și da, aflăm despre romanul ei neterminat, „Străina“, al cărui titlu a rezultat din mirarea și neliniștea simțite de Hortensia după Cel de-Al Doilea Război Mondial, când lumea se schimbase radical.

    Lumea bună, îmbrăcată elegant, devenea o extravaganță într-o mare de neglijenți care foșgăiau peste tot și luau cu asalt Bucureștiul…Unde se dusese ritmul vieții lor, cum începuse lumea să trăiască așa ca și când nimic din ce fusese așezat nu mai conta? I se întâmplase de mai multe ori să stea pe o bancă doar să se uite la trecători. Oare o priveau ca pe un exponat de muzeu, ca pe o păpușă de ceară care nu mai corespundea noilor norme și standarde? Hainele, gândurile, sufletul, totul se putea învechi mai repede decât ți-ai fi imaginat.


    Femeia asta „înaltă, cu un păr blond-şaten şi ochi verzi-albăstrui, care scăpărau când vorbea“, „tânără, şi bătrână în aceeaşi clipă“, „o fetiţă alintată şi timidă şi o femeie gravă“ a fost o străină în propria ei viață. Devenea ea însăși doar atunci când scria, când construia personaje și situații, când transcria până la epuizare texte, când imagina lumi care să-i țină de cald, care să o ajute să reziste.

    Așa îți rămâne Hortensia Papadat Bengescu în memorie după ce vei fi citit această biografie: ca o femeie delicată și lucidă care a renunțat la multe în viață dar care a avut puterea și curajul ca, în miezul unei căsnicii lipsite de iubire, să caute și să găsească ceva care să o înalțe și să o salveze. Iar acest ceva a fost, dincolo de iubirea pentru Lovinescu, scrisul. „E forma mea de uitare și de rezistență, alta nu cunosc în viața asta“.

  • „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ de Iv cel Naiv – Viață de adolescent

    „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ de Iv cel Naiv – Viață de adolescent

    Cartea este despre o preadolescentă pe nume Amanda care se trezește într-o bună zi cu suspiciunea că părinții ei nu sunt părinții adevărați. Din acel moment, fata se agață de tot felul de semne mai mult sau mai puțin logice, care-i umflă din ce în ce mai tare suspiciunea. Că nu seamănă deloc fizic cu mama, că e diferită de tata, că nu are și ea un univers comun cu ai ei, că poate a fost adoptată sau furată, în fine, tot felul de îndoieli încep să-i vâjâie în cap și să-i schimbe dispoziția. „Mintea Amandei era o bilă într-un joc de pinball, care se agita între informații, deducții și considerații psihologice“.

    Și uite așa Amanda devine un fel de Hercule Poirot hotărâtă de  „descâlcească ițele complicate ale acestui caz“. Doar că nu există nici un caz iar thrillerul nu e thriller, de asta îți dai seama destul de repede (deși recunosc, prezentarea cărții m-a păcălit un pic făcându-mă să mă aștept la un caz detectivist în toată regula). 

    Fata de un metru și cincizeci și șase de centimetri, cu două codițe, nasul în vânt și multe pistrui, care-i botează pe toți după cum poftește ea (părinții sunt Olive și Ascii, bunicii sunt Pierre și Marie Curie, crăpătura din tavan căreia i se confesează ca unui terapeut are numele Santandre), este însă doar o fată ca toate fetele aflate între preadolescență și adolescență, pentru care realitatea din jur se contorsionează pentru simplul fapt că personalitatea lor se află în formare.

    Eu sunt un copil de doișpe ani care nu mai are demult doișpe ani….sunt intelifgentă, precoce în multe privințe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Și am și umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conștientă de mine. Și sunt încăpățânată. Și am în mine toată ura asta! Și o sută optzeci și nouă de pistrui.

    Despre asta scrie de fapt Iv ce Naiv aici, despre schimbările mentale și fizice ale fetelor care pășesc timid spre adolescență și spre maturitate, care descoperă lucruri noi despre corpul, mintea și inima lor, care se îndrăgostesc, suferă și se revoltă virulent, mai cu seamă împotriva părinților. Amanda e personajul perfect de la care părinții pot învăța o sumedenie de lucruri despre gândirea adolescentină și în care adolescenții se pot regăsi în multe ipostaze.

    Deși pe alocuri cred că putea fi mai concentrată, povestea este fermecătoare, are mult umor și o delicatețe care te unge pe suflet. Iv cel Naiv scrie foarte frumos despre fetele aflate la pubertate și este cu atât mai admirabil că un bărbat a cuprins în cuvinte universul psihologic și afectiv al fetelor de vârsta asta, întrebările și fricile care se nasc în ele, iubirile care le cuprind așa deodată, chiar și problemele fiziologice precum menstruația și felul în care își descoperă propria sexualitate. 

    Iv cel Naiv este tată de fete, ceea ce a ajutat, fără doar și poate, la alcătuirea acestui portret, dar fără sensibilitatea lui de poet, fără gustul lui pentru detalii și fără nevoia de a alcătui, din cuvinte, o altă realitate care să semene cât mai mult cu cea de lângă el, nu ar fi ieșit o poveste așa de frumoasă.

    După părerea mea, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ e mai mult decât o poveste, e un soi de manul, atipic, amuzant, care ne învață multe despre universul complex al adolescenților și care ne-ar putea ajuta să fim ceva mai atenți și mai relaxați vizavi de comportamentul și nevoile lor.

    În călătoria asta aventuroasă a ei, Amanda nu va da peste secrete răscolitoare, nu va descoperi adevăruri dureroase, ci va găsi ceva mult mai prețios și mai de folos sufletului ei, ceva de care adolescenții au cea mai mare nevoie.

    A, și dacă ești cumva curios de ce se numește așa cartea, află că Amanda este „cerută în călătorie“ de către „cel mai frumos ochelarist slăbănog pistruiat din lume“ în fața unui mușuroi de furnici. Are logică, nu?:)

    În fond, titlul ar putea fi o metaforă a felului în care gândesc adolescenții, care reduc totul la ei: sunt centrul lumii iar în acest centru, ei trebuie să strălucească, să fie iubiți și înțeleși, să nu fie penibili. Nici măcar în fața unui mușuroi de furnici.

  • „O poveste de viață și de familie“ de Lisa Brennan-Jobs: Steve Jobs văzut prin ochii fiicei lui

    „O poveste de viață și de familie“ de Lisa Brennan-Jobs: Steve Jobs văzut prin ochii fiicei lui

    Scrisă de fiica cea mare a lui Steve Jobs, „O poveste de viață și familie“ este o carte de memorii dar și un jurnal al maturizării, în care Lisa Brennan-Jobs descrie relația complicată cu tatăl său dar și drumul ei spre viața de adult. Lisa povestește, practic, despre perioada cuprinsă între momentul în care l-a cunoscut pe Steve Jobs (pe când avea vreo 7 ani) și momentul în care a plecat la facultate. O perioadă frumoasă, petrecută în clima blândă a Californiei, dar și dificilă, cu multe frustrări și lucruri neînțelese, cu sentimente contradictorii și senzația de neiubire. 

    Lisa a fost născută din relația pe care Steve Jobs a avut-o cu artista Chrisann Brennan și mulți ani fata nu a fost recunoscută de Steve ca fiind copilul lui legitim. Un gest pe care nu l-a înțeles nimeni, niciodată, dar pe care Lisa încearcă să-l accepte pentru ca astfel să poată să-l primească în viața ei. Toată cartea este, în esență, despre cum a încercat această fată să-și recapete tatăl, despre nevoia ei acută de a fi iubită de el, ocrotită, acceptată ca membru al familiei lui (după ce acesta s-a recăsătorit și a mai avut doi copii).

    Oricât de nepărtinitoare se străduiește să fie, Lisa reușește ceva extraordinar: să surprindă, pe de-o parte, caracterul fondatorului Apple, felul lui de a fi și de a se comporta; iar pe de altă parte, să facă portretul unui copil care a dat dovadă de mai multă înțelepciune, răbdare și deschidere de cât adulții din preajma ei.

    Crescută de mamă, cu bani puțini (pentru că Steve a refuzat multă vreme să plătească pensia alimentară, fiind dat chiar și în judecată de statul american), Lisa se mută, la preadolescență, în casa tatălui ei, ocazie cu care ajunge să-l cunoască mai bine. Iar ceea ce descoperă nu e tocmai un tată adorabil: Steve e răutăcios și ursuz, e tăcut și închis în sine, e zgârcit și supărăcios (stopează, la un moment dat, finanțarea studiilor universitare ale Lisei).

    Bineînțeles că lucrurile nu se potriveau. Era bogat, dar avea găuri în blugi; avea succes, dar abia dacă vorbea; silueta lui era grațioasă, elegantă, dar mișcările erau stângace și nesigure; era faimos, dar părea trist și singur; a inventat un computer și i-a dat numele meu, dar pe mine nu părea să mă observe…. 

    Dar Lisa se încăpățânează să-i descopere și părțile bune și să învețe de la el cum să aibă grijă de bani, cum să nu renunțe la visuri, cum să renunțe la convenții.

    Narațiunea nu are neapărat strălucire – deși sunt multe pasaje care te topesc -, dar are multe impresii și informații prețioase despre unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii contemporane. E emoționant să descoperi că abia în pragul vieții ei adulte, Lisa are revelația faptului că nu fusese o greșeală, că nu era „piesa inutilă din întregul cu sens“, că a avut dintotdeauna locul ei în familia Jobs. La fel de emoționant este și să descoperi cum, pe patul de moarte, Steve regretă cumplit că nu i-a fost un tată bun.

    Dar oricât de mult a încercat ea să îndulcească personalitatea rigidă a tatălui său, imaginea lui Steve Jobs este aceea a unui geniu care devenea bun doar atunci când crea:

    Când scriu sau vorbesc despre răutatea tatei, mărturisește Lisa, oamenii pleacă uneori de la premisa că aceasta e asociată genialității. Că dacă o ai pe una ești mai aproape de cealaltă. Dar partea lui cea mai bună era când crea: sensibil, cooperant, amuzant.

  • „Acid pentru copii” de Flea (basistul de la Red Hot Chili Peppers)

    „Acid pentru copii” de Flea (basistul de la Red Hot Chili Peppers)

    „A fost odată un băiețel blond din Australia. El își iubea câinele. Viața l-a ales și l-a dus peste tot. Împiedicat și stângaci, legat la ochi și căutând, el s-a îndrăgostit de lucrurile cu adevărat frumoase”. Așa scrie Flea, basistul trupei Red Hot Chili Pepperrs, pe cea de-a patra copertă a cărții sale de memorii, „Acid pentru copii”, tradusă de curând și în română de editura Publica.

    Exact ca acest citat simplu și poetic este întregul volum, în care Flea (pe numele adevărat Michael Balzary) scrie despre anii lui de formare ca om și artist, despre suferințele din copilărie, despre experiențele bizare prin care a trecut, extravaganțele și riscurile pe care și le-a asumat, iubirile, muzica, furia. 

    Cei cărora vă place Red Hot Chili Peppers știți și cum este Flea pe scenă: exuberant, exploziv, surprinzător. Ei bine, așa este și proza lui, inventivă, curajoasă, neașteptată. Citind „Acid pentru copii” am avut sentimentul clar că a fost scrisă de un artist complex, cu o sensibilitate uriașă și cu un talent ce se poate exprima cu ușurință în mai multe zone artistice (dincolo de muzică, a jucat în 20 de filme și a scris, iată, o carte de memorii). 

    Fără a fi construită neapărat într-o ordine cronologică, cartea este un amalgam interesant de texte (unele lungi, altele scurte ca niște haiku-uri) care scot la suprafață amintiri cu locuri, oameni, senzații.

    Miracolul muzicii

    Aceste texte cu titluri percutante („Cânt la trompetă și culeg fructe de pădure”, „Cei mai buni teniși pe care i-am avut vreodată”, „Acid pentru copii”) ne arată un băiețel plin de viață și imaginație căruia i se făcea inima ghem când adulții din jurul lui își pierdeau controlul („Când era furios, vorbea foarte încet, după care exploda brusc într-o criză de urlete violente care mă paraliza”, spune despre tatăl lui) și când evenimente mai puțin dorite îl luau prin surprindere (mutarea din Australia în America, divorțul părinților, al doilea mariaj al mamei, exploziile de nervi ale tatălui vitreg).

    Căutam iubire pe chipurile oamenilor pe care îi vedeam pe stradă. Neputând să fiu apropiat de părinții mei acasă, pentru mine prietenii însemnau totul….dorința mea fierbinte de iubire era copleșitoare și instinctul îmi spunea că dacă o ignor ar însemna s-o blochez.

    Flea povestește despre partea lui întunecată, cu care s-a luptat toată viața și din care a fost salvat în mod miraculos și mai ales despre cum muzica l-a ajutat să se elibereze de furii teribile și cum literatura (mai cu seamă Kurt Vonnegut Jr.) a trezit în el nevoia acută de creativitate dar și „o moralitate latentă și nearticulată”. 

    Miracolul muzicii l-a descoperit cu ajutorul tatălui vitreg, un jazzist pe cât de disfuncțional ca om, pe atât de creativ ca muzician. Și de atunci, instinctiv, s-a ghidat după sunetul muzicii, astfel descoperind jazziști ca Charles Mingus, Jackie McLean și Oscar Pettiford, învățând să cânte la diferite instrumente , inventând propriul stil de a cânta la bas (combină funk cu psihedelic, punk și hard rock), cunoscându-se mai bine pe sine. 

    Când îl priveam cântând, am învățat ceva ce el nu a fost niciodată capabil să exprime prin vorbe. Fără să-mi dau seama, l-am urmărit creând o artă care-ți dă fiori, folosindu-și patosul. Furia, singurătatea, durerea cauzată de faptul că ai fost rănit sau neglijat pot alimenta cele mai mari talente. Durerea era ceva pentru care trebuia să fii recunoscător, nu trebuie să o cauți, durerea are o valoare inestimabilă.

    Scrisoare de dragoste

    Muzica, înotul, schiatul, psihedelicele, cititul sunt printre cele care i-au schimbat de multe ori viața ajutându-l să ajungă la cea mai înaltă formă a sinelui său și la minunata bogăție a subconștientului. Titlul cărții este dat, de altfel, de cel al unui text în care Flea vorbește despre frumusețea minții pe care a descoperit-o în tinerețe cu ajutorul halucinogenelor dar și despre revelația la care avea să ajungă mai târziu, aceea că nu e nevoie de nici un drog pentru a trăi o experiență revelatoare.

    Am luat multe dintre cele mai înțelepte decizii din viața mea în timp ce eram pe acid sau pe ciuperci halucinogene…Îmi oferea o viziune mai mare și astfel puteam să văd mișcarea animată a invizibilului. Într-un mod conștient, îmi alunga frica de a fi criticat și mă elibera de judecățile supărătoare pe care le împărtășeam adesea. Înăbușindu-mi egoul, amplifica ceea ce era cu adevărat important și scotea la iveală acele lucruri care îmi secătuiau energia vitală și îmi distrăgeau atenția de la calea către frumusețea divină.

    Cu ajutorul halucinogenelor și-a stins mare parte din durere, ascunsă sub piele încă din copilărie, și tot cu ajutorul lor a atins culmi nebănuite ale creației (Flea amintește cum a pus bazele Red Hot Chili Peppers împreună cu prietenii Slovak, Kiedis și Jack Irons, de furia lor vijelioasă de pe scenă, de felul în care se pierdeau în muzică fără repetiții, fără planificare, fără discuții conceptuale). Dar Flea a folosit și droguri puternice precum heroină, cocaină și metamfetamină care i-au făcut mult rău și de pe urma cărora s-a refăcut foarte greu. Regretă și sfătuiește pe orcine să stea departe de ele. Și asta face pe tot parcursul cărții: cu o sinceritate dezarmantă își expune defectele, fricile, izbânzile pentru a ajunge la Flea, cel de azi.

    „Acid pentru copii” e ca o scrisoare de dragoste în care un suflet zbuciumat îți spune că a trăit experiențe extreme dar că a căutat mereu frumusețea, binele, iubirea. La final, te încurajează să-ți lași durerea să fie sursa compasiunii, a iubirii și înțelegerii. Nu de alta, dar el știe cel mai bine că doar așa ”vei ajunge la celălalt capăt mai puternic și mai bun ca niciodată”.

    Flea, basistul fără limite

  • „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    Pe urmele celor dispăruți

    Scris de jurnalista indiană Deepa Anappara pe baza interviurilor și reportajelor făcute cu copii defavorizați din marile metropole indiene, acest roman de debut (apărut în română la editura Pandora M) este, în esență, despre un fapt pe cât de dramatic, pe atât de adevărat cu care se confruntă majoritatea țărilor mai mult sau mai puțin dezvoltate: traficul de persoane. Pornind de la acest aspect, Anappara imaginează povestea unui băiețel de nouă ani, isteț și empatic, pasionat de seriale polițiste, prin ochii căruia vedem realitatea sumbră a Mumbai-ului contemporan, de unde dispar zilnic zeci de copii.

    Jai trăiește împreună cu mama, tata și sora Runu-Didi într-un basti, un district extrem de sărac, cu străzi întortocheate și case mici, improvizate, lipsite de apă și toalete. În lumea asta a lui, limitată de bazarul în care te poți pierde cu ușurință (Bhoot Bazaar), de școala în care merg să învețe, de mall-urile cărora le dau târcoale, se autostradă și de Linia Purpurie (pe care circulă metrourile), Jai își vede de ale lui acasă, vinde într-o ceainărie (ilegal, dar pe cine interesează atâta vreme cât în India nu se ține cont de acest aspect privind minorii!?), se joacă cu prietenii lui cei mai buni (Faiz și Pari).

    În lumea asta a lui încep să dispară copii. Unul câte unul. Și, în cele din urmă, chiar sora lui. Nimeni nu știe ce se întâmplă, nimeni nu face mare lucru ca să-i găsească (sunt prea săraci pentru ca poliția să pornească o anchetă). Iar în situația asta disperată, Jai și prietenii lui pornesc în căutarea copiiilor, ocupându-se de caz ca niște adevărați detectivi și reușind, la final, să implice întreaga comunitate și chiar poliția.

    Sursa: deepa-anaparra.com

    Chipul adevărat al Indiei

    Realitatea asta dramatică a Indiei, unde zilnic sunt raportate aproximativ 180 de răpiri de minori, iese la suprafață puțin câte puțin, ca de sub un văl subțire, îmbibat cu arome de ceai și nankhatai (fursecuri indiene tradiționale, făcute cu făină, griș, zahăr și ghee). Deepa Anappara a ales să scrie despre viața copiilor din zonele sărace ale metropolei din dorința de a arăta că fața copilăriei este, dincolo de umbrele adânci ale unor drame, aceeași pretutindeni: senină, plină de energie, veselă.

    Acesta este portretul pe care-l creează ea din infinite detalii ce descriu bucuriile mărunte ale acestor copii, șotiile lor, lipsurile, frustrările, traumele, visurile lor mari (sora lui Jai, spre exemplu, este printre cele mai bune sportive din școală și visează să devină campioană la atletism). Anappara a vrut să surprindă viața dincolo de statistici, dincolo de numere și de știri senzaționaliste. De acceea a și ales să spună această poveste prin vocea unui copil (Jai este povestitorul), care face ca întreaga pânză de rele să fie văzută printr-o lumină caldă, mereu îmblânzită de imaginația lui.

    Jai este ghidul nostru prin Mumbaiul contrastelor, cu bazare uriașe, cu cocioabe și zgârie nori, cu gropi imense de gunoi și mașini de lux. El te poartă prin uimitoarea și complicata Indie urbană, arătându-ți frumusețile și ororile ei, nedreptățile, discriminarea socială și sexuală, incompetențele oamenilor legii, neînțelegerile dintre hinduși și musulmani dar și prieteniile dintre aceștia. Prin el aflăm despre capcanele vieții de zi cu zi din India, despre părinți abuzivi și alcoolici, despre bullying-ul din școli, despre umilințele îndurate de copii, despre condiția femeii în India, despre oameni care își fac singuri dreptate.

    Și tot el este cel care, dintr-o joacă de copii inspirată de serialele lui preferate (Patrula de poliție și Crime în direct) declanșează o anchetă în toată regula, ce va scoate la iveală urmele unei rețele de traficanți de carne vie. 

    Puteri supranaturale

    Peste toate, plutesc djinnii (creaturi supranaturale, de obicei răuvoitoare, din mitologia arabă), despre care copiii vorbesc neîncetat, uneori cu teamă, alteori cu speranță. Pe ei îi invocă și indușii, și sikhii, și creștinii, și budiștii atunci când viața le e cuprinsă de disperare. Pe ei în roagă și personajele noastre să le vină în ajutor în căutarea copiilor dispăruți. 

    Dar Anappara ne arată, nu doar credința indienilor în astfel de ființe, ci și faptul că oamenii înșiși pot fi, la un moment dat, asemenea djinnilor, putând schimba, prin atitudine, clipa.

    Noaptea, atunci când porțile sunt zăvorâte, când vârfurile de cenușă ale bețișoarelor de joss cad pe pământ, djinnii citesc scrisorile mirosind a tămâie și flori. Ei citesc repede, nu ca noi. Dacă văd că dorința ta e sinceră, îți îndeplinesc cerința.

    Cartea asta, care a fost nominalizată anul trecut la Women’s Prize for Fiction (premiu câștigat, în cele din urmă, de „Hamnet“-ul lui Maggie O’Farrell) spune foarte multe despre defectele lumii contemporane, despre imprevizibilitatea vieții, despre erorile guvernelor lumii dar, mai ales, despre haosul micilor universuri domestice unde, de cele mai multe ori, începe răul. 

    „Patrula djinnilor“ ascunde multe mesaje în substraturile poveștii, iar unul dintre cele mai percutante este acela că adulții nu știu, de multe ori, cum să-și protejeze copiii, uitându-i în grija djinnilor.

  • „Casa Olandeză“ de Ann Patchett – Durerea care ucide

    „Casa Olandeză“ de Ann Patchett – Durerea care ucide

    Deși a scris vreo opt romane până acum, nu pot compara „Casa Olandeză“ decât cu „Comuniune“, singura carte de Ann Patchett pe care am citit-o până la aceasta.

    Ca și aceea, „Casa Olandeză“ (apărută de curând la Humanitas Fiction) este despre familii destrămate, despre divorțuri și părinți vitregi, despre tristețea iremediabilă a copiilor rămași fără un părinte și despre adulții defecți care ajung să fie chiar ei. Ca și aceea, „Casa Olandeză“ urmărește personajele în diferite etape ale vieții, dezvăluie treptat efectele traumei, construiește legături indestructibile între frați.

    „Comuniune“ este, așa cum mărturisea chiar Patchett la un moment dat, cel mai autobiografic dintre romanele ei dar, dacă îți arunci o privire în biografia scriitoarei, nu ai cum să nu recunoști detalii din viața ei și în „Casa Olandeză“: divorțul părinților, conviețuirea alături de frați vitregi, suferința imensă pe care au simțit-o copiii după destrămarea familiei.

    Pe când erau doar niște puști

    Maeve și Danny sunt protagoniștii romanului, doi frați crescuți de tată și de două menajere într-o casă impunătoare din Elkins Park (Pennsylvania), cunoscută de toată lumea cu numele de Casa Olandeză. Așa cum ni se explică de la bun început, numele acestei construcții spectaculoase în stil neoclasic nu are nici o legătură cu arhitectura olandeză, ci cu oamenii care locuiau în ea, niște olandezi cu „nume imposibil de pronunțat“. 

    În spațiul acesta impunător, cu tablouri și ceramică de Delft, cu tavane ca la Versailles, s-au mutat, după moartea olandezilor, părinții lui Maeve și Danny: un agent imobiliar proaspăt îmbogățit și o femeie aflată mereu în slujba nevoiașilor. Mariajul nu ține mult, mama micuților părăsindu-și căminul pentru a merge în India să îngrijească copii săraci. Tatăl se recăsătorește, astfel încât Maeve și Danny se aleg cu o mamă vitregă și cu două surori mai mici. 

    Patchett imaginează povestea devenirii celor doi frații, de la niște copii frumoși, inteligenți și vulnerabili (mai ales Maeve, care fiind mai mare cu aproape 10 ani decât Danny, conștientizează mai bine ruptura de mamă) la adulții neîmpliniți, frustrați dar uniți pentru totdeauna de iubirea pe care și-au dăruit-o reciproc încă de când erau doar niște puști.

    Cea mai percutantă imagine

    Deși povestitorul este Danny, miezul romanului este Maeve, sora bolnavă (a devenit diabetică imediat după plecarea mamei), mereu protectoare, întotdeauna puternică, cea care a suferit o adevărată traumă la plecarea mamei, cea care a fost în permanență lângă frățiorul ei, așa cum nimeni nu a făcut-o. Ea e aici simbolul oricărui copil traumatizat, care nu înțelege de ce mama a plecat de acasă, de ce o altă femeie i-a luat locul, de ce surorile vitrege trebuie să-i ia camera, de ce casa părinților ei nu poate fi și a ei. 

    Când a ieșit Maeve din spital, lucrurile s-au agravat. Logica ne spunea că absența mamei a îmbolnăvit-o și tot logica ne conducea la concluzia că orice discuție în plus despre mama o poate ucide. 

    Chiar și portretul ei pictat, înfățișând-o la 10 ani, cu părul negru, lucios, cu haină roșie, cu un fundal de trandafiri roz și rândunele, este cea mai percutantă imagine din toată Casa Olandeză și din tot romanul, aceasta stând mărturie pentru intensitatea durerii unui copil pe care plecarea mamei îl poate ucide.

    În ciuda rămășițelor de informație științifică ce stăruiau încă în memoria mea, ajunsesem să cred povestea pe care ne-a spus-o tata când eram copii: Maeve s-a îmbolnăvit pentru că ne-a părăsit mama, iar dacă cumva mama s-ar întoarce vreodată, Maeve ar muri. Chiar și părerile cele mai inepte capătă rezonanță odată ce se adeveresc.

    Carte pe laptop deschis

    Ziua aceea din copilărie

    Casa Olandeză este un loc al tristeții, cei dinainte au fost nefericiți în ea, cei de-acum la fel. Adulții care trăiesc în acest loc sunt incapabili să comunice afectiv (mama, tata, mama vitregă), iau decizii stupide, ei fiind cauza principală a nefericirii copiiilor lor. 

    Copiii, în schimb, deși devin și ei niște adulți extrem de vulnerabili emoțional, se agață unii de alții (frați naturali și vitregi), ajungând să construiască legături profunde, care se dovedesc a fi adevărate surse de fericire. 

    Patchett scrie atât de frumos despre durere și despre greșeli iremediabile, despre cum trec prin viață copiii traumatizați, învățând, practicând meserii nobile (Maeve lucrează în cadrul unei organizații caritabile importante, Danny studiază medicina), făcându-și prieteni, călătorind, dar întorcându-se iar și iar la momentul și locul în care au simțit că se răstoarnă cerul peste ei. Ziua aceea din copilărie. Casa Olandeză.

  • „Remarcabila viață a pielii“ de Monty Lyman – povestea învelișului nostru

    „Remarcabila viață a pielii“ de Monty Lyman – povestea învelișului nostru

    Poveste neconvențională

    Nu știam, spre exemplu, că pielea este, nu doar cel mai mare organ al nostru, ci și cel mai mare organ sexual. Ce să mai zic de bacterii, viruși, acarieni, despre care habar nu aveam că stau cu miile pe pielea noastră, unele fiind cât se poate de prietenoase și oferindu-ne chiar beneficii, altele fiind ostile în mod activ. 

    Așa că „Remarcabila viață a pielii“, apărută de curând la Publica, a fost pentru mine o descoperire nemaipomenită și o neprețuită lecție de biologie și anatomie umană. Scrisă de britanicul Monty Lyman, care practică medicina generală la Oxford University Hospitals, cartea este bazată pe multiple cercetări făcute de Lyman în mai multe colțuri ale lumii (inclusiv Africa, Australia și Asia de Sud) și e structurată pe 10 capitole tematice extrem de consistente și lămuritoare.

    Deși există și termeni și explicații științifice pe care nu le poți înțelege fără niște căutări suplimentare pe google, per total cartea e o comoară de care se poate bucura aproape oricine. Felul în care scrie Lyman, științific dar și personal, documentat și focusat pe studii de caz, face ca acest volum să fie unul prietenos, un fel de poveste neconvențională despre corpul nostru. 

    Un univers întreg

    Subiectele atacate sunt despre acarieni și microbiom, despre diferite afecțiuni ale pielii și tratamente dermatologice, despre îmbătrânire și rolul dietelor, despre aspectele psihologice, sociale și chiar religioase ale pielii. 

    Lyman oferă o sumedenie de informații bazate pe studii făcute în ultimii ani, insistând pe legătura dintre piele și intestin, dintre o dietă sănătoasă și strălucirea pielii, dintre un microbiom intestinal deficitar și o piele suferindă, dintre lumina solară și cele mai periculoase boli de piele.

    El explică pe înțelesul tuturor cum stă treaba cu lumina ultravioletă B (UVB) – care reprezintă cauza principală a cancerului de piele – dar și cu lumina ultravioletă A (UVA) – care, deși mai slabă, e mult mai versatilă, și e răspunzătoare de îmbătrânirea pielii -; amintește de rolul crucial pe care vitamina D (care e de fapt un hormon) îl are în reglarea cantității de calciu, fosfat și alte minerale din organism; arată cum stresul (psihic sau cronic) poate modifica întreaga structură imunitară a pielii înrăutățind psoriazisul, acneea, pruritul; demonstrează cum pielea este folosită pentru a diferenția sexele, pentru a comunica și transmite istoria unor popoare (tatuajele maure), pentru a scandaliza și pentru a defini o identitate religioasă. 

    Chiar dacă melanina este crema noastră de soare nativă, bronzul nu este o veritabilă formă de protecție: el oferă un factor de protecție solară (SPF) de doar circa 3 și lasă vestigii ale distrugerii ADN-ului în urma sa. Așadar, contrar credinței populare, bronzul obținut la un salon înainte de concediu nu ne protejează aproape deloc pielea. Expunerea la soare ne afectează atât sănătatea, cât și felul în care arătăm; ea este, de fapt, o cauză a îmbătrânirii accelerate a pielii, cu mult mai importantă decât toate celelalte la un loc. Și, cel mai important, este cel mai mare factor de risc pentru un grup de boli care produc suferință și moarte la niveluri epidermice în multe părți ale lumii: cancerul de piele.

    Găsești aici informații despre felul în care societatea s-a raportat, de-a lungul secolelor, la piele, despre felul în care au ajuns la noi istoriile unor popoare prin intermediul artei corporale (a tatuajelor, mai exact), despre acupunctură și detectorul de minciuni. 

    Abordări antropologice, științifice, psihologice. După ce ai trecut prin toate, înțelegi că pielea nu e un simplu înveliș al corpului, ci un univers întreg. Unul de care nu poți avea grijă cu adevărat decât dacă-l cunoști bine. Iar „Remarcabila viață a pielii“ pare ghidul perfect în acest sens.

  • „Prin ochii ei“ – cartea și filmul

    „Prin ochii ei“ – cartea și filmul

    Câteva capitole din carte, apoi un episod din serial, și tot așa – un joc interesant dar, pentru că experiențele sunt diferite, recunosc că a fost și ușor derutant să trec de la una la alta într-un timp limitat. Deși, în mare, mi-au plăcut ambele, cartea a fost totuși cea care m-a ținut mai aproape. Mi-a plăcut scriitura limpede, faptul că povestea e spusă pe două voci, că trecutul unor personaje e invocat în capitole numite Atunci, că Pinborough a combinat thrillerul cu elemente de paranormal, că structura cărții a fost gândită în cel mai mic detaliu.

    „Prin ochii ei“ este, până la urmă, cartea cu care britanica Sarah Pinborough (care a scris peste 20 de romane până acum) a dat lovitura, aceasta devenind bestseller în mai multe țări după publicarea din 2017 (la noi a fost tradus de Litera în 2019). Era doar o chestiune de timp ca romanul – lăudat de cititori dar și de grei ai SF-ului precum Stephen King – să fie adaptat la micul ecran și iată că Netflix este cel care a transformat povestea lui Pinborough într-o miniserie ce a trezit destule controverse în mediul online, evident mai mult din cauza finalului.

    Triunghi amoros

    Despre ce e vorba? O mamă divorțată pe nume Louise, care-și crește singură copilul de 7 ani, se angajează la cabinetul unui psiholog scoțian proaspăt venit la Londra, pe nume David.

    Cei doi și soția psihologului, Adele, ajung să formeze un triunghi amoros bizar, în care fiecare vine cu un bagaj emoțional greu, cu tot felul de secrete și temeri: Louise visează în mod repetat coridoare cu pereți mișcători ce-i pun în pericol fiul, Adele își amintește de zilele petrecute într-un azil de psihiatrie, David pare că-și ține soția sub control cu ajutorul pastilelor. În carte, afli câte puțin despre fiecare prin vocile celor două femei, Louise și Adele, care metabolizează, în moduri diferite, tot ceea ce trăiesc și simt. În film, sunt dialogurile, conversațiile criptate, coșmarurile nocturne, flashback-urile, privirile insistente și gesturile studiate.

    Louise, care în roman e descrisă ca fiind un pic plinuță, e foarte suplă și sexy în film, fiind perfect interpretată de Simona Brown (actriță de culoare care a mai apărut în serii tv de genul „The Night Manager“). Adele, pe care mi-o imaginam mai sofisticată, este o apariție ușor rugoasă, Eve Hewson, fiica lui Bono de la U2 (care a apărut în „Bridge of Spies“, al lui Steven Spielberg și în „This Must Be the Place“, al lui Paolo Sorrentino) transformând-o într-un personaj bolnăvicios de enigmatic.

    În fine, David, despre care nu știi sigur ce să crezi, este în film o variantă puțin cam exagerată, Tom Bateman (care e la bază actor de teatru și care a apărut și în „Crima din Orient Express“, al lui Kenneth Branagh) nefiind chiar atât de convingător în rolul soțului și terapeutului depășit de situație.

    Final neașteptat

    Dar misterul și suspansul funcționează, și în carte și în film, subtemele poveștii sunt și ele cât se poate de perceptibile (infidelitate, identitate, somnambulism, anxietate, schimbări de personalitate, dependență, traume, sociopatie, toxicitate în cuplu, diviziuni de clasă și de rasă).  

    În roman mi-a plăcut cum sunt intercalate scenele din prezent cu flashback-urile, cum imposibilul îți este prezentat drept posibil, cum nimic din ceea ce citești nu te conduce spre acel final. În film, deși funcționează acel du-te vino între prezent și trecut, deși apreciezi indiciile pe care Rob (personaj cheie) ți le oferă pentru a intui finalul, nu mi-a plăcut deloc cum a fost rezolvat sfârșitul. 

    O idee de neconceput are nevoie de multe nuanțe pentru a putea fi acceptată, iar în film mi s-a părut că lipsesc nuanțele. Ideea de trup în trup, de viață în viață e una stupefiantă, pe care cred că trebuie s-o amablezi extrem de atent, cu mai multe analogii, mai multe contexte, mai multe trimiteri la visarea lucidă și ezoterism. Ori, aici nu cred că a fost mai mult decât un final de SF slăbuț.

    Așadar, cartea „Prin ochii ei“ m-a convins s-o trec pe lista de autori interesanți pe Sarah Pinboroug, în timp ce seria Netflix mi-a oferit un thriller drăguț, a cărui revelație cred că a fost, nu povestea în sine, ci actrița Simona Brown:)

  • „Hamnet“ de Maggie O’Farrell – recenzie

    „Hamnet“ de Maggie O’Farrell – recenzie

    Povestea e aparent simplă și este împărțită în două: prima este construită în jurul familiei lui Shakespeare înainte de moarte băiatului; cea de-a doua, după pierderea lui. Însă, felul în care este scrisă, felul în care sunt construite personajele, printr-un du-te vino amețitor între trecut și prezent, o face cât se poate de complexă.

    Subiectul central este Hamnet, băiatul „ager la minte“, care merge la școală, se joacă cu sora lui geamănă, se scaldă cu băieții în râu, aleargă după doctor, și care „uneori are tendința de a depăși granițele lumii reale“. Dar personajul care acaparează toată atenția este mama lui, Agnes (soția lui Shakespeare, cunoscută cu numele de Anne Hathaway), pe care O’Farrell o așază la granița dintre natural și supranatural, o ființă aproape mitică, curios de frumoasă și de neconvențională, care vede și aude lucruri de dincolo (printr-o simplă apăsare cu degetul pe mâna celuilalt), care face poțiuni cu care vindecă oameni. „Pentru ea, cele două lumi sunt una și aceeași, se ating una pe cealaltă, lăsând loc de trecere între ele“.

    Nu se știu multe despre adevărata Agnes (numele cu care Anne Hathaway este trecută în testamnetul tatălui ei), dar O’Farrell o transformă într-un personaj memorabil, care iubește pătimaș, care îndură, care înțelege ceea ce mulți nu înțeleg, care ține familia unită, care se sacrifică.

    Dacă o rugai, fata – femeie, de-acum – își dădea jos mănușa și te apuca de mână, Doar o clipă, apăsând pe carnea dintre degetul mare și arătător, unde se găsea toată forța mâinii tale, și-ți spunea ce simte. Senzația, ziceau unii, era amețitoare, epuizantă, de parcă te seca de toată puterea; alții ziceau că e înviorătoare, însuflețitoare, ca o ploaie de vară. Pasărea ei făcea rotocoale pe cer, deasupra cu penele întinse, țipând, ca pentru a avertiza.

    Pistă falsă

    Acțiunea se petrece în Stratford, Warwickshire (locul de naștere al lui Shakespeare), unde Agnes, fata pământului și a cerului, și Shakespeare, tânărul meditator de latină, se stabilesc după ce ea rămâne însărcinată. O’Farrell face o îmbinare foarte frumoasă de evenimente și stări trăite pe acest tărâm, purtându-te prin trecutul și prezentul personajelor ca și cum acestea ar fi unul și același timp. 

    Aici, într-o locuință alăturată casei părinților lui, își construiește Agnes regatul domestic pe care-l conduce cu dragoste și pricepere: are grijă de  copii, îngrijește albine, spală, culege plante din care prepară poțiuni. Are totul sub control. Sau, cel puțin așa crede ea, căci ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, luând-o chiar și pe ea prin surprindere. 

    Este sfârșit de secol al XVI-lea, când Moartea Neagră face ravagii, luând cu ea suflete mici și suflete mari. Oricui i se poate întâmpla iar Agnes este pregătită, doar că nu se gândește nici o clipă că i se va lua copilul puternic și i se va lăsa cel vulnerabil. 

    Printr-un puzzle de piese realiste și fantastice, O’Farrell reușește să facă un joc surprinzător și misterios creând cititorului o pistă care se dovedește a fi falsă și care dărâmă toate presupunerile de care te lași condus până la un anumit punct. 

    Iadul unei mame

    O parte din roman te va surprinde prin izbitoarea asemănare dintre vremurile acelea și timpurile noastre, în ceea ce privește boala și felul în care s-a răspândit ea, din Asia în restul lumii decimând populația. Extrem de cinematografic, autoarea arată – așa cum făcea Graham Greene într-o povestire în care reconstituia zborul unui țânțar ucigaș – cum a ajuns ciuma bubonică în Stratford, în casa lui Agnes, la copilul ei.

    Fără ca niciunul dintre ei să bage de seamă, puricele a venit de la maimuța alexandrină – care, în ultima săptămână sau cam așa ceva, a trăit pe un șobolan și, înainte de asta, pe bucătar, care a murit lângă Alep – sare de pe băiat pe mâna maestrului sticlar, de unde își croiește drum spre urechea lui stângă și îl mușcă acolo, în spatele lobului.

    E interesant cum O’Farrell invocă aici puterea sorții, mai marele ăsta de neînțeles pe care nici un om de pe pământ nu-l poate învinge, nici măcar unul cu puteri magice, descriind șocul și durerea unei femei care nu poate face nimic ca să-și salveze copilul. Paginile în care descrie clipele de după moartea băiatului, când mama îi spală trupul, îl înfășoară în pânzeturi, îl plânge și-l îmbrățișează sunt extrem de greu de citit. Nicăieri nu am mai citit așa despre durere (poate, totuși, în „Disecție“, de Han Kang), despre iadul prin care trece o mamă nevoită să-și privească fiul mort.

    În capul lui Agnes, gândurile se dilată și se contractă, se dilată, se contractă, iar și iar. Se gândește: nu e cu putință așa ceva, nu se poate, cum vom trăi, ce vom face, cum va putea Judith să facă față, ce voi spune oamenilor, cum vom continua, ce ar trebuie să fac, unde e soțul meu, ce va spune el, cum aș fi putut să-l salvez, de ce nu l-am salvat, de ce nu mi-am dat seama că el era cel în pericol? Iar apoi tumultul se stinge și ea se gândește doar: e mort, e mort, e mort.

    Carte, măr și migdale

    O lumină extraordinară

    Oricât de celebru ar fi Shakespeare, el are rol periferic aici iar asta mi-a plăcut. Nici măcar numele nu îi este invocat, O’Farrell se referă la el numindu-l soț, tată, meditator de engleză, dar niciodată Shakespeare, creatorul de capodopere. 

    Shakespeare este aici un tânăr răzvrătit împotriva tatălui hapsân și violent care îl obligă să ducă mai departe afacerea cu mânuși a familiei. E un soț pătimaș care-și dorește soția. Un tată iubitor, care-și sfătuiește de bine copiii. Dar e și spirit neliniștit, creator, minte în care se înghesuie strigăte, șoapte, voci stăruitoare. Îl înțelegi că vrea să plece la Londra, unde înființează un teatru și scrie piese. Îi înțelegi neliniștea când află de îmbolnăvirea lui Judith, îi simți durerea când află de moartea lui Hamnet.  

    Îi vine să sfâșie cerul, îi vine să smulgă fiecare floare din copacul acela, ar vrea să ia o creangă și s-o arunce în fata aceea îmbrăcată în roz, cu tot cu mârțoaga ei, de pe o stâncă, doar ca să scape de ele, să scape de toate din drumul lui. Atâția kilometri, atâta drum stau între el și copila lui, și atât de puține ore rămase.

    Îl înțelegi chiar și de ce îi tăinuiește lui Ages fatul că, după câțiva ani de la dispariția lui Hamnet, a scris o piesă care-i poartă numele (celebra „Hamlet“). Chiar și acest aspect, legat de o operă inspirată de o tragedie personală, este foarte frumos evidențiat în descriere. 

    La fel cum este evidențiată puterea imuabilă a sufletului de a se regenera prin iubire. Familia lui Agnes reușește să meargă mai departe, ea însăși reușește cumva să meargă mai departe, chiar dacă nu va mai fi nicicând aceeași ca atunci când îl avea pe Hamnet. 

    Iar asta dă poveștii, oricât de tristă ar fi ea, o lumină extraordinară. Una la care vrei să te întorci iar și iar.

  • Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Hamnet și trandafirii mei galbeni

    În loc de recenzie

    Hamnet este prima carte despre care mi-am dorit să scriu înainte de a o termina, așa că ceea ce aveți acum sub priviri nu este chiar o recenzie (sper să revin cu una după ce voi fi citit tot romanul), sunt impresii despre o lume clădită din cuvinte. (Știți voi, lumile alea care durează o veșnicie, chiar dacă sunt făcute din niște litere amărâte).

    Lumea asta e lumea lui Shakespeare, e Anglia în care a trăit și a scris, e casa în care a copilărit, e soția pe care a iubit-o, familia pe care și-a făcut-o, durerea pe care a trăit-o. 

    Lumea asta este despre ciuma bubonică, despre copii care învață latină și despre adulți care fac business-uri cu mănuși. Este despre ființe raționale și spirite libere, despre plante care fac minuni și oameni care le-au pătruns tainele. Este despre viață, agitată, zgomotoasă, și despre moarte, neprevăzută, parșivă.

    Lumea asta a fost refăcută, din alte unghiuri, din alte perspective, de Maggie O’Farrell, o doamnă foarte talentată care a studiat la Cambridge și care a scris până acum opt romane.

    Devorând Hamnet cu măr și migdale

    Centrul poveștii

    Suntem în plin secol al XVI-lea. În Anglia. În timpul Ciumei Negre. Totul e sumbru și amenințător, boala e peste tot, oamenii sunt speriați. Totul arată și miroase urât. Și totuși, viața își face loc printre toate astea, explodează în colțuri de natură fermecătoare, în miresme de flori, în priviri și în gesturi.

    Shakespeare (al cărui nume nu este amintit, cel puțin până în punctul unde am ajuns eu cu lectura, spunându-i-se, în schimb, „meditatorul de latină“) este mai mult absent decât prezent în poveste, centrul fiind ocupat de soția lui (Anne Hathaway), numită aici Agnes, și de Hamnet, unul din gemenii și din cei trei copii ai cuplului.

    Agnes e o ființă spectaculoasă, liberă, îndrăzneață, frumoasă. Are puteri tămăduitoare, cunoaște plantele și le folosește în scopuri terapeutice.

    Hamnet e un băiat de vreo 11 ani isteț, empatic care se joacă cu sora lui geamănă, merge la școală, aleargă după doctor, moare.

    Crește conștientă fiind că este doar tolerată, un ghimpe, inutilă, că nu merită dragoste, că va trebui să se schimbe cu totul, să se fărâmițeze, dacă vrea să se mărite. Crește și cu amintirea de a fi fost iubită cu adevărat pentru cine este, nu pentru cine ar trebui să fie. Amintirea asta mai supraviețuiește, speră ea, măcar atât cât să poată recunoaște iubirea asta, dacă o mai întâlnește vreodată. Și dacă se va întâmpla, nu va ezita. Se va agăța de ea cu amândouă mâinile, ca de un mod de a evada, un mod de a supraviețui. Nu va asculta tăgada celorlalți, obiecțiile lor, dovezile lor. Aceasta va fi șansa ei, drumul ei prin gaura îngustă din mijlocul pietrei, și nimic nu-i va sta în cale.

    Hamnet îmbrățișând trandafirii

    Mai mult decât o carte

    Maggie O’Farrell face doar din cuvinte toată lumea asta. Iar cuvintele ei au miros de ierburi și vânt, au culoarea cerului, a apei și a noroiului, au zvâcniri de fericire, puncte de acalmie și înțepături dureroase. Atât de dureroase încât simți că mori. 

    Cuvintele ei ne poartă prin lumea de-afară și prin cea dinăuntru răscolindu-ne și liniștindu-ne deopotrivă, revoltându-ne și împăcându-ne cu noi înșine, cu viața.

    Cuvintele ei spun o poveste tristă dar în povestea asta recunoști viața, neprevăzutul, intensitatea clipei, camaraderia, blândețea, bunătatea.

     „Hamnet“ e mai mult decât o carte. E viață. Cu frumusețile și urâțeniile ei. Cu oameni. Ca mine. Ca tine. Iar viața nu ai cum să n-o iubești, oricât de tare te-ar mâhni ea câteodată.

    Pentru că iubesc atât de mult cartea asta, am pus la cale și un interviu cu cea care a făcut-o posibilă în limba română, Mihaela Buruiană. Îl vei găsi curând aici, pe blog:).

    A, și dacă îți place să citești articolele de pe cms.pepit.ro, te invit să te abonezi la newsletter! Doar așa pot avea grijă să nu ratezi prea multe:)

  • „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ – sau curajul de a visa la cai verzi pe pereți

    „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ – sau curajul de a visa la cai verzi pe pereți

    Niksen și timpul

    Curajul de a spune nu

    Despre timp e vorba și în cartea Olgăi Mecking, „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ (ed. Publica), sau mai exact despre ce trebuie să faci cu timpul tău pentru a simți că trăiești, că respiri, că nu pierzi clipe prețioase. De asta cred că mi-a plăcut în primul rând cartea, pentru că-ți amintește că timpul nu înseamnă doar strădanie, o sută de mii de planuri, o sută de mii de activități, ci și pauze de la job sau de la munca în gospodărie, relaxare și visat la cai verzi pe pereți. Fără nici cea mai mică urmă de vinovăție și rușine.

    Știți, mai întâi a fost hygge, concept danez care definește o stare de confort și de mulțumire, apoi lagom, concept suedez conform căruia „totul trebuie făcut cu măsură“. Acum avem niksen (în olandeză, a nu face nimic), care ne poate fi de folos în evitarea stresului și a tot ce aduce acesta după sine.

    Niksen e practicat cu succes în Regatul Țărilor de Jos din foarte multe motive pe care autoarea le enumeră în carte (democrație stabilă, un sistem social bun, lipsa sărăciei, a corupției, franchețea olandezilor, punctualitatea, deschiderea și toleranța lor, individualismul și gândirea lor critică), dar poate să fie de folos oamenilor din atâtea părți ale globului.

    E nevoie doar de autonomie personală, de control asupra propriei vieți, de curajul de a spune nu. Și totul începe cu momente în care nu faci nimic, nici măcar să verifici facebook-ul sau să te gândești la ce să gătești diseară.

    Citind Niksen la o cană de cafea

    Dolce far niente

    „Nu vă cereți scuze fiindcă faceți pauze sau vă luați concedii și, dacă începeți să vă simțiți vinovați că veți fi văzuți drept leneși, gândiți-vă la niksen, nu ca la un semn de lenevie, ci ca la o abilitate importantă în viață, care v-ar putea ajuta să vă regăsiți calmul, liniștea și să preveniți sindromul burnout“. Cam așa ne încurajează Mecking, jurnalista de origine poloneză care trăiește de mulți ani în Olanda și care a ajuns destul de târziu să practice niksen. 

    Dar, odată ce s-a convins de beneficiile nefăcutului nimic, de faptul că inactivitatea ne poate regenera fizic și psihic, că ne poate ajuta să gestionăm stresul și să ne recuperăm după epuizare, Mecking nu a mai avut viață fără niksen.

    Așa că, folosind experiențele personale, studii, interviuri cu specialiști în productivitate, profesori și psihologi, Mecking face o prezentare convingătoare a acestui concept pe care-l relaționează la contexte culturale, la discipline precum sociologie, biologie, istorie și comunicare interculturală.

    Comparațiile și exemplele folosite în carte sunt multe, la fel și concluziile, pe baza lor ajungând să înțelegi puterea niksen-ului: te eliberează de tirania lui mai mult (mai multă muncă, mai mulți bani, mai multe bunuri), te ajută să eviți sindromul burnout (dar nu să te vindeci de el), te face mai creativ oferindu-ți timp să vii cu idei noi și originale, te ajută să iei decizii mai bune „dând timp subconștientului nostru să treacă în revistă toate opțiunile și s-o aleagă pe cea mai bună“, te revigorează fizic și psihic. 

    Momentul acela în care nu știi cu ce carte să începi

    Oriunde, oricând

    Niksen nu înseamnă lene sau plictiseală, nu este nici travaliu emoțional și nici mindfulness. Este o alegere conștientă de a avea grijă de tine. De a visa cu ochii deschiși. 

    Există culturi în care niksen-ul ar fi, cel mai probabil, greu de practicat (în Germania sau Japonia, spre exemplu, unde sistemul educațional și cel ierarhic sunt mai complicate); există de asemenea cazuri în care nu poate ajuta (cum sunt sindromul burnout sau depresia pe care nu le poate vindeca, ci doar evita) sau situații ca cele în care nu vrei să-ți schimbi cu nimic viața.

    Dar, pentru oricine tânjește după statul degeaba fără remușcări, niksen poate fi un imbold serios.

    Și lucrul cel mai frumos legat de niksen este că nu ai nevoie de nici o pregătire, de nici un training, de nici un moment sau loc special. Poți să-l practici oriunde. Poți să-i schimbi și numele, dacă vrei. Tot ce-ți trebuie e conștientizare, puțină voință și exercițiu. 

    Atunci, timpul îți va părea mai lung decât un râu iar tu te vei simți mult mai bine sub straturile protectoare ale pielii.

  • „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek

    „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek

    Planete secrete

    O cheamă Rima, trăiește în Damasc împreună cu mama și fratele ei mai mare și are un dar special: nu se poate opri din mers. Este motivul pentru care fata e mai tot timpul legată cu o sfoară de mâna mamei sau a fratelui (atunci când umblă pe-afară) sau de câte un obiect (atunci când se află înăuntru). Este privată de mișcare și, deci, de libertate, dar pentru ea asta nu e o tragedie, ci doar un alt mod (bizar, e adevărat) de a simți fericire.

    Are o minte sclipitoare, se pricepe de minune la numere, îi place să citească, să scrie și să deseneze. Fără toate acestea nu ar fi rezistat. Si nici fără planetele ei secrete (patul camerei de-acasă, sub care își făcea cuib cu desene și obiecte dragi, biblioteca școlii în care mama ei făcea curățenie, etc.). Acestea sunt adevăratele ei case în care își găsește alinare atunci când îi e cel mai greu. „Știi ce sunt acelea planete secrete? Sunt precum pălăria magică din povești, care te fac invizibil“.

    În starea aceasta, de invizibilitate, Rima imaginează lumi colorate, alternative la Damascul gri, aflat sub asediu, unde totul este posibil, exact ca în „Micul Prinț“ și „Alice în Țara minunilor“, cărțile ei preferate. Acolo, iubirea, frumusețea, lumina, familia și prieteniile sunt nealterate, acolo nici un război nu se întâmplă, nimeni nu moare, „timpul nu este decât un drum lung, purtat pe spinare de un nor“, iar iubirea este „un șir de mici planete care dansează cu brațele lor lungi și subțiri“.

    O minte perfect sănătoasă

    Nu știm de ce Rima nu se poate opri din mers, știm doar că s-a născut cu darul mersului și de atunci nu se mai poate opri. „Merg și iar merg. Drumul îmi pare fără de sfârșit. Picioarele mă poartă iar eu merg. Nu fac decât să le dau ascultare“. Pentru asta, dar și pentru că nu vorbește, lumea o consideră nebună. „Mă credeau nebună doar pentru că refuzam să-mi pun în mișcare limba, acest mușchi pe care mi se părea obositor să-l folosesc și preferam să-l las acolo unde era, în fundul gâtului“. 

    Că are sau nu un dezechilibru mintal (deși medicii i-au confirmat că are „o minte perfect sănătoasă“) nici nu mai contează în acest context, în care orașul ei se transformă în praf, copiii pier sub dărâmături, mamele sunt împușcate. Singurul lucru relevant este că fata asta e singura care poate să vadă frumusețe acolo unde nu e. Ea vede întâmplările din viața ei ca pe niște acuarele, obuzele care cad din cer au formă de zmeie, locurile fără viață prin care umblă sunt curcubeie adevărate, ea ține între degete lumi colorate și poate zbura pe unde are ea chef. („De ce sunt oamenii nefericiți când au la îndemână această cantitate uriașă de sensuri?“) 

    Tot ce se află deasupra ta și îți ține umbră se numește cer….Din acel moment lumea a devenit a mea, tavanul casei noastre a luat forma cerului. Până și tavanul acestui subsol este cerul. Tot ce se află deasupra mea este cer. Și astfel reușești să construiești o lume întreagă din cuvinte.

    Povești care dispar

    Cu toate acestea, Rima înțelege perfect ce se întâmplă. Doar că refuză să vadă răul și moartea din jur, căutând fără încetare frumusețea în oameni, binele, lumina. Viața îi este dată peste cap într-o zi aparent obișnuită, când iese din casă cu mama ei pentru a ajunge la o cunoștință (Sitt Suad, bibliotecara care a învățat-o pe Rima să scrie și să citească). În acea zi, autobuzul mic și alb în care se află este oprit la mai multe puncte de control militar, la unul dintre ele mama ei fiind împușcată mortal. Din acel moment, fata este purtată prin tot felul de subsoluri din apropiere de Damasc, unde oameni ca și ea fug din calea dezastrului. Tot timpul este cineva care o ajută, fratele, un bărbat pe nume Hassan, etc. Dar asta până când toți dispar, rând pe rând.

    Povestea mamei care a dispărut. Povestea fetei fără păr care a dispărut. Povestea fratelui meu care a dispărut. Povestea lui Um Said care a dispărut. Povestea celor doi copii care au dispărut. Câinele dispărut. Musca dispărută. Și eu sunt o poveste care o să dispară.

    O vreme o ajută cărțile, creioanele colorate, planetele ei secrete. Apoi, sunt un pix și câteva foi albe. După aceea nu mai e nimic.  

    Fetița aceasta, căreia îi place să aibă senzații precise, care este extrem de atentă la detalii, a reușit să transforme realitatea brută a Damascului ei într-un basm. Ea este de altfel povestitorul. Și este unul perfect, care te face să zbori fericit pe planete secrete, deși știi că sub ele cad obuze, mor oameni și dispar orașe.