Anul publicarii: 2021

  • „Între două fronturi“ de Oana David – un debut de nota zece

    „Între două fronturi“ de Oana David – un debut de nota zece

    Aveam alt roman început la acel moment dar când am scos „Între două fronturi“ din pachet nu m-am putut abține să nu citesc câteva pagini. Și m-a prins instant. Am știut atunci că am în mână un alt volum valoros de literatură română contemporană (știți că am mai scris aici despre revelațiile mele în materie de carte românească, cum au fost „Stații“ de Ramona Gabăr și „Fragil“ de Simona Goșu).

    „Între două fronturi“ este una dintre cele mai frumoase cărți românești contemporane

    Documentat la sânge

    Ce m-a frapat de la bun început la romanul ăsta (apărut la editura Hyperliteratura) a fost detaliul, pe care Oana David (care se află la prima carte publicată) îl mânuiește perfect în descrierea atmosferei epocii Celui de-Al Doilea Război Mondial. Documentat la sânge și scris pe parcursul a trei ani, romanul descrie frământările politice ale țărilor europene de dinainte de război, alianțele și trădările la nivel înalt, spionajul și contraspionajul atât de la modă în acea epocă, dezastrul care a cuprins Bucureștiul după bombardamentul din 1944, invazia rușilor, căderea lui Hitler. 

    Acesta este fundalul din care crește o frumoasă poveste de dragoste dintre o pianistă româncă, tânără și „răscolitor de frumoasă“ pe nume Lulli și un pilot de vânătoare german (care îi este rudă prin alianță) pe nume Heinrich. 

    Descrierea minuțioasă a atmosferei, a spațiilor de interior și a peisajelor citadine, redarea modei și a obiceiurilor, a felului de a vorbi atât de caracteristic epocii (cu expresii românești, franțuzești și germane) fac un tablou care nu mai are nevoie de nici o nuanță în plus, de nici o tușă. Deși ușor regizate, dialogurile sunt amuzante, mai ales cele purtate între femei, care îmbină observații fine cu glume dintre cele mai grosolane („Și mai face și amor dintr-ăla de-mi place mie, ști tu, blitzkrieg…scurt, intens și violent. Și dacă vrei să știi, il aime bien se faire insulter au lit, le cochon!“).

    Poveste de amor, context politic, fapte istorice se împletesc foarte frumos în această carte, despre care poți spune lejer că este și roman de dragoste și roman de război. 

    Oana mărturisește de altfel că s-a uitat la o sumedenie de filme și că a citit peste 50 de cărți pe tema Celui de-Al Doilea Război Mondial, printre care „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian, „Athénée Palace“ (roman-reportaj scris de americanca R. G. Waldeck) și multe cărți de la Editura Militară, cum sunt, spre exemplu, cele semnate de Alexandru Armă despre bombardamentele asupra României. 

    Poveste de dragoste și de război

    Lulli (soție de demnitar român) este „o femeie înaintea epocii ei“, o artistă cu bani, cu umor ascuțit și autoironie. Heinrich este un aristocrat educat, inteligent și sensibil, parte a unui sistem pe care îl urăște. Sunt diferiți, provin din medii și culturi diferite și totuși se aseamănă atât de mult încât ajung să formeze un cuplu de invidiat, care te duce cu gândul la marile povești de dragoste din literatura universală.

    De Lulli și de Heinrich te îndrăgostești instant, sunt amândoi tineri și frumoși, se iubesc pasional creându-și mica lor lume într-o mare de incertitudini și de nenorociri. Deși sunt personaje tipice unei povești de iubire clasică, felul în care sunt create profilurile lor fizice și morale este unul cât se poate de fresh. Portretele sunt construite piesă cu piesă, ca într-un joc lego, ceea ce dă poveștii suspans apropiind, astfel, romanul de genul thrillerului. 

    Povestea celor doi ne poartă prin Bucureștiul de dinaintea și din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când lumea încă se bucură de libertate, de prânzuri extravagante la Capșa, de serate pompoase la Ateneu (cu icre negre, șampanie frapată, coniac franțuzesc și țigări de foi scumpe), dar și prin Berlinul pe timp de pace sau de după război. 

    „Aveam doar douăzeci și ceva de ani, și totuși, mi se părea că îmbătrâneam fără să trăiesc nimic, niciun sentiment mai înalt, nici o emoție, nicio mare iubire“, spune la începutul cărții Lulli, cea care l-a acompaniat cândva la pian pe George Enescu la Ateneu, care avea ușile deschise la toate saloanele lumii bune din București și căreia îi plăcea să-și exprime public opiniile.

    Urmând, în principal, drumul devenirii lui Lulii, al transformării ei din tânăra alintată în femeia matură și responsabilă, Oana reușește să creeze o dinamică cinematografică nemaipomenită, în care sunt prinse gânduri, fapte, oameni, evenimente de-a lungul mai multor ani. În tăvălugul de întâmplări, cei doi îndrăgostiți cunosc raiul și iadul deopotrivă, frumusețea clipelor trăite împreună dar și groaza singurătății, a vinei și a inutilității. 

    Foarte asemănător cu ceea ce trăiesc azi vecinii noștri de la nord de graniță, romanul decupează cadrul perfect în care destinul unor oameni ia o turnură înspăimântătoare sub povara războiului.

    Iubire, război, trădare, amantlâcuri, bârfe, nebunie, moarte au existat cândva între două fronturi, iar Oana David le-a spus povestea într-un mod cum nu se poate mai frumos.

    Dacă ar fi fost semnată de Ann Patchett sau de Melanie Benjamin, această poveste ar fi fost deja bestseller internațional.

  • „Ce s-a întâmplat cu tine?“ de Bruce D. Perry și Oprah Winfrey

    „Ce s-a întâmplat cu tine?“ de Bruce D. Perry și Oprah Winfrey

    Cartea constă într-o serie de conversații despre traumă, reziliență și vindecare pe care Perry (psihiatru specializat în traumele copiilor și expert în neuroștiință) le-a avut în repetate rânduri cu fosta gazdă a The Oprah Winfrey Show. 

    Volumul a fost publicat în 2021 devenind instant, după cum ați putea bănui, bestseller (ex: a ajuns în fruntea listei celor mai bine vândute titluri de pe Amazon în doar 24 de ore de la lansare) și a fost tradus în același an și în română la Lifestyle Publishing (parte a grupului editorial Trei).

    Povești de viață

    Întrebarea ce stă la baza conversațiilor celor doi este cea care dă și titlul cărții, ”Ce s-a întâmplat cu tine?”, o întrebare care schimbă cu totul perspectiva asupra felului în care te raportezi la tine și la celălalt. 

    Este o întrebare deșteaptă care înlocuiește altele de genul ”Care e problema ta?”, ”Ce e în neregulă cu tine?”; o întrebare care te provoacă să înoți un pic prin amintiri pentru a pescui momente bune și rele ce au contribuit la formarea ta; o întrebare care te face mai atent la nevoile celuilalt.

    Exemplele din carte sunt extreme (abuzuri, abandonuri, relații frânte) dar, înțelegând mecanismul întreabă-află-acceptă-vindecă, înțelegi că în spatele anumitor comportamente există niște experiențe cu mare impact emoțional. 

    Dr. Perry povestește despre pacienți pe care i-a ajutat să se vindece (copii care au fost martori la întâmplări traumatizante, adulți care nu au știut niciodată ce înseamnă atingerea, iubirea). Winfrey povestește despre abuzurile sexuale trăite în copilărie, despre bătăile primite de la bunica, despre absența mamei și despre cum efectele acestor traume au ținut-o ani în șir blocată în comportamente nocive. Toate poveștile sunt însoțite de explicații științifice și ilustrații, din toate înțelegi că puterea noastră de regenerare este mare și că poate exista viață după traumă. 

    Știm cu toții cât de vitală este iubirea și cât de important este să o simți încă din primii ani de viață, iar Perry explică din punct de vedere științific cum interacțiunile bazate pe afecțiune și iubire dezvoltă rețelele neuronale ajutându-ne să creștem cât mai echilibrat, cât mai armonios. Când acestea lipsesc, e dezastru: apar tot felul de dereglări și vulnerabilități cărora habar nu avem cum să le facem față. ”Iubirea și creșterea copilului în iubire sunt fundamentale dezvoltării noastre. Ce s-a întâmplat cu tine în copilărie are un impact profund asupra capacității tale de a iubi și de a fi iubit”.

    Puterea conectării

    Cartea are 10 capitole – În căutarea echilibrului; De la adaptare la vindecare; Creierele, prejudecățile, sistemele noastre; Foamea de relații în lumea modernă -, conținutul fiecărui capitol fiind bine documentat, exemplificat, intens și tulburător. 

    Ți se explică foarte clar ce este trauma, ce se întâmplă cu creierul tău atunci când trăiești o traumă, care sunt efectele ei pe termen lung, cât de mult ne influențează gândurile, deciziile, starea de spirit și de sănătatea, cum poți să te vindeci, cât de important este să rememorezi trauma în doze moderate și controlate până când ajungi să demonstrezi reziliență. Perry spune foarte clar, spre exemplu, că trauma ne afectează genele, celulele albe, inima, plămânii, stomacul, modul în care gândim, simțim, felul în care comunicăm sau în care ne creștem copiii. 

    El nu dă rețete, ci doar descrie metodele folosite în terapiile cu pacienții lui, explică cum creierul nostru procesează secvențial informațiile (senzațiile fizice, mirosul, gustul, văzul, auzul sunt procesate mai întâi de zona inferioară a creierului și abia apoi sunt transmise cortexului), demonstrează cât de importante sunt iubirea, compasiunea, afecțiunea în vindecarea unei traume. ”Lipsa relațiilor este boală, conectarea cu ceilalți este vitală, excluderea este toxică. O conversație liniștită duce la o calitate complet diferită a conexiunii umane. La o adâncime diferită”.

    Cartea este solicitantă, are un conținut bogat, termeni cu care trebuie să te familiarizezi, povești care te pot afecta emoțional, dar este de mare ajutor în înțelegerea mai bună a celui care ești și a celui de lângă tine, în explicarea anumitor contexte de viață, decizii, gânduri. 

    Pe mine m-a făcut, spre exemplu, să mă gândesc altfel la relații, m-a ajutat să identific cauza anumitor vulnerabilități personale și mi-a confirmat că iubirea, compasiunea, empatia, iertarea pot face minuni. 

  • „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – Girl Power de secol XVII

    „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – Girl Power de secol XVII

    Simone van der Vlugt (autoare neerlandeză de romane istorice, thrillere și cărți pentru copii) a scris o carte care dă peste cap multe teorii legate de viața lui Rembrandt van Rijn și care scoate la iveală aspecte ale biografiei lui ignorate secole de-a rândul. „Iubita pictorului“ (apărută de curând la Polirom, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu) spune, pentru prima dată povestea lui Geertje Dircx, dădaca fiului lui Rembrandt, Titus, și iubita pictorului după moartea soției Saskia. Amintită în treacăt de istorici de artă care au scris defăimător la adresa ei („manipulativă“, o descrie istoricul Jonathan Bikker) – Geertje Dircx capătă în sfârșit consistență grație acestui roman.

    Studiind acte și documente făcute publice abia în 1965, Simone van der Vlugt face lumină în cazul lui Geertje Dircx, reconstituind contextul în care s-au petrecut faptele.

    Evident, se poate spune că o face dintr-o perspectivă feministă, dar la fel de bine putem vorbi despre un misoginism al bărbaților care, cu bună știință, au omis adevăruri ce ar fi întinat imaginea lui Rembrandt.

    Aproape soție

    Dar haideți să vedem despre ce e vorba mai exact în cartea asta! Geertje este cea care spune povestea. Direct, fără ocolișuri. Iar povestea ei începe cu anul 1632 când părăsește Edamul natal pentru a-și căuta de lucru într-un oraș mai mare.Lucrează o vreme într-un han, apoi ca dădacă în casa unor oameni înstăriți, ca în cele din urmă să ajungă dădaca fiului lui Rembrandt, Titus. 

    Este perioada în care Saskia, soția pictorului, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare. Geertje rămâne omul de nădejde al casei, având grijă de Titus și de Rembrandt. După o vreme, aceasta îi devine pictorului iubită, nu și soție pentru simplul fapt că testamentul Saskiei spunea clar că Rembrandt își va pierde averea dacă se va recăsători.

    Ca semn de prețuire, Rembrandt îi oferă femeii bijuteriile Saskiei, gest echivalent, în acele vremuri, cu o cerere în căsătorie. Așadar, oricât de mult își dorea Geertje un soț și copii, oricât de mult trebuie să fi îndurat blamarea societății (a fi necăsătorit însemna să fii exclus din punct de vedere social și să fi judecat oricând de justiția ecleziastică pentru imoralitate), se putea mândri că are un statut de aproape soție.

    Răzbunare

    Cu un stil sec, ce mixează detaliile istorice cu cele fictive, Simone Van der Vlugt redă perfect atmosfera Amsterdamului din secolul al XVII-lea, cu casele lui colorate, canalele de apă, bogații locului și forfota ademenitoare a orașului în sezonul cald. Ea reface și atmosfera din casa lui Rembrandt (aflată într-un cartier al artiștilor și comercianților mai înstăriți) care era mai mereu animată de ucenicii pictorului și de comanditarii care ofereau bani grei pe tablourile sale.

    Reînvie momentele de creație, când tablouri prețioase prindeau viață sub pensula lui. Scoate la lumină caracterul pictorului: nu prea social, invidios, răzbunător, risipitor, de o ură și o violență care puteau atinge, unori, forme extreme.

    Dar ea scoate la lumină și felul de a fi și de a se purta al Geertjei, o femeie de condiție modestă, obișnuită cu munca, fidelă, stoică și nonconformistă. 

    Geertje a iubit dincolo de legile vremii și a avut curajul să lupte pentru drepturile ei. Când Rembrandt se îndrăgostește de Hendrickje Stoffels, educatoarea lui Titus, îi cere lui Geertje să părăsească casa și să-i dea înapoi bijuteriile. Pentru că refuză să-i facă jocul, Rembrandt se răzbună folosindu-se de mărturii mincinoase și de banii lui pentru a o trimite pe Geertje la casa de corecție pentru femei din Gouda pe motiv de furt, desfrâu și dezicere de contract. Va fi eliberată în 1655, după cinci ani de ispășire a pedepsei care prevedea 12 ani de închisoare.

    Superfemeie

    Geertje era o feministă a epocii ei, care, deși privată de familia pe care și-a dorit-o atât de mult, a trăit după propriile alegeri și a luptat pentru drepturile și libertățile sale (când Rembrandt folosește tot felul de tertipuri pentru a recupera bijuteriile, Geertje intentează proces împotriva lui). Vocea bărbatului este însă mai puternică decât a femeii în secolul al XVII-lea (dovadă condamnarea ei la 12 ani de închisoare), și totuși Geertje, o femeie simplă care a iubit un pictor mare, a fost singurul adult din această ecuație care a rămas integru.

    Geertje a fost un fel de „Girl­ Power în secolul al XVII-lea“, cum o numește însăși Simone van der Vlugt.

    Mi-a plăcut tare mult cum a folosit Vlugt vocea acestei femei, cum i-a spus povestea fără să o transforme într-o victimă, cum i-a făcut dreptate după patru sute de ani. 

    Și când te gândești că nici acum nu am fi aflat cine a fost Geertje Dircx dacă în 1965 nu ar fi fost făcute publice actele și documentele privitoare la acest scandal!

  • „Orbi“ de Petronela Rotar: Atunci când trăiești la suprafața vieții

    „Orbi“ de Petronela Rotar: Atunci când trăiești la suprafața vieții

    Traume

    Mi-am dat seama de la prima pagină de ce este Petronela Rotar atât de iubită de cititori. În primul rând, scrie așa cum vorbește: cu directețe, cu fraze scurte, nu caută îndelung cuvintele, nu amețește frazele, are darul de a le potrivi de la bun început așa încât mesajele să fie cât mai clare, cât mai percutante. În al doilea rând, e sinceră, abordând subiecte pe care le cunoaște foarte bine, descriind experiențe și stări prin care a trecut ea însăși.

    Petronela a cunoscut abuzul emoțional și fizic, a fost victima unui viol și a unor relații toxice (vorbește despre asta în interviuri), aceste experiențe fiind punctul de plecare al cărților ei („Ajută-mă să nu dispar“, „Privind înăuntru“ etc).

    În „Orbi“ (apărut de curând într-o ediție nouă, la editura Trei), ea scrie despre o femeie de 30 de ani, o jurnalistă pe nume Alexa care trece prin mai multe relații eșuate înainte de a se îndrăgosti de Călin, un violonist ratat, cu care se și căsătorește. Totul pare perfect – plaja unde se cunosc, conversațiile, săruturile, disponibilitatea ei, grija lui de tată, renunțarea la fosta soție -, așa că de ce să-și facă griji? Grijile apar însă mai repede decât și-ar fi putut imagina, Alexa descoperind, rând pe rând, metehnele partenerului de viață: dependența de alcool, gelozia excesivă, agresiunea verbală. Povestea este construită pe două paliere: trecutul, în care cei doi se cunosc, se îndrăgostesc și se căsătoresc; prezentul, când cei doi divorțează iar Alexa ajunge, cu ajutorul terapiei, să se cunoască mai bine.

    Alexa avea să descopere, mulți ani după, cât de inconștientă fusese, nu doar atunci, în punctul acela al vieții ei când cotise înspre el, ci în general, trăind la suprafața vieții, făcând alegeri dictate de un subconștient plin de răni și de gunoaie, ce nu fusese niciodată curățat sau vindecat, fără să înțeleagă niciodată până la capăt ce anume și de ce i se întâmpla, navigând pe apele tulburi ale tuturor traumelor pe care le adunase în cei 28 de ani de existență. 

    Romanul este, în esență, despre acest cuplu, despre zilele lui senine de început și despre hăul în care ajunge să se termine povestea de iubire a celor doi. Dar, Petronela Rotar face mai mult decât să spună o poveste de cuplu, ea analizează mecanismele din spatele comportamentelor, descompune situații și întâmplări pentru a le găsi miezul și pentru a explica lucruri. Și mai face ceva nemaipomenit: nu caută vinovați, ci conjuncturi care duc la manifestări agresive. Deși ești tentat să-l acuzi doar pe Călin – căci el îi aruncă injurii, îi invadează intimitatea spărgându-i conturile de pe rețelele sociale, o hărțuiește -, ajungi să înțelegi că și Alexa a avut partea ei de vină – nu a fost atentă la semnalele de început, a căutat, inconștient, relații abuzive, își manifesta și ea furia într-un mod nesănătos.

    O singură variantă nu-i trecea Alexei prin minte, cea mai neașteptată și mai puțin suportabilă dintre toate: că era chiar ea cea care se păcălise, că divinitatea, universul, Călin, Andrei erau la rândul lor născociri și alegeri ale minții ei, nu instanțe superioare în mâinile cărora ea era doar un biet pion, o biată victimă.

    …întotdeauna, în relațiile disfuncționale, dezadaptative, abuzive,…, vina e amândurora, cei doi își întrețin nevoile nesănătoase care i-au împins unul către celălalt. Întotdeauna un abuzator va fi atras de o potențială victimă care, la rândul ei, își caută călăul pentru ca apoi, dinamica dintre ei să se schimbe încontinuu, ei devenind pe rând, și una și cealaltă, când agresor, când victimă.  

    Familiaritate

    Din punctul ăsta de vedere, „Orbi“ e construit ca un thriller care te conduce încet încet către un final neașteptat. Victima este victimă pentru că a ales să fie asta, pentru că purta cu sine un bagaj atât de greu de resentimente, frustrări, dureri ascunse, încât nu știa să aleagă altceva. Agresorul este agresor pentru că, la rândul lui, avea un trecut marcat de traumă. ”Noi nu căutăm fericirea, căutăm familiaritatea”, îi spune terapeuta explicând de ce oamenii ajung să aleagă de multe ori ceea ce le face rău. 

    Așa începe călătoria Alexei spre sine, în care descoperă realități dureroase: cât de nefuncțională fusese din punct de vedere emoțional, cât de mult o marcase sentimentul de neiubire trăit în copilărie (un tată care o bătea din orice motiv), de ce alesese mereu relații abuzive, cum se abandonase pe sine. 

    „Orbi“ este despre abuz emoțional și fizic, despre bagaje grele pe care le purtăm cu noi fără să ne dăm seama, despre comportamente disfuncționale și modele de familii nesănătoase. Este despre viață trăită la suprafață, despre orbire și dezorbire, despre asumare. 

    Petronela Rotar, care a făcut ani la rând terapie și care a urmat cursurile unei facultăți de psihologie, știe că traumele nu se pot vindeca decât cu ajutor specializat. De aceea, una din provocările cărții este aceea de a conștientiza că nu ești singur, că și alții trec prin ce treci tu și de a vorbi despre asta (Alexa e șocată să descopere, atunci când documentează o știre, câte femei de condiție bună fugiseră de acasă din cauza unor soți agresivi). Cartea asta nu doar spune o poveste, cartea asta strigă: cereți ajutor, nu ascundeți fapte, nu rămâneți orbi!

  • „Între două lumi“ de Suleika Jaouad: Pustietatea mea iubită

    „Între două lumi“ de Suleika Jaouad: Pustietatea mea iubită

    Suleika Jaouad este o americancă de 33 de ani, născută din tată tunisian și mamă elvețiană, crescută la New York, școlită la Juilliard și la Princeton și diagnosticată, la vârsta de 22 de ani, cu leucemie. Visul ei de a deveni corespondent de război, de a duce o viață fantezistă la Paris („la Paris te duci ca să trăiești fantezia unei alte vieți“) și de a fi independentă s-a spulberat brusc în ziua în care i s-a spus că e bolnavă. A aflat atunci că „orice om se naște cu dublă cetățenie, una din lumea celor sănătoși, și alta din lumea celor bolnavi“, cum spune Susan Sontag, pe care ea însăși o citează. I-a luat mult timp să accepte că se află între aceste două regate iar scrisul a fost una din căile care au ajutat-o să treacă mai ușor prin această experiență.

    Viață întreruptă

    Așa că, după primul an de boală, Suleika a început să scrie despre experiența ei în New York Times, într-o serie de articole intitulată „Life, Interrupted“, pentru care a primit și un Emmy. Pe baza acelor articole a scris, apoi, „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată“, carte de memorii care a ajuns rapid la sufletul cititorilor și care a fost tradusă de curând și în română, la editura Humanitas. Obișnuită să țină jurnale încă din copilărie, Suleika a construit această carte bazându-se pe spiritul ei de observație, pe nevoia de a înțelege cât mai bine lucrurile, pe dragostea ei pentru detalii. „Atunci când mă așez la masa de scris, scriu despre ceea ce știu dar și mai mult, despre ceea ce vreau să știu“, mărturisește Suleika într-un interviu filmat din cadrul emisiunii Garantat 100%, descriind nevoia de a observa și analiza noua ei viață, de a ajunge la înțelesuri mai profunde, de a putea fi fericită în spațiul acela dintre două lumi. 

    „Între două lumi“ este, așadar, un jurnal al bolii (Suleika descrie amănunțit simptome, dureri, procedee terapeutice, vorbește despre transplantul de măduvă osoasă pe care l-a făcut și care a fost posibil datorită compatibilității dintre ea și fratele ei), dar și un jurnal al iubirii (vorbește cu multă empatie despre cei doi bărbați din viața ei, unul dintre ei fiind Jon Batiste, un muzician respectat) și al cunoașterii de sine (după 4 ani de tratament, ea  pornește într-o călătorie de 100 de zile cu scopul de a-și face noi prieteni și de a se cunoaște mai bine pe sine).  

    Sursa: Facebook

    O dubiță galbenă

    Scrisorile de încurajare primite de la necunoscuți pe când ținea rubrica din New York Times au determinat-o să pornească în acea călătorie doar ea cu câinele Oscar. Călătoria – în care a vizitat mai mulți corespondenți, printre care și un bărbat încarcerat, în care a redevenit independentă învățând să conducă, să doarmă singură în cort – a fost una eliberatoare. La capătul ei, Suleika a învățat că oricând, oricine poate să se afle de cealaltă parte a graniței ce desparte regatul bolnavilor de regatul celor sănătoși și că oricum am fi, sănătoși sau bolnavi, nu trebuie să fim singuri, ci împreună. 

    Călătoria mi-a reaprins sentimentul că sunt puternică și independentă, pe care nu credeam că-l voi mai recupera, și, fără exagerare, m-a făcut să am din nou încredere în omenire. În ultimele săptămâni, m-am simțit mai limpede la minte, mai curajoasă, mai deschisă către necunoscut decât oricând. 

    Experiența bolii și recuperării, precum și cea a scrisului nu i-au adus Suleikăi răspunsul la întrebarea de ce unii supraviețuiesc iar alții nu (din cei 10 prieteni buni pe care și i-a făcut la spital, doar doi au supraviețuit bolii). Nici nu au scutit-o de revolta interioară și de invidia față de cei sănătoși, de pierderea unor prieteni și de depresii, de infertilitate (în urma tratamentelor, Suleika nu mai poate deveni mamă pe cale naturală). A învățat pe pielea ei cum boala îți schimbă gândurile, prieteniile și relațiile, cum îți aduce disperare și singurătate, și cum ceea ce urmează după boală poate fi mai greu de dus decât boala însăși.   

    Cancerul nu mai există în sângele meu, dar există în alte feluri, stăpânindu-mi identitatea, relațiile, munca și gândurile. Încă mă întreb dacă mă voi întoarce în lumea celor sănătoși……

    Mai rele sunt urmele psihologice ale bolii, în mare parte invizibile pentru alți oameni și lipsite de remedii simple. Depresia se abate ca un demon și mă ține captivă zile în șir, uneori săptămâni. Anxietatea se dezlănțuie brusc în timp ce aștept să primesc rezultatele unor analize de sânge de rutină. Panica mă cuprinde de fiecare dată când văd un apel pierut de la cabinetul medicului sau descopăr o vânătaie misterioasă pe picior. 

    Cu toate astea, Suleika a învățat și cum să se reconecteze la viață și la oameni, cum să-și redobândească speranța, cum să fie mai blândă față de ea și față de tot ce o înconjoară. Cum să se bucure mai mult de ziua de azi. „Oriunde mă aflu, oriunde mergem, casa mea va fi întotdeauna undeva la mijloc, între două lumi, o pustietate pe care am ajuns s-o iubesc“, spune ea la finalul cărții. Iar pustietatea asta continuă s-o străbată uneori alături de Jon, de prieteni și familie, alteori doar cu Oscar și cu o dubiță Volkswagen galbenă din 1972 (frumusețea aceea de pe coperta cărții, pe care a achiziționat-o după ce s-a întors din călătorie).

    De multe ori, însă, o străbate alături de cei din școli, licee, universități, spitale și corporații, unde ține discursuri motivaționale. Discursul ei de la TED din 2019 a fost, spre exemplu, unul dintre cele mai populare din acel an, cu aproape cinci milioane de vizualizări.

  • „Darul“ de dr. Edith Eva Eger – Cea mai rea închisoare e închisoarea minții

    „Darul“ de dr. Edith Eva Eger – Cea mai rea închisoare e închisoarea minții

    Empatie

    „Am învățat cum să trăiesc într-un lagăr de exterminare“, sunt cuvintele cu care Eger – psihoterapeuta de origine maghiară în vârstă azi de 92 de ani – își începe această carte. Avea doar 17 ani când a fost închisă la Auschwitz, unde și-a pierdut părinții, unde a îndurat frigul, întunericul, foamea, bătăile și umilințele. Dar acela a fost și locul în care a învățat să spere și să ierte, unde a înțeles că suferința e inevitabilă și temporară, că poți alege în fiecare secundă să fii liber. A dus ani grei și după evadare, când a fugit în America, unde a muncit în fabrici și a făcut studii universitare devenind, după vârsta de 50 de ani, un psihoterapeut respectat. 

    De atunci, împărtășește cu oamenii (în terapie, în discursuri, în cărți) tot ce a învățat pe pielea ei despre viață, traumă, vindecare. O face cu o empatie extraordinară, cu sinceritate, cu un stil liber, conversațional, care te face să te simți la adăpost.

    Ca în „Alegerea“, Eger povestește aici din experiențele personale și din cele ale pacienților săi. O face structurat, în funcție de cele 12 capitole în care explorează tot atâtea închisori ale minții (cele mai periculoase închisori din lume, cum le numește ea), printre care veți recunoaște de bună seamă: închisoarea evitării, închisoarea victimizării, închisoarea secretelor, închisoarea neglijării de sine, închisoarea fricii, închisoarea judecării altora.

    Sursă foto: nlc.hu

    Realitate

    „Ca supraviețuitor la Auschwitz, vin să-ți spun că cea mai rea închisoare nu a fost aceea în care m-au trimis naziștii. Cea mai rea închisoare a fost aceea pe care mi-am construit-o singură“, mărturisește Eger recunoscând că fiecare moment de la Auschwitz a fost „iadul pe pământ“ dar și „cea mai bună sală de clasa în care am învățat vreodată“.

    Divorțuri, trădări, abuzuri fizice și psihice, tentative de omor – sunt aspecte cu care a lucrat de-a lungul anilor în cabinetul ei de psihoterapie. Tot ce a învățat din experiența ei de la Auschwitz și din poveștile pacienților săi a pus cap la cap și a dezvoltat 12 lecții care nu ar putea lăsa indiferent pe nimeni. Toate sunt rodul unei abordări terapeutice eclectice și intuitive ce își are rădăcinile în patru principii psihologice esențiale: psihologia pozitivă a lui Martin Seligman (care spune că prosperăm atunci când valorificăm optimismul); terapia cognitiv-comportamentală (gândurile noastre ne determină sentimentele și comportamentul); teoria lui Carl Rogers (care susține importanța respectului de sine necondiționat pozitiv); principiul lui Viktor Frankl (conform căruia cele mai rele experiențe ale noastre ne pot fi cei mai buni profesori). 

    „Darul“ e o carte foarte bogată în mesaje, e greu să rezumi în câteva cuvinte tot ce te învață Eger aici, dar în principiu este despre cum putem renunța la vină și la comportamente nocive, despre cum să înțelegem că sentimentele sunt doar sentimente, nu identitățile noastre, că frica și ura se învață dar că ne naștem cu iubire, că nu suntem infailibili (și că nimic nu e), că putem accepta cu blândețe tot ceea ce ni se întâmplă, că putem rămâne întregi chiar și răniți.  

    Poveștile din carte sunt năucitoare (ex: o femeie care a supraviețuit după ce a fost împușcată în cap sau o alta care a fost abandonată de părinți pe când era adolescentă) dar faptul că acei oameni care au suferit traume mari au reușit în cele din urmă să trăiască vieți frumoase este revelator. Asta oferă Eger în „Darul“, exemple concrete de vieți vindecate, exerciții mentale pe care le puteam face zilnic pentru a scăpa de comportamente împrumutate, încredere că noi înșine avem destulă putere să ne eliberăm din orice închisoare a minții. 

    Iată câteva citate extrase din carte:

    Închisoarea fricii poate deveni un catalizator pentru dezvoltare și responsabilizare. Limbajul este unul dintre cele mai puternice instrumente ale noastre pentru a pune în practică această transformare….Limbajul fricii este limbajul rezistenței (n.r. nu pot, încerc, trebuie). Și dacă rezistăm, lucrăm din greu ca să ne asigurăm că ne îndreptăm spre nicăieri. Ne refuzăm dezvoltarea și curiozitatea. Batem pasul pe loc, nu evoluăm… Pot, vreau, doresc, aleg. Acesta este limbajul care ne dă puterea să ne schimbăm.

    Dar suntem oameni, nici mai mult nici mai puțin, iar oamenii nu sunt infailibili. Libertatea stă în acceptarea sinelui nostru complet și imperfect și în renunțarea la nevoia de perfecțiune.

    Conflictul este uman. Când evităm conflictele ne mutăm mai degrabă spre tiranie decât spre pace. Conflictul în sine nu ne întemnițează. Ceea ce ne ține închiși este gândirea rigidă pe care o folosim adeseori pentru gestionarea conflictului.

    Furia este o emoție secundară, un mecanism de apărare, o armură în care învelim sentimentul primar de dedesubt, ne călim trecând prin focul furiei ca să ajungem la ce este dedesubt: frică sau durere….

    Furia tăcută este autodistructivă. Dacă nu o eliberezi activ, conștient, intenționat, înseamnă că nu poți trece peste ea. Iar acest lucru nu va aduce nimic bun….Cel mai bun lucru pe car-l poți face cu furia ta este să înveți s-o canalizezi, apoi s-o lași să se descompună.

    Scumpule, scumpo, nu acoperi usturoiul cu ciocolată. Nu are gust bun. Tot așa, nu există libertate într-o realitate a negării sau în încercarea de a înveli realitatea în zahăr. Speranța nu este o distragere de la întuneric. Este o confruntare cu întunericul.

    Suntem tentați să rămânem mai degrabă cu ce știm, așa dureros și insuportabil cum e, decât să înfruntăm necunoscutul.

    Cel mai mare factor perturbator al intimătății este furia măruntă, cronică și iritarea.

    Opusul deprimării este exprimarea. Ce iese din corpul nostru, nu ne îmbolnăvește. Dar ce rămâne, da. Pot spune cu certitudine că emoțiile pe care nu ne permitem să le exprimăm sau să le eliberăm rămân astupate în noi ca într-o sticlă și lucrurile acelea pe care le ținem înăuntru ne afectează chimia corpului și își găsesc expresia în celulele și în circuitele noastre neuronale.

    Speranța este cel mai îndrăzneț act de imaginație pe care-l știu.

  • Consimțământul de Vanessa Springora – Când o întreagă epocă e împotriva ta

    Consimțământul de Vanessa Springora – Când o întreagă epocă e împotriva ta

    Tradusă acum și în română (de Alexandra Cozmolici pentru Polirom), cartea Vanessei Springora este o autobiografie scrisă „cu eleganță și cu o sensibilitate usturătoare“, conform Kirkus Reviews. Springora a scris-o cu mulți ani în urmă dar și-a găsit curajul să o publice abia în 2020, când a fost premiată, printre altele, cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie. Acum este o carte fenomen tradusă în peste 20 de limbi și aflată în curs de adaptare cinematografică. 

    Dar „Consimțământul“ este mai mult decât atât, este și o probă incriminatoare importantă care l-a trimis în instanță pe bărbatul care a abuzat-o în adolescență. Și mai este o cale de eliberare, de ieșire de sub jugul tăcerii care i-a contorsionat Vanessei întreaga viața de adult.

    Ispita

    Vanessa Springora copilărește în Parisul anilor ’70-’80, cu un tată violent și o mamă care încearcă să facă față situației cum poate ea mai bine. Vanessa e îndrăgostită de cărți, cele care i-au ținut loc „de frați și surori, de tovarăși de drum, de protectori și de prieteni“. Ele o ajută să rămână în picioare după ce tatăl o părăsește refuzând să-i plătească pensia alimentară; ele o fac, din păcate, și să se îndrăgostească de cine nu trebuie.

    Iar „cine nu trebuie“ e un reputat scriitor al vremii, Gabriel Matzneff, are de trei ori vârsta ei, e cuceritor, persuasiv, dominator. Cum să reziști unui astfel de bărbat pe care-l ridică în slăvi o lume întreagă și care spune că te iubește numai pe tine? Cum să reziști când ai un „apetit insațiabil pentru lectură“, „o anumită precocitate sexuală“ și, mai ales, „o nevoie nestăvilită de a fi privită?“ Vanessa are doar 13 ani când devine iubita lui G., cum îl numește ea în carte. 

    Ce descopăr în brațele lui, domeniul sexualitățșii adulților până acum impenetrabil, e pentru mine ca un continent nou. Explorez trupul acesta de bărbat cu sârguința unei discipole privilegiate, asimilez cu recunoștință învățămintele și mă concentrez asupra practicii. Am senzația că sunt aleasă.

    Și cum să nu ai senzația asta când G. e singurul care te așteaptă atunci când ieși de la școală (niciodată nu te-a așteptat mama sau tata), care te duce la teatru și la muzeu, îți recomandă discuri și cărți, te ține în brațe, te inițiază într-ale dragostei și ale sexului?

    Adultul care inițiază copilul este, de altfel, principala temă pe care G. o susține cu o vehemență incredibilă în toate cărțile și eseurile lui, așa cum este „Les Moins de Seize Ans“, prin care încurajează practic pedofilia sub pretextul aberant al „eliberării sexuale“ a tinerilor. G. scrie și despre relația lui cu Vanessa în romane în care ajunge să folosească detalii despre ea, așa cum îi va folosi, peste ani (fără acceptul ei), fotografiile.

    Contextul

    Să nu uităm că ne aflăm în Parisul de la sfârșitul anilor ’70, când avem de-a face, nu doar cu revoluția culturală, ci și cu cea sexuală. Este epoca lui „trăiește clipa“ și a lui „e interzis să interzici“. În acest context, mai mulți intelectuali respectați ai vremii – printre care Roland Barthes, Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Gilles Deleuze – semnează petiții în favoarea dezincriminării relațiilor sexuale dintre adulți și minori. Șocant, nu-i așa?, ca niște minți strălucite să încurajeze, până la urmă, pedofilia. Căci asta se întâmpla în acei ani, când legea franceză reglementa vârsta consimțământului sexual la cincisprezece ani. 

    Vanessa povestește chiar și episodul întâlnirii cu Cioran, un simpatizant al lui Matzneff, care o asigură, atunci când ea merge disperată să-i ceară ajutorul, că are mare noroc că l-a întâlnit pe G. și că rolul ei e să-l însoțească pe drumul creației. 

    Prin urmare, ceea ce a trăit Vanessa atunci putea să pară, în ochii multora, ca fiind o normalitate. Și rodul unui consimțământ. Un consimțământ pe care și l-a dat cu bună știință. Ba mai mult, sprijinită de lege, de un mediu cultural indulgent, de spiritul vremii, de propria mamă (deși s-a opus relației la început, mama Vanessei și-a dat acceptul). 

    Cazul Vanessei este ca multe din cazurile de abuz infantil din zilele noastre, care odată ajunse în instanță, au parte de verdicte halucinante din care reiese că „victima a consimțit“. 

    Vanessei i-a luat mulți ani de terapie ca să înțeleagă că nu are nici o vină, că cel pe care l-a crezut iubit a fost un prădător sexual (ea află treptat că G. practica turismul sexual în Manila, unde legea era mult mai indulgentă față de relațiile dintre adulți și copii), că a fost un manipulator care nu a prins-o doar pe ea în capcană, ci și pe cititorii lui.

    Și, de fapt, cum să recunoști că ai fost abuzat când nu poți nega că ai consimțit. Când, dimpotrivă, ai simțit dorință pentru acest adult care a binevoit să profite de asta? Ani întregi m-am luptat și eu cu noțiunea de victimă, nefiind în stare să mă recunosc în ea.  

    Dreptatea

    După despărțirea de G., Vanessa a încercat să se sinucidă, a trecut printr-un episod psihotic cu o fază de depersonalizare, a trebuit să se retragă de la școală pentru a nu fi exmatriculată și pentru a se pregăti singură pentru bac, a fugit ani la rând de lumea editorială (unde și-a găsit locul în cele din urmă, azi fiind director editorial al Éditions Julliard). A ajuns cu greu să aibă din nou încredere în bărbați, să aibă o relație stabilă, cel care a încurajat-o cel mai mult în scrierea acestei cărți fiind soțul ei. 

    Până la urmă, acesta este cel mai important lucru pe care l-a învățat de la G., că, în fond, „cărțile pot fi o capcană în care îi prindem pe cei pe care pretindem că-i iubim, devenind calea cea mai dureroasă prin care poți trăda pe cineva“. Dovada? Cazul Vanessei a ajuns în instanță; victimele lui G. au început să rupă tăcerea, cum este jurnalista Francesca Gee care a povestit public despre relația pe care a avut-o cu Matzneff pe când era adolescentă; Éditions Gallimard și-a retras serviciile de marketing pentru unele dintre lucrările lui („Carnets Noirs“ și „Les Moins de Seize Ans“).

  • „Cât aur ascund aceste coline“ de C Pam Zhang – O poveste care ți se lipește de suflet

    „Cât aur ascund aceste coline“ de C Pam Zhang – O poveste care ți se lipește de suflet

    Tradusă acum și în română (la Nemira), „Cât aur ascund aceste coline“ e una dintre acele cărți despre care poți să spui că sunt mai mult decât literatură. E muzică. E istorie. E mitoligie. Mângâiere și rană deschisă.

    Cartea e o poveste despre singurătate, abandon și sărăcie. E minunat scrisă de la primul până la ultimul cuvânt, e perfect construită, cu intrigă bună, cu răsturnări de situație, cu limbaj bogat în care descoperi finețuri lexicale, expresii în chineză, regionalisme. Nu poți să nu te miri că o femeie atât de tânără a scris o astfel de poveste, pe care o vor prețui multe generații de acum înainte.

    Romanul este despre două surori de origine chineză rămase fără mamă și tată, care hălăduiesc prin dealurile Californei în căutare de casă. Ce face o casă să fie acasă? Este o întrebare laitmotiv care se insinuează, sub mai multe forme, de-a lungul poveștii punând în discuție importanța căminului, a familiei, nevoia de a te simți integrat, acceptat. 

    C Pam Zhang recunoaște că, într-o oarecare măsură, cartea a fost inspirată și din viața ei, mai exact din acei ani de singurătate și nesiguranță pe care i-a simțit împovărători din cauza mutărilor permanente (a plecat cu familia din China la patru ani, de atunci schimbând, de nenumărate ori, orașele și locuințele).  

    Conversația lor e ca un fir strălucitor care țese orașul laolaltă, la fel de bogat ca tapiseria pe care a văzut-o Lucy atârnată pe o verandă. Proprietarul ei a luat-o repede de acolo, de parcă Lucy avea de gând s-o fure. Lucy voia doar să se uite. S-o atingă, poate, și s-o lase să se înfășoare în jurul ei, la fel ca ceste duminici de miere, cu ferestrele lor de sticlă și cu discuțiile, trupurile care încălzesc încăperea.

    Imagine de Cayce Clifford

    Povești suprapuse

    Suntem în secolul al XIX-lea, în timpul Goanei după aur din California sau a Febrei aurului, cum i s-a mai spus perioadei cuprinse între 1848 și 1855, când sute de imigranți aveau să-și mute viețile în dealurile californiene în căutare de aur. Așa s-a întâmplat și cu părinții lui Lucy și Sam, care s-au stabilit aici în tinerețe din dorința de a avea un trai mai bun. Doar că traiul bun nu se va lipi de ei, bărbatul fiind nevoit să trudească în mină, iar femeia să țină o casă care nu se poate numi chiar casă.

    Povestea adolescentelor Lucy și Sam este una de supraviețuire într-un ținut neprietenos, în Vestul Sălbatic, într-o epocă a exploatărilor aurifere în care sute de oameni și-au sacrificat timpul, sănătatea, familia și viața pentru un vis de îmbogățire. 

    Sub povestea lor stă însă și povestea părinților vrăjiți de acest vis ademenitor dar rămași fără nimic, ca majoritatea căutătorilor pe cont propriu (căci foarte puțini au fost norocoși să se îmbogățească astfel în acea vreme în care au avut câștig de cauză intermediarii, bancherii şi speculanţii). În ambele povești recunoști goana după o viață mai bună, rușinea de a nu avea, orgoliul, singurătatea, mitul imigrantului, dezamăgirea.

    Ce face o casă să fie acasă?, e o întrebare legitimă pentru două fete care au trăit toată viața într-o cocioabă murdară, care au mâncat oase și au muncit din greu, care au fost bătute și umilite. Dar, oricât de diferite ar fi ca fire și comportament, Lucy și Sam poartă în ele lumina și speranța pe care le-au văzut cândva în părinții lor iar aceste valori le va conduce pe drumuri complet diferite: unul al renunțării, celălalt al devenirii.

    Poate călătoria merge mai departe pentru că Lucy simte o tristețe asemenea dragostei. Pentru că, deși aceste dealuri galbene și uscate n-au adus nimic altceva decât durere și sudoare și speranță în van, le cunoaște. O parte din ea e îngropată în ele, o parte din ea e pierdută în ele, o parte din ea e găsită și născută în ele – atât de multe părți aparțin acestui pământ.

    Imagine de pe cpamzhang.com

    Un altfel de Vest Sălbatic

    În povestea mare, C Pam Zhang țese altele mai mici: cea a căutătorului de aur, cea a bărbatului care-și îneacă amarul în băutură, cea a femeii duplicitare, cea a abandonului, cea a sacrificiului. Țese și istorii despre persecuția americanilor nativi, despre colonizarea vestului și exploatarea pământului de către coloniști. Ea prinde în țesătura asta și ideea de moștenire genetică și culturală, de deconectare de trecut, de tipar comportamental, arătând cum cele două fete repetă, fără să-și dea seama, istoria părinților scriind în același timp o istorie nouă. Zhang arată și cum trauma poate avea efecte chiar și după mulți ani, chiar și după generații. Pune în valoare feminitatea, aduce în discuție problema genului (Sam își ia rolul de bărbat, îmbrăcându-se, comportându-se și vorbind ca și cum ar fi unul).

    Unii au etichetat acest roman drept un western cu accente magice, alții drept unul istoric. Adevărul e că, deși totul se întâmplă în Vestul Sălbatic, unde mitologiile băștinașilor se amestecă cu cele ale imigranților, unde urmele șacalilor se amestecă cu cele ale tigrilor, simți că povestea e undeva în afara timpului. 

    Atemporalitatea, care sporește frumusețea cărții, este, până la urmă, cea care dă o nouă perspectivă Vestului Sălbatic. Una pe care mitul imigrantului, problema de gen și rasismul o fac, din păcate, să pară nu chiar atât de îndepărtată.

  • „Acul de aur și ochii Glorianei“ de Radu Paraschivescu

    „Acul de aur și ochii Glorianei“ de Radu Paraschivescu

    Cei care-l citiți pe Paraschivescu – „Recviem vesel pentru tata“, „Vitrina cu șarlatani“ și „Fluturele negru“ – știți că unul dintre cele mai mari atuuri ale lui, ca prozator, este plăcerea de a născoci. Iar ce născocește el în „Acul de aur și ochii Glorianei“ (cel mai nou roman al său, apărut la Humanitas Fiction) este o poveste cu doi măcelari deveniți oculiști în Italia secolului al XVI-lea, pe fundalul intrigilor politice, al ciumei și al creațiilor unor artiști precum Shakespeare și Caravaggio. Este o poveste luxuriantă, cu multe personaje și detalii uimitoare, cu intrigă și răsturnări de situație, cu atmosferă tipică epocii. 

    În prim plan sunt Durante și Cesare Scacchi, doi frați din satul Preci, cunoscuți ca cei mai buni măcelari, care devin peste noapte oculiști reputați (grație Conciliului al Patrulea Lateran, care le cerea măcelarilor – ”nu de-a dreptul, ci mai pe ocolite, chiar foarte pe ocolite” – să se facă doctori.).  

    Extrem de diferiți – „unul se bucura de viață și trăia fiecare zi ca pe ultima, celălalt era cumpătat în toate cele” -, frații Scacchi ajung faimoși pentru priceperea și istețimea lor, într-o epocă în care orice greșeală este pedepsită cu moarte, în care ciuma decimează populația, iar uneltirile de la marile curți sunt la ordinea zilei. Cartea prezintă aventurile acestor frați începând cu viața lor tihnită din Umbria și până la zilele glorioase de care se bucură după ce unul devine medicul Papei Clement al VIII lea, iar celălalt ajunge să vindece ochii reginei Elisabeta a Angliei.

    Viața stradală și viața de la curte, teatrul elisabetan (la care nu era permisă prezența femeilor), homosexualitate, viol, uneltiri de tot felul și planuri precum acela de a îndrepta lucrurile dintre Biserica Angliei și Biserica Romei – sunt aspecte pe care Radu Paraschivescu le potrivește nemaipomenit în această poveste în care bărbații se iubesc cu văduvele satului (Cesare cu Carmela Cosenti), cardinalii Papei trăiesc pasiuni interzise (Federico Arpini cu Ottavio Ponterosso) iar supuși de nădejde pun la cale detronări (Andrew Greene, conte de Dunscombe, gândește în cele mai fine detalii îndepăratrea de la tron a Elisabetei). Paraschivescu descrie locuri și obiceiuri, invocă vedete ale vremii (Richard Burbage, prieten al lui Shakespeare și actor vestit al epocii) folosind un limbaj nerecomandat pudicilor, pe care-l îmbracă într-un umor nemaipomenit. 

    Autorul pare să-și fi construit personajele din perspectiva unui pictor renascentist, care știe că trebuie să afișeze bogăția și puterea bărbatului, în timp ce pe femeie trebuie să o reducă la un semn decorativ. Exact așa sunt bărbații din roman, pe când femeile (soția lui Cesare, iscoada lui Greene) sunt doar unelte de satisfacere a plăcerii au de realizare a unui plan.

    Dar romanul lui este mai mult decât o sumă de evenimente și mai mult decât o galerie de personaje, este o pledoarie adusă ochiului și vederii, acel simț care i-a fascinat nu doar pe artiștii, ci și pe anatomiștii Renașterii. E foarte frumos și cât se poate de inteligent felul în care scriitorul aduce în față aceste perspective: cea a artistului preocupat de ochiul care îți dezvăluie minunile lumii dar și ororile ei, și cea a anatomistului care a învățat enorm despre anatomia ochiului în Renaștere, când medicina devine o adevărată disciplină științifică făcând trecerea de la Evul Mediu cel plin de superstiții la epoca modernă. 

    Primul e simbolizat de teatrul elisabetan (un teatru al contrastelor) și de clarobscurul dramatic din picturile lui Caravaggio; al doilea, de saltul pe care cei doi protagoniști ai romanului îl fac de la statutul de măcelar (neștiință) la cel de oculist (știință).

    Dar atunci ce înzestrare s-ar cuveni să aibă, spre a fi în stare să le redea oamenilor nu doar vederea, ci și ….cum să-i spun? Se întrebă el….dezvederea? Adică putința de a te întoarce la lucrurile pe care le-ai văzut cu de-a sila, pe care ai fost pus să le privești, și de-a ți le smulge din suflet, la fel cum rupi buruiana de lângă floare. Putința de-a șterge cu buretele tot ce-ai fost nevoit să vezi, în ciuda vrerii tale. Putința de-a umple golurile astfel căscate cu altceva. Cu bucurii de ieri sau de demult. Cu amintiri. Cu întâmplări pe care să le scoți din cuferele minții, să le ștergi de praf, să le ții în lumină și să te îmbeți cu frumusețea lor, cu prospețimea lor regăsită.  

    „Acul de aur și ochii Glorianei“ are multe straturi și nuanțe și un fir roșu care-și croiește perfect drumul printre detalii. Scenele sexuale sunt atât de bine construite încât n-ai zice că sunt plăsmuite. Iar umorul e grozav, se râde mult cu o poveste de Radu Paraschivescu în brațe:).

  • „Alegerea“ de Edith Eva Eger – o carte care m-a învățat multe despre mine

    „Alegerea“ de Edith Eva Eger – o carte care m-a învățat multe despre mine

    O împletitură din trei fire

    În esență, cartea este despre alegeri, despre acea libertate interioară, unică, pe care o are fiecare dintre noi și care ne dă puterea să decidem în fiecare moment al vieții noastre. „Este o împletitură din trei fire“, spune chiar Eger despre carte, „în care vei găsi povestea supraviețuirii mele, povestea vindecării mele și poveștile oamenilor valoroși pe care am avut prilejul de a-i îndruma spre eliberare“.

    Edith Eva Eger a avut o viață ca-n filme, cu pierderi mari, cu suferințe adânci, cu amenințări de tot felul. Una din cele trei fiice ale unei familii de evrei unguri, Eva a fost deportată, la vârsta de 16 ani, la Auschwitz, de unde a scăpat câțiva ani mai târziu grație americanilor. Ceea ce a făcut-o însă să reziste a fost sora ei, Magda, cu care a împărțit foamea și frigul, spaima și nesomnul, dar mai ales speranța pe care au hrănit-o împreună ca niște copii care nu pot să-și imagieze o poveste fără final fericit.

    Putem alege lecția pe care ne-o dă teroarea. Să devenim tot mai acre în jalea și frica noastră. Ostile. Paralizate. Sau să păstrăm partea copilăroasă din noi, partea vie și curioasă, partea aceea inocentă. 

    Totuși, chiar dacă a scăpat de lagăr și de moarte (s-a numărat printre cei 70 de supraviețuitori din cei peste 15. 000 de deportați din orașul ei Košice – atunci în Ungaria, acum în Slovacia), Eva a rămas mult timp încarcerată într-un trecut care-i provoca spaime și coșmaruri, care-i bloca simțurile și deciziile, care o forța să rămână la stadiul de victimă. A trăit mulți ani cu vina supraviețuitorului, cu amintiri îngropate și flashback-uri care o paralizau.

    Să te vindeci de traumă este infernal de greu și cere un timp îndelungat, o spun toți psihologii. Dar Eva a reușit, după foarte mulți ani, când a încetat să mai nege trecutul, când a început să vorbească despre el (mai întâi în mediul familiar, apoi în public), când s-a întors la Auschwitz.  

    Este emoționant s-o însoțești în drumul ăsta al amintirilor, s-o vezi zgribulită de frig și lihnită de foame, dansând pentru Josef Mengele (unul dintre cei mai mari criminali de război, vânat sistematic după căderea nazismului dar niciodată prins), furând morcovi pentru sora ei, mergând kilometri întregi pe jos, fiind cât pe ce să fie violată de un soldat american. 

    Când Mengele a ales ca ea să trăiască iar părinții ei să moară, Eva a înțeles puterea alegerii. Iar ceea ce a asimilat atunci instinctiv avea să dezvolte, conștient, după mulți ani, când avea să devină psihoterapeut și să se specializeze în vindecarea traumelor.

    Dacă am înțeles ceva din acea după-amiază, despre întreaga mea viață, a fost că uneori cele mai rele momente ale existenței noastre, momentele care ne fac să rumegăm în minte cele mai urâte dorințe, care amenință să ne desprindă de imposibilitatea reală a durerii pe care trebuie s-o îndurăm, sunt de fapt momentele care ne conduc spre înțelegerea propriei valori. Este ca și cum am deveni conștienți de noi înșine ca de o punte între tot ce a fost și tot ce va fi. 

    O mare provocare

    Teribil de pozitivă, bogată în exemple optimiste, „Alegerea“ nu este o carte how-to. Dar este o mare provocare pentru orice cititor de a-și trăi viața în funcție de alegeri. „Te invit să alegi să fii liber“, scrie Eger la începutul cărții. 

    Parte din carte este ca un roman autobiografic în care Eva povestește despre bucuriile copilăriei, despre tată (croitor și iubitor de viață) și mamă (veșnic nemulțumită, introvertită), despre surorile Klara (o talentată violonistă, care a reușit să se ascundă pe toată durată războiului) și Magda (pasionala familiei), despre visuri împlinite și visuri abandonate, despre șocurile trăite în mod repetat, despre fuga în America. În timp ce restul cărții este despre experiența ei de psihoterapeut, despre drumul personal către vindecare și despre cum i-a ajutat și pe alții să se vindece după traumă.

    Eger scrie cu forță și candoare, fără nici o urmă de lamentare. Și o face dintr-o dublă perspectivă, a celui care a trăit până la os oroarea și a celui care a reușit să se detașeze și să accepte.

    Împletind povestea ei cu poveștile unor pacienți pe care i-a tratat de-a lungul vremii, Eger vorbește despre repercursiunile grave ale traumei și despre diferitele tipare comportamentale care ne împiedică să conștientizăm frumusețea vieții și darurile posibilului.

    Nu întâmplător, stilul de lucru în cabinetul ei terapeutic este bazat pe alegere, fie că e vorba de o familie care și-a pierdut fiul, de un om al armatei gata să ucidă sau de o puștoaică anorexică. 

    Prin acest procedeu terapeutic a reușit ea să se vindece și să să-i ajute și pe alții. Așa a ajuns să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce simte, să înțeleagă că nu există un tipar al vindecării potrivit pentru oricine, să accepte că experiențele noastre, oricum ar fi ele, sunt daruri care „ne dau perspectivă și sens, ne dau oportunitatea de a ne găsi scopul individual și forța“.

    Atât de des suntem nefericiți pentru că ne asumăm prea multă sau prea puțină responsabilitate. În loc să fim asertivi și să alegem ferm pentru noi înșine, este posibil să devenim agresivi (să alegem pentru alții) sau pasivi (să-i lăsăm pe alții să aleagă pentru noi) ori pasiv-agresivi (să alegem pentru alții prin a-i împiedica să primească ceea ce aleg ei înșiși).

    „Alegerea“ este o carte pe care am ocolit-o multă vreme (a fost tradusă la Pandora M încă de anul trecut, acum fiind la a doua editare) dar odată ajunsă la mine am știut câtă nevoie aveam de ea. Am citit-o lent, cu multe pauze, ca să nu ratez esențele (are multe), am făcut nenumărate însemnări cu creionul (nu fac asta de regulă, folosesc semne de carte).

    Cartea asta m-a răscolit, m-a liniștit, m-a învățat multe despre mine și m-a făcut să înțeleg cât de periculoasă e pasivitatea (oricât de bine intenționat crezi tu că ești), cât de sănătos e să fii asertiv (să nu mai accepți lucruri doar de dragul celorlalți); mi-a arătat că atunci când ai ceva de demonstrat nu ești liber, că timpul nu vindecă ci doar ceea ce faci tu cu timpul, că mai bine respiri aer decât furie, că în orice moment poți să alegi pentru tine.

    Mă voi gândi mult la cartea asta, mă voi întoarce des la ea. Iar până una alta, îmi voi repeta în gând întrebările pe care Edit Evă Eger și familia ei le citeau dintr-un text evreiesc la fiecare sărbătoare de Pesah:

    1.Ce îți dorești?

    2.Cine vrea lucrul ăsta?

    3.Ce vei face în legătură cu asta?

    4.Când?

  • „Fragil“ de Simona Goșu – Vulnerabilitatea noastră cea de toate zilele

    „Fragil“ de Simona Goșu – Vulnerabilitatea noastră cea de toate zilele

    Scurt metraje

    Multe dintre personajele volumului de povestiri „Fragil“ – debutul în proză al Simonei Goșu, publicat anul trecut de Polirom dar nominalizat lunile trecute la Premiile revistei „Observator cultural“, Premiile Uniunii Scriitorilor din România și la Premiul Național de proză „Ziarul de Iași“ – sunt fetițe prinse în jocurile lor de zi cu zi, martore ale unor întâmplări aparent banale dar cu impact asupra psihicului lor.

    În cele 20 de povestiri găsim însă și mame (lăuze, depresive, emancipate) avem și tați (care-și iau rolul de mamă), bunici (sexi), vecini (bârfitori). Avem femei în vârstă care fac sex cu bărbați mai tineri („Revederea, „Hotel Paradis“), avem oameni epuizați sufletește care recurg la gesturi extreme („Aleea Duetului 26“), avem familii dezbinate, familii reunite.

    Toate sunt despre nimicurile zilei, despre momente și situații aparent nesemnificative care lasă însă să se întrevadă tensiuni și conflicte adânci. Toate stau, după cum poți să-ți dai ușor seama, sub semnul fragilității, acea calitate a vieții de care unii se feresc ca de cel mai mare dușman. Toate sunt ca niște scurt metraje cu scenarii bine gândite, cu parcursuri line și finaluri neașteptate. În toate simți cum pândește răul, cum se insinuează nesiguranța, cum imprevizibilul apare de nicăieri răsturnând situațiile și dând o nouă direcție evenimentelor. 

    Sunt foarte multe teme atinse în acest volum (îndoială, singurătate, frica de moarte, adulter, prăpastia dintre generații, sexualitate, diferențe sociale) iar Simona le dă consistență într-un fel cât se poate de discret. 

    Sub lupă

    Această discreție mi-a plăcut, cred, cel mai mult la povestirile ei; faptul că Simona ajunge să dea consistență unor tensiuni și conflicte fără să le numească și fără să le treacă prin sita moralității. Ea e mult mai preocupată să descrie contextele în care pot izbucni aceste tensiuni, evenimentele care le precedă, decât să le surprindă în dramatica lor manifestare.

    Povestirile din „Fragil“ nu fac referire la traume adânci, nu pun în discuție probleme iremediabile, nu surprind suflete fărâmițate, ci situații, întâmplări, gesturi, vorbe, priviri care pot avea repercursiuni neașteptate asupra oamenilor. Fragilitatea pusă sub lupă de Simona Goșu nu este una neapărat premergătoare dezastrului, ci una de care oamenii s-ar putea ajuta pentru a se întări sufletește. 

    Scriitura este precisă (poate prea precisă pentru gustul meu), fără cuvinte și fraze în plus, și, deși Marius Chivu recomandă acest volum ca fiind „memorabil“, nu toate povestirile te lasă cu gura căscată. Toate au, însă, un miez interesant, toate te atrag prin simplul fapt că decupează acele momente peste care poți trece fluierând fără să realizezi că ele pot fi sâmburii unor schimbări, ai unor devieri, transformări, deveniri.

    Acestea sunt momentele asupra cărora zăbovește Simona mărindu-le progresiv, ca zoom-ul unui aparat foto; de ele se folosește ea pentru a surprinde vulnerabilitățile noastre de zi cu zi, fragilitatea firii umane de care unii se feresc ca de cel mai mare dușman.

  • „August“ de Elena Vlădăreanu – Vacanță cu două tăișuri

    „August“ de Elena Vlădăreanu – Vacanță cu două tăișuri

    Vacanțele din cele 10 proze ale cărții „August“ – primul volum de proză al Elenei, pe care o știți ca realizatoare de emisiuni radio și autoare de poezie și dramaturgie – nu sunt tocmai vacanțele perfecte. Ba dimpotrivă, sunt contexte în care frustrările, durerile, depresiile și nemulțumirile de tot felul explodează în cele mai neașteptate feluri.

    Timpul acela al eliberării, la care visăm cu toții, pentru care ne pregătim îndelung, devine aici un timp al tensiunilor, al geloziilor, al confruntării cu niște realități până nu demult negate.

    Elena Vlădăreanu arată cum în timpul acela fermecat în care ai închis ușa grijilor, al stresului de zi cu zi, se deschid alte uși, către neliniști ascunse, probleme ignorate.

    Unele povestiri aduc în discuție pericolele ce pândesc cuplurile căsătorite, neliniștile de zi cu zi ale mamelor, în timp ce altele merg mai departe apăsând pedala tragediei. 

    Moartea pândește în aproape toate textele, ascunsă după cuvinte tari și situații banale, în unele jucându-se cu viața, în altele călcând-o în picioare. Dar în toate simți foșnetul vieții, ritmul ei, când potolit, când alert, pașii ei pe nisip, vântul ei răcoros.

    În povestirile Elenei, oamenii se înșală unii pe alții (ca în „Giovanni 3:16“), adolescenți nechibzuiți amenință cu pistolul („Complexul Barcelona“), cuplurile de despart („Martori“), femeile își curmă viața („Înainte de începerea sezonului“). Elena crează situații banale în care oamenii se indeletnicesc cu nimicurile zilei (ca în „Terasa“, unde o mamă cu copil mic devine martora unei întâmplări bizare), merg la concerte în aer liber (cum se întâmplă în „Concertul“, unde o seară de distracție se transformă în cu totul altceva), își duc veacul în curțile prăfuite ale pensiunilor („Libelula“). Dar, prin banalul acesta evident, ea face să transpară durerile și tristețile celor care nu au curajul să le recunoască și să le înfrunte. 

    Personajele ei aleargă spre vacanțele mult visate ca niște copii sperând că fericirea se va arăta la primul castel de nisip ridicat, dar ei pleacă din casele lor cu probleme nerezolvate, cu depresii grele, cu secrete ascunse. Ei continuă să le ignore și pe autostrăzi, și pe plajele fine, și în vârf de munte, dar sub soarele copleșitor al verii ele se coc mai tare și sunt gata să explodeze. În unele cazuri, acestea creează situații amuzante, dar în altele nasc tragedii. 

    E multă singurătate în textele astea, chiar și acolo unde oamenii se adună pentru a se simți bine împreună. Sunt femei care nu au parte de sprijinul partenerilor, nici măcar afectiv. Sunt soți și soții care nu se mai pot bucura unii de alții.

    Și atunci te gândești că o vacanță nu prea are cum să-ți vindece o rană de care nu te-ai îngrijit înainte. În schimb, te poate ajuta să-ți conștientizezi problemele, să le vezi cu ochi limpezi, să le înfrunți. Și în unele cazuri, August ar putea fi luna perfectă pentru asta.