Într-un fel, face același lucru și în cea mai nouă carte a sa, care este una pentru copii și în care țese o poveste nemaipomenită în jurul unor teme precum prietenia, lectura, călătoriile. Andreea a revenit la prima variantă a poveștii, pe care a scris-o în urmă cu opt ani, și a dezvoltat-o în ceea ce avea să devină Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară, apărută de curând la Humanitas Junior și ilustrată extraordinar de Anca Smărăndache. Pentru asta, a fost nevoie să se întoarcă în copilărie, „unde granița dintre ficțiune și realitate încă nu exista“, și să creeze o lume nouă pornind de la două mari pasiuni: lecturile și călătoriile.
Cum s-a simțit scriind această carte, cum crede ea că poate schimba o carte viața unui copil, care sunt valorile care pot transforma un copil într-un adult împlinit, de ce arome ale copilăriei i-a amintit spiridușul Scorțișoară, aflăm chiar de la Andreea în interviul de mai jos.
Mulțumesc, Andreea! Cartea și interviul mi-au adus aminte de verile în care citeam sub cireș și în care s-au născut cele mai frumoase visuri ale mele.
Cum ai simțit trecerea de la scrierea de cărți de geocritică și proză la scrierea de cărți pentru copii? Ce a fost diferit de data asta?
Nu cred că a fost o trecere propriu-zisă, întotdeauna mi-a plăcut să scriu (și să fac) lucruri diferite, îmi plac provocările. Nu am scris povestea gândindu-mă că de-acum voi scrie (și) cărți pentru copii, totul e mai mult rodul unei întâmplări norocoase. Mi-a plăcut însă neașteptat de mult să scriu povestea spiridușului care, deși poate călători oriunde își dorește și e un pasionat cititor, e totuși nefericit, pentru că nu are un prieten cu care să-și împartă experiențele. Pe de o parte, m-am întors în copilărie, când mi se părea că niciodată cărțile nu sunt suficiente, citeam poveștile de mai multe ori și le continuam în minte, găsindu-le finaluri alternative. Am fost înapoi acolo, unde granița dintre ficțiune și realitate încă nu exista, lucrurile se amestecau și personajele din cărți erau la fel de reale ca prietenii sau colegii de școală. Pe de alta, am simțit o altfel de bucurie scriind o poveste, care s-a conjugat cu sentimentul unei libertăți absolute.
Cum și când s-a născut în mintea ta Spiridușul Scorțișoară?
Într-o primă variantă, acum vreo opt ani, când am scris o poveste pentru Bookătăria de texte și imagini, la invitația lui Florin Bican. Povestea avea atunci o altă formă, mai scurtă, diferită de cea de acum, și numele spiridușului era altul.
Scorțișoară ne învață despre puterea pasiunii și a prietenei. Ar putea copiii de azi să devină adulți împliniți în lipsa acestor calități?
Se vorbește mereu despre cât de diferiți sunt copiii de azi, despre cum trebuie să ne adaptăm discursul la limbajul și la lumea lor, la universul hipertehnologizat în care trăiesc. Dar eu regăsesc (la copii, adolescenți, dar și la studenții mei) același tip de sensibilitate, aceleași nevoi și, cel mai important, aceleași valori, mi se pare că sunt mai toleranți decât alte generații, mai atenți la nevoile celuilalt, mai solidari și extrem de inteligenți. Dacă există o schimbare, aș zice că este una mai degrabă de formă, nu și de fond, și poate că nici aici nu e una fundamentală. Copiii au un instinct foarte bun pentru ceea ce este valoros în lumea din jurul lor și știu să aleagă. Cred că descoperă instinctiv și selectează ceea ce îi conduce spre valorile cu adevărat importante, cărțile pentru copii nu fac decât să le confirme și să le întărească această opțiune.
În copilărie, tu ai fost înconjurată de oameni care citeau. Ce șanse au copiii care nu trăiesc într-un astfel de mediu să se îndrăgostească de citit?
Șansa acestor copii este, evident, școala. De altfel, tot ce începe acasă, în familie, trebuie să continue în școală, și profesorii au un rol major în formarea unui copil ca bun și constant cititor. În ce măsură se întâmplă asta, nu știu, am întâlnit și profesori foarte bine pregătiți și pasionați de ceea ce fac, dar văd și mulți copii cărora le lipsește cultura elementară, care ajung la nivel de liceu sau facultate fără lecturile de bază, și asta nu e vina lor. M-am bucurat mult să descopăr în ilustrațiile Ancăi Smărăndache la Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară aluzii și trimiteri culturale, la mari opere literare și tablouri celebre, este vital, în formarea viitorului adult, ca acest tip de informații să ajungă cât mai repede la el. Pentru început, într-o formă cât mai inteligibilă și plăcută, firește.
Spuneai într-un interviu că cititul poate schimba destine și poate vindeca suferințe. Cum speri să ajute Spiridușul Scorțișoară acei copii care se simt singuri, neînțeleși, triști?
Copiii trăiesc totul la intensități foarte mari, hiperbolizat, pot fi copleșiți de emoții și de sentimente pe care să nu le poată gestiona. Leagă tot felul de prietenii, cu alți copii, iar atunci când nu se simt înțeleși, își inventează prieteni imaginari. Au nevoie de păpuși, animale de pluș etc, pentru a-și popula universul imaginar (care pentru ei se confundă cu cel real, cel puțin la început). Personajele din cărți pot fi și ele parte din acest univers, și cu siguranță îi pot ajuta în acest proces complicat de descoperire și apropriere a lumii, dar și în gestionarea emoțiilor. Sper să fie și Scorțișoară un astfel de personaj.
Personajele cărților tale sunt, într-o oarecare măsură, tu. În ce fel este Scorțișoară parte din tine?
Am scris o poveste așa cum mi-ar fi plăcut să citesc în copilărie. Abia după ce am scris-o mi-am dat seama că e despre două dintre cele mai importante pasiuni ale mele: lectura și călătoriile. Și despre o convingere pe care am avut-o întotdeauna: dacă nu ai cu cine împărtăși aceste lucruri, totul e mult mai trist.
Apropo de scorțișoară, care au fost aromele copilăriei tale?:)
Exista în bucătăria bunicilor mei un bufet bleu, și într-un compartiment al lui se țineau aromele pentru prăjituri, mirodeniile, celebrul ”zahăr vanilat” – în cazul nostru era un borcan cu zahăr pudră în care stătea o păstaie de vanilie, neagră, uscată, ca un deget de vrăjitoare (stătea de mulți ani, nu știu cum făcuseră rost de ea pe vremea aceea). Se amestecau acolo mirosul de vanilie cu cel de scorțișoară, anason, cuișoare, tot acolo se țineau cutia cu cacao, ciocolata (când exista), bomboanele Cip, glucoza, biscuiții. Mirosul era unul pe care nu l-am mai simțit niciodată, multă vreme mi-am imaginat că așa trebuie să miroasă paradisul.
Sunt curioasă dacă romanul are ceva autobiografic? Spre exemplu, felul în care Ilona ajunge pe tărâm străin (pe întuneric, pe ape învolburate) are ceva din ce ai trăit tu atunci când ai plecat din România sau e pură ficțiune?:)
Mai întâi de toate, merci, Oana, pentru propunerea irezistibilă de a discuta despre romanul Pasagerii ! Este o reală plăcere să mă regăsesc printre scriitorii găzduiți în paginile tale.
Nu, romanul n-are nimic autobiografic în el, exceptând locurile pe unde trec pasagerii și pe care eu le cunosc foarte bine. În schimb, traversarea dificilă a Mediteranei pe care au făcut-o Ilona și părinții ei este pură ficțiune. Plecarea mea din țară a fost mult mai prozaică, m-am îmbarcat în avion și după două ore și jumătate confortabile de zbor am aterizat la Bruxelles. O deplasare certă, fără evenimente care să pună la îndoială siguranța zilei de mâine.
Totuși, ceea ce am eu în comun cu personajele mele este înstrăinarea, pe care am vrut să pun accent, fiindcă dezrădăcinarea formează un om într-un mod aparte. Așadar, a fost o intenție voită să le confer un statut de emigrant, căci asta cunosc eu cel mai bine. Trăiesc departe de România de douăzeci de ani și, oricât m-aș strădui să redau cotidianul românesc, efectiv, nu mi-e la îndemână. Mi-e ușor să navighez în trecut, să vorbesc despre anii ’80 sau ’90, i-am trăit acolo, îmi sunt familiari, dar m-aș hazarda să plasez acțiunea local, în timpul prezent. Prin urmare, nu am avut de ales decât să prezint certitudinea mea imediată.
Monica Tonea, arhivă personală
De la ce ai pornit, mai exact, atunci când te-ai apucat de scris Pasagerii? Și de ce titlul ăsta?
Pasagerii, care la vremea respectivă nu aveau titlu și despre care nu aveam idee că vor lua așa amploare, au debutat cu vocea lui Sergiu, care este acum, în carte, de fapt, partea a patra și ultima. Știi cum este, te inspiră ceva și începi să te alimentezi din ceea ce observi, din stări, gânduri, trecători, reacții, situații.
Așa a fost și cu vocea lui Sergiu. Am asistat la o scenă, la un moment dat, deloc asemănătoare cu povestea din carte, totuși suficient de puternică cât să mă inspire. De aici totul a devenit poveste. Chiar dacă nu știam amănuntele vieții acelui om, am simțit nevoia să-i ofer eu unele ficționale. Așa s-a definitivat vocea masculină din carte. Pe măsură ce avansam, se iveau legături, personaje cheie, decoruri și ambianță.
Cu titlul este o cu totul altă poveste. Când am terminat primul draft aveam deja unul temporar: Magazinul de fructe. De fapt, era atribuit părții a treia care, o perioadă, mi-a părut de sine stătătoare. Știi, drumul Ilonei către cafeneaua lui Sergiu și obstacolele mintale pe care și le impunea, dintr-un sentiment acut de vinovăție. Cafeneaua era pe atunci doar un magazin de fructe și-mi plăcea destul de mult titlul, până când cineva drag mi-a spus că nu merge.
Am încercat multe variante, niciuna din ele n-a rămas însă. Cred că m-am oprit la Pasagerii exact înainte de a-l trimite la editura Casa de Pariuri Literare. Iată, era așa la îndemână și se lăsase atât așteptat. Cum l-am rostit am știut că el este și gata.
De ce acest titlu? Fiindcă reprezintă chintesența acestei cărți. Și Ilona și Mattias se consideră niște pasageri în viața lui Sergiu, totodată, acțiunea se petrece fie pe autostradă, la volan, fie pe drumuri care duc personajele departe de ele însele, dându-le sentimentul că trăiesc un voiaj amețitor de senzații, simțăminte și experiențe.
Cum a fost să lucrezi la roman în comparație cu proza scurtă (cu care ai debutat)?
Cu totul diferit. Mi-a fost mult mai ușor să controlez o proză scurtă. Într-un text de dimensiuni mici totul e mai concentrat, iar structura este diferită de cea a unuia mai amplu. Îți permiți să creezi atmosferă fără a urmări scheletul clasic al romanului. Nici personajele nu-ți dau atâtea bătăi de cap. Chiar dobândisem o oarece lejeritate în a controla proza scurtă.
În schimb, când a venit rândul romanului, m-am poticnit un pic și, la un moment dat, am simțit nevoia să citesc câteva cărți de creative writing scrise de autori americani. Asta s-a întâmplat prin 2017, când am definitivat primul meu manuscris. Deși scrisesem numai proză scurtă înainte, avusesem ambiția absurdă, știu, să scriu un roman, în condițiile în care eram doar la începuturile mele literare. Ei bine, am făcut-o. A fost o muncă titanică și m-am dedicat în întregime acestui proiect. Cu toate astea, nu a văzut lumina zilei, a ajuns pe mâna unui expert care s-a oferit să-l citească și i-a pus un diagnostic greu de digerat. L-am abandonat, frustrată. Mi s-a părut timp irosit. Și acum zace într-un folder pe computer, nefiind sigură dacă să-l arunc la coș sau să-l mai păstrez. Diferența e că acum sunt mai blândă cu mine și nu-l mai consider timp pierdut ci o experiență în plus, care m-a propulsat și m-a adus în acest moment prezent.
Cât timp ți-a luat să scrii cartea?
Am scris întrerupt la ea mai bine de doi ani. Spun întrerupt, fiindcă, așa cum aminteam mai sus, scriam câte o parte din carte fără a ști că se legau între ele. Așadar, am stat o vreme să meditez încotro se îndreaptă narațiunile, timp în care se mai ivea un personaj cu bagajul lui și eu tot însăilam la poveste. Viața lui Sergiu era de sine stătătoare. A Ilonei la fel. Apoi s-a născut personajul Mattias, apărut ca să susțină vocea feminină din manuscris, oricum, nu era la fel de bine conturat și tot așa. Pe de altă parte, lucram în paralel la alte proiecte solicitante și avansam cătinel. Publicam pe blogul din Adevărul, în revista Itaca la care sunt și redactor, altă muncă separată, iar când și când trimiteam texte la Literomania sau Liternautica.
Deși mă angajasem pe drumul ăsta fără de întoarcere, să duc la bun sfârșit romanul, aveam nevoie să răsuflu din când în când. Era necesar, din când în când, un răgaz, să stau cu personajele în minte, să le observ, să asist la interacțiunea lor, să mă deprind cu obiceiurile lor pentru a le putea scrie, apoi, istoria pe hârtie.
Monica Tonea, arhivă personală
Povestea se constituie mai mult din amintirile personajelor. Ai mizat de la început pe tehnica asta sau ea s-a insinuat pe parcurs?
Într-adevăr, asta a fost miza. Ca Sergiu să-și spună singur povestea, mai încolo Ilona și într-un mod indirect, Mattias. Plănuiam să îi dau voce și Mariei, însă până la urmă am renunțat. Povestea Mariei, nuanțată cum este, ar fi meritat toată atenția mea, dar lucrul ăsta m-ar fi abătut de la drumul deja bătătorit. Cine știe, cândva…
Mi-a plăcut cum ai împărțit romanul pe intervale de timp și pe voci. Totuși, sunt curioasă de ce ai crezut că e important ca cititorul să știe și punctul de vedere al lui Sergiu?
Merci, mă bucur că ți-a plăcut. Poate fi un no go pentru alți cititori, însă eram curioasă să văd cum ar suna vocile distincte în romanul meu și am simțit nevoia să experimentez un pic. Iată că personajele mele au avut ocazia să-și spună istoria așa cum au trăit-o, firește, într-un mod cu totul subiectiv, așa cum percepem de cele mai multe ori adevărul, dar totuși, au avut ocazia să se exprime și să-și lase viziunea lor asupra lucrurilor.
Cum spuneam la început, vocea lui Sergiu a fost prima care s-a ivit în mintea mea. Nu avea cum altfel. El e pilonul central, deși i-am dat glas numai în ultima parte. Dacă privim cu atenție, în jurul lui pivotează toate personajele. Mi se părea esențial ca el să aibă drept la replică. În fapt, un ton amar al realității lui. Cartea asta n-ar fi ceea ce este fără concepția de viață a lui Sergiu.
Iubirea dintre Sergiu și Ilona e una toxică, care îi ține când aproape, când departe unul de altul. Ce îi face pe oameni să rămână în astfel de relații?
Să-ți spun sincer, nu știu ce-i ține împreună. În general, oamenii toxici se hrănesc cu controlul situațiilor și în cazul de față, atât Ilona, cât și Sergiu au impresia că ei dețin controlul absolut. Nu aș vrea să-l pun pe Mattias în aceeași categorie, fiindcă tind să cred că la douăzeci și cinci de ani ești încă tânăr și neformat pentru greutățile vieții, chit că te arunci cu capul înainte în relații pe care nu știi să le gestionezi.
Cu toate astea, e greu de încadrat în termeni preciși o astfel de iubire, căci toxicitatea existentă într-o legătură durabilă implică o grămadă de factori care aici, în carte, nu sunt prezenți: o copilărie abuzivă pe care adultul de mai târziu a preluat-o, o lipsă de empatie acută, o nevoie permanentă să pună deasupra binele personal sau o încredere oarbă în sine. Or eu am dorit să sugerez contrariul, deși unii cititori l-au perceput pe Sergiu ca pe o ființă egocentrică și nepăsătoare față de trăirile celorlalți, absorbit în propria-i nefericire. Sigur, ca cititor trecem prin filtrul experiențelor noastre povestea și tindem să calificăm drept reprobabile anumite acțiuni, în vreme ce scriitorul doar trasează trăsături de caracter, fără a înclina balanța într-o parte sau alta, lăsând judecata pentru cel care citește.
Iubirea lor e toxică până la un anumit grad: acela când personajele însele se pun singure în pericol, fără intermediul celuilalt, iar relația dificilă survine în urma unei desincronizări, mai degrabă.
Tu ai trăit vreodată o astfel de experiență?
Ah, nu. Mi-e străină această stare ingrată. Din fericire, am fost ferită de astfel de experiențe în viața personală. Însă am avut vreme să observ astfel de relații de la distanță. Firește, pe alte planuri mai îndepărtate, am avut ocazia să mă regăsesc la marginea toxicității, fără însă a mă adânci în ea. Dar eu am avut mereu un simț de conservare acut, am știut dintotdeauna să mă pun la adăpost. Viața nu ferește pe nimeni de relații toxice, fie că vorbim de prietenii nepotrivite sau relații în care există un raport distant, cum ar fi de tipul profesor-elev, de mentor-discipol sau, mai apropiat, ca legătura părinte-copil. Îmi sunt cunoscute implicațiile unor astfel de conexiuni, dar, cum spuneam, de cele mai multe ori, am fost doar martor pasiv la astfel de relații nesănătoase și am avut timp să-mi construiesc o opinie destul de solidă în privința acestor chestiuni.
Romanul Pasagerii, din arhiva personală a scriitoarei
Există o tensiune sexuală care se simte pe tot parcursul romanului. Este un liant între personaje, nu-i așa? Dar este ea și motiv de distanțare?
Din ceea ce observ, în general, tensiunea sexuală nu este neapărat un liant, ci, mai degrabă, o metodă de disimulare a adevăratelor sentimente. Tensiunea sexuală este și ea o modalitate de a zugrăvi relațiile umane. Sigur, la baza cărora stau temperamentele fiecăruia. Și, precum bine ai intuit, da, poate fi un motiv de distanțare și nu de apropiere. Fiindcă e un soi de prefăcătorie de care nici măcar nu-și dau seama. Un soi de umplutură, care nu-i lasă să simtă vidul din ei înșiși.
Tot parcursul ăsta surprinzător al personajelor tale este rodul destinului sau al alegerii fiecăruia dintre ele?
Întâmplările din carte vizează, cumva, două teorii filosofice: determinism și liber arbitru. Totuși, în mare parte, am intenționat să sugerez că viața personajelor este o înșiruire de alegeri, consecințele fiind pe măsură. Multe dintre ele se luptă pentru un anumit control și se tem să piardă frâiele. Pe de altă parte, am lăsat deschisă ușa înspre o cu totul dimensiune: aceea a divinului, pe care-l dezmint sau după care se ghidează unele personaje. Uneori, ele chiar se victimizează, în special atunci când sunt extenuate de deciziile pe care le-au luat și sfârșesc prin a se chestiona pe ele însele și a pune la îndoială providența. Ceea ce duce înspre firescul vieții. Oricât de raționali am fi, avem tendința să cădem dintr-o latură în alta, să ne răzgândim și să acționăm sub imperiul emoțiilor.
Crezi în destin, Monica? Ce ți-a adus el cel mai bun până acum?
Hm, e complicat. Nu cred că am un răspuns simplu la întrebarea asta. E foarte nuanțat. Ce este destinul? Conform definiției, dacă ne supunem lui, ar însemna că nu avem niciun control asupra propriei noastre vieți. Or eu cred că dețin un oarece control. Nu aș vrea să mă extind și să spun în ce măsură. Cert e că eu am ales să nu fiu un simplu pasager în propria viață. Fatalismul nu mă caracterizează. Cu toate astea, am uneori senzația că dacă te naști sub o stea norocoasă (iar, o superstiție, dar nu neg că am tendința să le amestec) ai mai multe șanse să fii ferit de neajunsuri. Pe de altă parte, privind în urmă, nu numai la viața mea, dar și la cea a apropiaților mei, remarc că momentele în care am pus pe seama destinului anumite situații nu sunt decât niște simple amăgiri sau resemnări și că, în cazul contrar, în care n-aș fi fost pasivă, rezultatele ar fi fost cu totul altele. Sunt sigură de asta. Prin urmare, ca să răspund la întrebarea ta, nu știu ce mi-a adus destinul mie sau dacă a contribuit cu ceva în progresul meu. Nici măcar nu știu dacă am dreptate sau nu. E doar o modalitate de a trăi în tihnă cu alegerile mele.
Din arhiva foto a Monicăi
Mereu când stau de vorbă cu câte un scriitor, ard de nerăbdare să-l întreb cum scrie el cel mai bine, în ce condiții/locuri/momente din zi sau din noapte. Tu cum scrii cel mai bine, Monica?:)
Ca să fiu sinceră, Oana, pentru a scrie, am nevoie de liniște. Să nu se ivească câte un cap de după ușă care să mă întrebe ce mâncăm la cină. Nu mă deranjează per se casa plină, doar să nu fiu smulsă din ambianță. Pentru că, în general, momentul meu preferat din zi este dimineața, cu prima cană de cafea în față, aș zice că tot atunci e mai agreabil să scriu. Sau să-mi pun gândurile în ordine. Spuneam mai sus că uneori am ideea, am personajele, dar încă nu le-a venit timpul să le trec în Word. Atunci, în vreme ce sorb din cafea, petrec timp cu ele și răsucesc firul poveștii în minte. De scris, scriu oriunde, oricum, chiar și pe Notele din telefon. Am câteva texte începute astfel, ba chiar terminate. Atât timp cât nu-mi simt mintea obosită, fiindcă atunci nu reușesc să mă concentrez. Cel mai bine scriu cu laptopul în brațe, într-un loc care-mi stârnește anumite senzații. Acasă am vreo două locuri ale mele, unul pe un fotoliu orientat cu fața spre peretele de sticlă care dă înspre grădină, nu contează dacă e soare sau gri afară, dacă plouă sau ninge, se creează o atmosferă propice scrisului, sau pe un fotoliu lângă șemineu, cu focul aprins, cu o altă porțiune de grădină în raza mea vizuală, un măr bătrân și miraculos fiindu-mi sursă de inspirație. Când plec în vacanță, am obiceiul să scanez bine împrejurimile și să-mi aleg un loc numai al meu și mi-l fac colțul meu de lucru. Ca acum, când lucrez la acest interviu, pe balcon, având marea în față, mărginită de niște palmieri înalți până la cer și ploaia care cade în surdină.
Știu că ai în lucru niște proze scurte. Despre ce este vorba?
Da, lucrez la mai multe proiecte, dar sunt departe de a fi definitivate. Nu-mi închipuiam că mă va stoarce într-atât povestea Pasagerilor. Simt nevoia să mă odihnesc un pic. În plus, aș vrea să cred că voi rămâne la proză scurtă, până la urmă, a fost prima mea dragoste, ca să spun așa. Dar nu sunt sigură că nu vor lua altă turnură lucrurile. Scriu despre ce am scris și până acum: despre frânturi de viață, despre oameni, despre relații interumane, despre mine.
Dacă în primul imagina povestea dramatică a unei adolescente pe nume Ana, în cel de-al doilea construiește mai multe istorii mici pe fondul istoriei mari (Dictatul de la Viena), prezentând un fragment din trecutul României dintr-o perspectivă interesantă.
Mi s-a părut momentul perfect pentru un interviu, așa că am provocat-o pe Irina la un dialog. Eu am vrut să aflu cum a ajuns să scrie această carte, ce anume i-a trezit interesul pentru acea perioadă din istoria României, ce surse a folosit, dar și ce înseamnă scrisul pentru ea, cum își găsește timp pentru scris, cum e să trăiască departe de casă (în Canada).
Răspunsurile ei frumoase – ca niște mici povești despre un scriitor, ca niște fragmente de autobiografie – m-au făcut și mai curioasă să-i descopăr proza (dacă nu știați, Irina are și un volum de povestiri, „Dincolo de ferestre“, cu care a debutat de altfel).
Dar până voi intra în lumile ei, vreau să mă bucur împreună cu voi de acest interviu pe care mi l-a făcut cadou Irina Georgescu Groza.
Mulțumesc, Irina!
Ai știut dintotdeauna că vrei să scrii? Ce înseamnă pentru tine scrisul, Irina?
Scrisul e timpul pe care-l petrec singură, liniștea, joaca de-a orice-e-posibil. Scrisul mi-a fost mereu o a treia mână, ascunsă într-un buzunar prin țesătura căruia, dacă te uiți bine, vezi că pielea luminează fosforescent. În adolescență, scrisul mă ajuta să-mi liniștesc impulsurile și dorurile, febra și dozele de imaginație pe care din instinct le consumam pe spatele caietelor de matematică. Pe măsură ce tabla clasei se umplea cu forme geometrice, mă îndepărtam de ce se discuta la oră. Mai tîrziu, am descoperit scrisul calculat, care seamănă cu o ecuație – necunoscutele introduse la început se regăsesc după semnul de egalitate într-o altă relație, după ce aduni și scazi dealuri, nori, o întâmplare (sau mai multe) și o lume strecurată prin gura unei clepsidre.
Spui că talentul de a scrie îl ai de la mamă. Ce ai moștenit de la tată:)?
Ochii verzi ai copiilor mei și pornirea de a glumi cu orice ocazie, cheful de a socializa și de a călători cât mai departe. Noroc cu gena în plus de la mama, căreia îi place să se bucure în liniște de literatură, că așa mai găsesc astâmpăr.
Irina lângă biblioteca ei din România
Cum îți găsești timp pentru scris? Când scrii tu cel mai bine și, mai ales, cum (cu ușurință, cu dificultate)?
Ideal ar fi să fiu singură, în același timp în calcul intră și faptul că scriu mai bine toamna și iarna, mai ales în zilele ploioase. Începutul e mai lent, dar știu că la final îl voi rescrie, așa că nu mă blochez la prima pagină. Nu scriu cu dificultate pentru că mintea mea locuiește în poveste când nu are timp să o scrie.
Cât de mult te-a ajutat faptul că ai urmat cursurile de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu?
Întâlnirea cu ei a venit la fix. În vremea aceea scriam, dar eram nesigură. Marius Chivu și Florin Iaru mi-au dat încredere fără să mă laude, iar cursul mi-a dăruit un bagaj de idei legate de ce să nu fac. Prin exercițiul la temă am înțeles cum bate inima unei povestiri, care sunt etapele, ce înseamnă un final bun și cât de inutil e balastul, să știi să-l detectezi și să-ți faci curaj să-l scoți.
Ai mereu ceva în lucru sau te apuci de o următoare carte abia după ce o vezi publicată pe precedenta?
Nu pot începe o poveste până nu mă despart de personajele cu care mi-am petrecut o perioadă. Le trimit în lume și aștept să vină iar sezonul de ploi.
Cum ți-a venit ideea noului roman și cum ai pornit la lucru (cu un plan, cu o schiță…)?
Căutam pe Youtube un documentar, când am zărit un film despre câțiva bătrâni izolați între niște dealuri din Ardeal. Așa de stranie mi s-a părut situația lor, cum erau rupți de orice mijloc de comunicare (poștașul trecea totuși o dată pe lună, călare), de tehnologie, de noutăți, că mi-a venit imediat prima idee și-am început să mai caut. Și așa am dat de mărturiile supraviețuitorilor masacrului de la Treznea, din septembrie 1940.
Irina, alături de fiul ei Luca, la lansarea romanului „Noaptea dintre lumi“
Ce surse ai folosit?
Am intrat din momentul acela într-un vîrtej, am început să caut cărți de istorie, articole din ziarele vremii, am citit scrisori și petiții ale intelectualilor de la Budapesta și Cluj, care protestau împotriva politicii de opresiune. Informația venea în valuri – anul 1940 a fost plin de evenimente. Războiul înainta în Europa, iar noi pierdeam teritorii (în iunie, cedasem fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța) în timp ce tensiunile interne se amplificau. În urma Dictatului de la Viena, parafat pe 30 august, situația din Ardealul cedat a început să se înrăutățească. Între timp, în noaptea de 3 septembrie, legionarii au atacat instituțiile statului din orașele mari ale țării. La 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost însărcinat cu formarea noului guvern, iar în aceeași seară i-a cerut lui Carol al II-lea să-i ofere puteri depline. Regele a semnat, în dimineaţa zilei următoare, decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu „puteri depline pentru conducerea statului român”. Două zile mai tîrziu, era forțat să abdice. În acest context de instabilitate politică, Ardealul de Nord a fost lăsat fără apărare. În scurt timp, bandele de „Gărzi ale zdrențăroșilor” (Rongyos Garda), au început să facă ravagii în rândurile populației românești.
Voi aminti doar câteva dintre lucrările descoperite în timpul perioadei de documentare și care m-au ajutat să reconstitui atmosfera acelui an: „Transilvania: History and Reality“ de Milton G. Lehrer, „Limba română, ungurii și Nicolae Iorga după Marea Unire“ de Petre Țurlea, „Nemulțumirea profundă a intelectualilor maghiari clujeni față de Dictatul de la Viena. O notă diplomatică din 1941” de Şerban Turcuş. La acestea se adaugă mărturii ale supraviețuitorilor, articole din revista „Historia“ sau din paginile ziarului „Universul”.
Știu că abordezi aici și fenomenul pribegiei. Tu te-ai simțit vreodată un om pribeag:)?
În „Exodul Mieilor“ personajele sunt în derivă, forțate să se strămute. E adevărat, gândul meu a mers mai departe, la situația românilor în ultimii treizeci de ani. În 1990 ne-am trezit nerăbdători să trecem granițele redeschise, iar de atunci exersăm libertatea de circulație, dar și propriile limite de adaptare în spații noi. Eu nu compar cele două perioade istorice, ci doar remarc, fiind la rândul meu un călător, că drumurile nu sunt niciodată prea lungi sau prea neprietenoase pentru românii care vor să privească lumea de pe un țărm străin.
Crezi că faptul de a fi trăit, în mai multe perioade, departe de casă te-a făcut să scrii despre spațiul românesc?
Sunt parte din spațiul românesc oriunde aș fi. Ce se întâmplă în România e mult mai colorat și mai interesant, cu toate neplăcerile cotidiene și neajunsurile financiare. Acolo tot timpul se ivește ceva care să răstoarne căruța cu lăutari. Și-apoi, în august miroase a vinete, în iunie a tei, de Crăciun se aude soneria de la intrare, iar de Revelion ferestrele caselor sunt luminate (în Belgia, dar și aici eram singurii locatari care petreceau la miezul nopții). Când ești într-o țară așezată te simți dosar cu șină (da, au și aici) într-o coadă civilizată și mută și te gândești cu jind la soneria aceea. Dar fiecare teritoriu are darurile lui, iar dacă nu le primești ți le faci singur. Poftim, eu rămân cu o carte despre Ardeal, scrisă în Canada.
Irina împreună cu Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor
Cum arată o zi din viața ta lângă Pacific:)?
Pacificul nu-i așa de aproape de locuința noastră, dar dacă iau metroul cam într-o oră aș ajunge la o plajă. Nu sunt multe lucruri de spus, Canada este o țară (prea) liniștită, în care ne învârtim (prea) puțin, ducem copiii la școli, petrecem seara acasă, privim lumea dintr-un balcon, e multă liniște și totul pare foarte, foarte departe.
De ce anume are cel mai tare nevoie un scriitor ca să poată funcționa din punct de vedere creativ?
Cu siguranță de liniște, de camera aceea doar a ei și de o bibliotecă mare, pe care să locuiască o pisică.
Cum vezi tu scriitorul în societatea de azi?
Muncește să-și plătească facturile, se luptă pentru timpul de scris, așteaptă să se redeschidă târgurile de carte și viața să revină la normalul de care se plângea cu niște ani în urmă. Își dorește ca elevii să citească autori contemporani și să studieze cu plăcere literatura, pentru că fără ea și fără cititorii de mâine, viitorul va fi mult mai sărac.
La Zest au vorbit până acum scriitori, traducători, editori, istorici, jurnaliști – știți voi, oamenii din aceia care nu prea pot trăi fără scris și citit – iar dincolo de diversitatea de teme discutate, a existat mereu o idee suverană, cu care Sabina a plecat, de altfel, de la început la drum: încercarea de a aduce scrisul cât mai aproape de oameni.
Dacă asculți un singur episod Zest, vei vedea că nu te saturi, că vrei mai mult, că îți face bine ceea ce descoperi, ceea ce auzi, că scrisul nu e doar pentru scriitori, că poți face o mie de lucruri cu el, că există zeci de meserii bazate pe scris. Tot ascultând Zest, am devenit și mai curioasă să aflu despre omul din spatele lui, așa că am contactat-o pe Sabina și i-am propus un interviu. A vorbit sincer și direct, ca la Zest, și a fost o bucurie să-i aflu părerile despre scris, despre podcasting și despre viață, în general.
Mulțumesc, Sabina!
Cine ești tu, Sabina, dincolo de creatorul Zest, omul de comunicare și copywriter-ul despre care se știe deja?:)
Sunt un amestec de idei, anxietăți și playlisturi. Am crescut cu căștile pe urechi, dansând în oglindă și scriind în jurnale. Am plecat de mai multe ori din România, dar m-am întors. De un an și ceva, sunt mamă. Am avut mereu un dor de ducă, încă de la trei ani, când fugeam de acasă – nu pentru că nu era bine acolo, ci pentru că-mi plăcea să ajung în fiecare zi mai departe, să trec de ultima casă știută și să văd una nouă, și încă una. Sunt sigură că m-am schimbat în ultimii 36 de ani, pot face o listă cu lucruri vechi și noi, dar nu mă simt deloc mai mare.
S-a schimbat viața ta în vreun fel de când ai creat Zestul?
S-a schimbat în multe feluri în ultimii doi ani și jumătate, dar cum Zest a decurs natural din pasiunile mele, nu aș zice că a adus ceva fundamental diferit. Am cunoscut mulți oameni minunați – atât invitați, cât și ascultători -, am învățat lucruri noi și am un proiect care îmi e foarte drag și îmi aduce satisfacție. Toate astea mi-au influențat viața în bine, dar le-am văzut mai degrabă ca o continuare a ce făceam deja, decât ca o schimbare.
Știu că e muncă grea în spatele unui podcast. Cât timp dedici săptămânal acestui proiect?
În săptămânile când public un episod, tot timpul liber. Înainte de un interviu, mă documentez câteva zile (după ce am citit deja în prealabil ce a scris persoana respectivă), apoi e înregistrarea efectivă, partea de editare și publicarea pe toate canalele. Cu totul, cel puțin 2-3 zile pline, împărțite pe multe jumătăți de oră furate ici și colo.
E greu să găsești oamenii cu care discuți? Care a fost cel mai dificil de „prins“?:)
Nu e greu. Am o listă lungă, care devine și mai lungă pe zi ce trece. Pe lângă ideile mele de invitați, vin nume și de la ascultători sau de la prieteni. Încerc să țin cont și de dorințele lor, dar să păstrez un echilibru între episoade, tematică și profilul invitaților.
Au fost persoane care au refuzat invitația sau pur și simplu nu mi-au răspuns la mesaj, ceea ce e firesc, se întâmplă. De obicei nu insist, decât dacă invitatul lasă o portiță deschisă. Probabil cel mai mult am insistat la Vlad Petreanu, cu care mi-ar fi plăcut să vorbesc și care a fost cerut și de ascultători, dar, deși i-am scris pe oriunde am putut, nu am primit încă un răspuns. Vreau să cred că nu a văzut niciunul dintre mesaje :)).
Visezi la ziua în care să trăiești din Zest? Cât de aproape sau departe o vezi?
Da, mi-ar plăcea, dar nu cred că e posibil să trăiesc doar din Zest. Nu dintr-un podcast de nișă, pe piața din România. Ce cred că este posibil este ca Zest să aibă mai mult loc în activitatea mea zilnică și să fie parte dintr-un business cu mai multe componente. Am gânduri în direcția asta și poate la un moment dat o să le pun în aplicare.
Cum crezi că a evoluat podcastingul în România în ultimii doi ani?
A evoluat mult. Când am lansat Zest, erau doar câteva podcasturi active și exista ideea că un podcast poate fi făcut oricum, și cu telefonul sau fără editare/mixare. Acum sunt sute de podcasturi, unele foarte bune, iar cei serioși știu că ai nevoie de echipament de înregistrare și de un minim de muncă de producție dacă vrei să ai un produs acceptabil. Mergem încet pe urmele podcasturilor de afară, unde piața e mult mai dezvoltată. Mă bucur că se experimentează și la noi tot mai mult.
Mai nou, sunt multe vedete care fac podcasturi, iar asta ajută la popularizarea ideii. Cele mai multe show-uri nu trec de câteva episoade sau de câteva luni – deja există o grămadă abandonate. Se întâmplă în orice industrie în creștere. Vedem peste încă doi ani, după ce mai trece valul, cu ce rămânem.
Tu ce podcasturi asculți în perioada asta?
Ascult The Tim Ferriss Show, Armchair Expert, Longform, Reply All, The Moth,Mind Architect. Urmăresc o listă lungă de podcasturi și aleg în funcție de starea de spirit.
Ești un om care iubește cărțile. Crezi că îi pot schimba cărțile pe oamenii, Sabina? Pe tine te-au schimbat?
Mi-e greu să-mi dau seama cum m-a schimbat ceva ce e în viața mea de atâția ani, de pe vremea când nici nu eram foarte bine conștientă de cine sunt. Știu doar că am cunoscut oameni care nu citesc și cărora le lipsește empatia. Cred că nu e întâmplător. Oamenii care citesc au acces la mai multe puncte de vedere, la idei care îi pot scoate dintr-o încurcătură sau le pot deschide uși și la un tip de evadare pe care numai o carte bună ți-o poate da.
Fără să citesc, nu ar fi fost posibil ca scrisul să-mi fie meserie mulți ani. Deci probabil că viața mea ar fi arătat altfel fără cărți. Sunt unele care mi-au dat curajul să fac schimbări, să renunț la convingeri dăunătoare sau să-i înțeleg mai bine pe ceilalți. Iar altele care nu mi-au schimbat viața, dar mi-au făcut ziua mai bună.
Știu că ai în draft o carte despre scris. În ce stadiu e ea, te gândești s-o publici într-o zi?
Așa e, e o carte despre scrisul de zi cu zi, cel pe care îl practicăm cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Proiectul stagnează de ceva timp, parțial pentru că în ultimul an m-am dedicat maternității, iar puținul timp liber l-am folosit pentru Zest. Partea bună e că fără draftul de care zici n-aș fi lansat Zest. Lucrând la el, mi-a venit ideea pentru podcast. Am încrederea că-l voi finaliza și publica într-o zi, într-o formă sau alta – am mai multe idei.
Este scrisul terapie pentru tine?
Da, a fost de când am început să scriu. Pe lângă dansatul în oglindă de care ziceam la început, scrisul a fost modul meu de exprimare încă din primele clase. Să scriu în timp ce ascult muzică e una dintre cele mai frumoase activități pe care le știu. Mă pot pierde ore și zile în ea.
Care e cea mai mare frică a ta și cum te împaci cu ea?
Am o frică de a-i pierde pe cei dragi. Iar apoi îmi vine în minte fraza asta, citită într-un articol foarte bun: ‘The catastrophe you fear will happen has already happened.’
Ce altceva mai faci cu „poftă“, în afară de Zest?:)
Mă plimb, alerg, călătoresc, citesc, beau cafea cu lapte, mănânc înghețată, vorbesc cu prietenii, joc poker sau Catan.
Știu că trăiești de mulți ani în București. Ce înseamnă orașul ăsta pentru tine?
Independență.
De SabinaLand te mai ocupi sau e un tărâm uitat?
Nu e uitat, dar simt nevoia să scriu acolo mult mai rar decât înainte. Blogul ăla a oglindit mulți ani din viața mea, de când am plecat prima dată din țară, ca studentă. Trec printr-o perioadă în care nu vreau să-mi exprim gândurile public. Dacă și când asta se va schimba, SabinaLand va fi acolo să mă primească :).
Zici tu pe undeva că, de când cu Zest, ai început să citești mai multă literatură română. Ceva preferințe?
Sunt mulți autori români buni și prima recomandare ar fi să încerce fiecare să-i descopere. În scrisul unora ne regăsim, în al altora, nu, dar căutarea e frumoasă și e parte din cultura noastră și din noi.
Zilele astea am terminat cartea lui Dan Lungu, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu“, și am citit și „Sunt o babă comunistă“. Ambele m-au distrat și întristat deopotrivă. Recomand frecvent și „Părinți“ a Dianei Bădica sau „Să nu râzi :((“ a Ralucăi Feher. Încă nu am citit o carte care să nu-mi placă din colecția n’autor coordonată de Eli Bădică. Și, deși nu mă pricep la poezie, aș sugera să le dați o șansă Ramonei Boldizsar și Ancăi Zaharia cu “nimic nu e în neregulă cu mine”, respectiv „eu n-am trăit războiul“.
Dacă ar fi să inventezi un salut pentru iubitorii de cărți, care ar fi acela?:)
Dacă tot am menționat-o pe Anca, voi sugera întrebarea pe care o pune ea frecvent: „Tu ce citești azi?“
Cred că am mai spus-o pe undeva, eu nu am fost prietenă cu cărțile dintotdeauna, ba dimpotrivă, o vreme bună am avut chiar o atitudine ostilă față de citit, deși biblioteca impunătoare a mamei era în fața ochilor mei de la răsărit până la apus.
Până prin clasa a opta, eram bună prietenă cu dealurile de lângă casă (pe unde îmi petreceam timpul jucând tot felul de jocuri cu prietenii de maidan) și cu terenul de fotbal de lângă dispensarul satului (unde-i cotonogeam pe băieți ori de câte ori încercam să le iau mingea).
Ca să fiu mai exactă, până atunci nu citeam decât textele din manualele școlare, compunerile mele și un sfert (niciodată mai mult) din fiecare carte primită la serbarea de final de an.
Dar în vara în care mama nu avut ochii verzi s-a întâmplat ceva: am picat cu brio la examenul de admitere la liceu. Lumea mea s-a răsturnat și, cred că vă imaginați, nu m-au putut ajuta nici dealurile de lângă casă, nici terenul de fotbal de lângă dispensar.
Ai mei mi-au fost alături, m-au înțeles și m-au încurajat, dar cred că niciodată nu au știut cu adevărat ce am simțit atunci. Cred că nici eu. Și iaca așa m-am transformat brusc din fata care sărea toate gardurile și râdea cu gura până la urechi într-una liniștită și puțin zâmbitoare.
Am trecut, cu siguranță, prin anxietate și poate chiar depresie, dar cine să știe să le numească? Cert este că am ieșit din ele cu ajutorul cărților.
Dostoievski, Cioran, Nichita, Kālidāsa, Shakespeare și o carte anume de Patapievici („Zbor în bătaia săgeții“, un minunat eseu despre eșec, formare și sens în viață) m-au ridicat efectiv de la nivelul 0 și mi-au resetat mintea în așa fel încât am uitat de tristețe și de rușine. Căci da, tristețea mea era mare pe-atunci, eu nu mai vedeam reflexiile verzi din ochii chihlimbarii ai mamei și da, rușinea era însoțitorul meu de zi cu zi (rușine alimentată și de ceea ce auzeam de la oameni, care nu înțelegeau cum un pui de profesori poate pica un astfel de examen).
De atunci cred eu în puterea cărților și deși, au fost perioade în care am uitat de ele și în care viața a fost mai tare și mai aproape decât cititul, m-am întors mereu la cărți căci aflasem că acolo încrederea în mine și în oameni poate să crească, că angoasele se topesc, că cele mai bune sentimente și idei ale mele ies la iveală, că empatia mea e mai accentuată, că eu devin mai deschisă, mai tolerantă, mai îndrăzneață.
De atunci iubesc la nebunie toate verile căci știu că sora lor mai mare, Vara în care mama nu a avut ochii verzi, a fost vara în care cărțile m-au salvat.
A lansat de curând, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera, primul ei roman, „Cabinetul albastru“, o carte scrisă în zona psihanalizei, cu substraturi filosofice și umor de calitate; o carte despre memorie și despre căutare de sine, despre obsesii și descătușări sufletești.
În miezul poveștii se află o femeie care ajunge, cu ajutorul terapiei, să-și rememoreze trecutul și să-și reconfigureze prezentul. E frumos scrisă, are personaje credibile și un ritm care te îndeamnă la visare. Trebuie să știți că, inițial, această carte a existat sub formă de eseuri, ea devenind ceea ce este acum după ce Doina Ruști (coordonatoarea colecției) a văzut în manuscris forța unui roman. Despre cum s-a născut „Cabinetul albastru“, despre ce înseamnă pentru un istoric să scrie ficțiune, despre lucrurile care contează cu adevărat în viață mi-a destăinuit câte ceva Simona Preda în interviul de mai jos. Și, deși nu se consideră un om înzestrat cu simțul umorului, vă veți da seama chiar din acest interviu că Simona Preda se înșală:)
Romanul a fost scris pe baza unei schițe ce a stat mult timp într-un folder. Cât de diferită e forma finală de acea schiță?
Inițial era într-un stadiu de mici eseuri, un fel de gânduri despre București, despre pictură, despre religie și despre relațiile dintre oameni. Nu erau legate într-o poveste, nu aveau un liant. Ce au venit ulterior ca fire conducătoare au fost cele câteva idei pe care am și construit, de altfel, întregul roman, respectiv: ideea albastrului din cabinetul de psihanaliză, ideea poveștilor de iubire și cea a cailor orbi. Comparând, aș spune că există o diferență, pentru că nu am fost genul de autor care s-a așezat la masă și a început sistematic, ordonat și disciplinat să scrie un roman pornind de la prima pagină.
Am recunoscut în roman detalii care țin de viața ta (faptul că pictezi icoane, așa cum face protagonista, că ai fost bolnavă, așa cum e ea). Este acest roman o parte din tine și din ceea ce ai trăit până acum (experiențele din liceu, iubirile, prieteniile, relația cu bunica)?
Câteva aspecte comune cu biografia mea există. E adevărat că și eu pictez icoane – deși, sincer, n-am mai pictat de mulți ani – că am trecut prin probleme de natură medicală și că sunt, la origini, o provincială. Și tot adevărat este că anumite persoane din trecutul meu mi-au inspirat anumite personaje din roman, că anumite locuri pe care le-am văzut cândva mi s-au părut cele mai potrivite în descrierile din text. Dar – deși este scris la persoana întâi și există similitudini de biografie – cartea mea nu este un jurnal, este ficțiune. Referitor la familie, din toată povestea aș selecta doar imaginea bunicului, singura care pleacă de la realitate. Da, am avut un bunic cu origini ucrainene, care cânta la muzicuță și care mi-a fost foarte drag.
Sursă foto: Editura Litera
Cartea conține multe elemente de psihologie, psihanaliză, filozofie. Te-ai documentat special în acest sens sau ele sunt rodul studiilor tale universitare, al lecturilor etc.?
Am ales să scriu în această zonă a psihanalizei, a speculației de natură filosofică, a religiei poate și pentru că am scris mulți ani cărți de istorie în care mecanismul de lucru și de interpretare era complet diferit. Libertatea studiului de document este limitată de interpretarea critică a surselor, deci prea mult loc de speculație nu există. Prin comparație, literatura, ficțiunea, mi-a dat posibilitatea să mă joc, să speculez, să imaginez situații, să mă întorc în timp fără teama unor inadvertențe și fără să fiu obligată să coroborez documente. Pe de altă parte, background-ul meu universitar are la bază studii de artă și de filosofie, deci scrierea acestui roman nu a fost în sine o evadare din domeniu. Dimpotrivă. M-am „jucat cu jucăriile pe care le cunoșteam“. Pentru partea de psihanaliză da, recunosc faptul că am citit niște studii referitoare la mecanismele subconștientului…
Suntem ceea ce am crezut că am uitat, scrii la un moment dat în carte. Tu ai aflat ce ești, Simona?😊
Dar de ce îmi adresezi întrebarea aceasta zâmbind? 😊 – pentru că maschezi sub o cochetărie faptul că știi că este întrebarea cheie a interviului, singura care, poate, mă pune, într-un fel, în dificultate? Da, am aflat ce sunt, am aflat destul de târziu, recunosc, dar face parte, probabil, din parcursul nostru, al fiecăruia dintre noi. Știu că m-aș putea lipsi de studii, de cărțile scrise, de titlul de doctor, de articolele publicate și, în general, de toată implicarea mea din zona culturală și de tot ce am și aș fi în continuare tot eu, un om banal, în lume. Dar nu m-aș putea lipsi de iubire, sunt un om pentru care zâmbetele copiilor mei și privirea omului de lângă mine sunt sursa fericirii și a frumuseții și fără această sursă aș fi un om incomplet.
Cabinetul psihologului din roman este albastru. De ce ai ales culoarea asta și, pornind de aici, de ce acest titlu?
Albastru este o culoare care nu îmi place, sau mai degrabă mă intrigă. Am încercat să îmi explic probabil mai întâi mie însămi această repulsie tocmai speculând pe seama ei. Apoi mi-am dat seama că poate fi un liant al romanului și în felul acesta a devenit un suport al firului narativ, un artificiu literar, o tehnică de construcție, un drum de parcurs.
Ai fost vreodată într-un cabinet de terapie?
N-am fost și dat fiind că nu am intenționat o documentare pentru vreun studiu nonficțional, nici nu am simțit nevoia să merg, tocmai pentru a nu fi tentată să suprapun imaginația mea pe realitatea pe care aș fi văzut-o acolo. Doamna G. e ficțiune pură. Inelul ei verde însă, l-am zărit cândva pe niște degete fine.
Cum te-ai simțit scriind ficțiune având în vedere că tu semnezi în general cărți de istorie?
Bine, liberă. Ca un copil în magazinul cu jucării. M-am jucat, am speculat, m-am amuzat, m-am întristat, m-am autoironizat, m-am îndopat cu fondante și la sfârșit am zâmbit și am ieșit obosită și încântată.
Sursă foto: Facebook
Relația viață-moarte e foarte pregnantă în carte. Tu, personal, cum o simți în viața de zi cu zi?
Din momentul în care suntem conștienți de noi în lume, conștientizăm și faptul că trecerea noastră e limitată. Nu problematizez pe tema asta, nu mă trezesc gândindu-mă că poate fi ultima zi a vieții mele, evident că la un moment dat se va întâmpla, dar nici nu mă stresez că fotografia și epitaful nu vor fi cele pe care le-aș fi ales eu… O iau ca pe un firesc. Studiind istoria, cred că aș putea spune că m-am ocupat numai de morți. 😊 Mă bucur însă de ceea ce am și consider că viața este o minune, un dar de la Dumnezeu și cu cât trecem mai onest prin ea cu atât îl onorăm mai frumos pe Creator. Ca să citez din roman, moartea oricum vine, dar viața e bine și e frumos să fie petrecere întru slavă, și nu parcurgere detașată…
Sincer, pentru că știam parcursul tău de până acum (de istoric și de critic) nu aș fi crezut că romanul are umor. Dar are și e unul tare bun. Este umorul terapeutic pentru tine?
Mă bucur că spui asta. Ești cititorul subtil și rafinat pe care mi l-am dorit și îți mulțumesc pentru atenția lecturii! Ced că da, ai dreptate, umorul uneori poate fi și o formă de terapie, sau o cale a ei. Dar nu mă consider un om înzestrat cu simțul umorului, deși mi-aș fi dorit să fiu. E mai ușor de vehiculat cu sarcasmul și ironia. Umorul pur e rar. Să faci un om să râdă sau măcar să zâmbească sincer (nu condescendent, nu din curtoazie, amabilitate sau din galanterie) mi se pare o formă de putere. Una subtilă și invincibilă, cu care poți manipula uneori inconștient de carisma pe care o ai. Când râzi ești deschis, ești vulnerabil, ești onest, ești în întâmpinarea empatiei și nu poți râde decât de ceva ce înțelegi. Mă rog, nu vorbim de situația în care se împiedică cineva, face o figură schimonosită și înainte chiar de a-i sări în ajutor te pufnește râsul…
Memoria are rol de cinste în roman. Ce relație ai tu cu amintirile și cu trecutul, în general?
Ce-am fi noi fără memorie? Nu poți trăi în afara ei – ca om situat coerent în lume. Bineînțeles, atât timp cât situația (medicală sau biologică) îți permite. Nu cred că am vreo relație diferită – poate probabil aș putea specula mai mult referitor la importanța ei dat fiind că am niște studii în istorie – dar eu, ca persoană în lume, mă comport și sunt la fel ca restul. Mă bucur de întâlnirile pe care le-am avut și care m-au format, de locurile în care am fost, încerc să găsesc explicații posibile la gesturi și atitudini pe care le-am avut cândva…
Sursa foto: Facebook
Cum reușești să te împarți între scris și familie? Când și unde scrii cel mai bine?
Greu. Trăiesc o permanentă stare de „vinovăție”. 😊 Și această stare de „vinovăție“ le dă dreptul celor pe care îi iubesc să-și negocieze libertatea. Or, libertatea lor presupune țărmul mării. Și atunci simulez o concesie, deși știu (și știu și ei) că marea e locul în care scriu cel mai bine. Deci, pe undeva, o instanță supremă are grijă de scrisul meu. Când? – pentru un plus de sinceritate, aș recunoaște că scriu ficțiune și în cap, aiurea, mergând pe stradă, sau cu ochii în rapița de lângă autostradă sau spălând vase, pentru că n-am disciplina scrisului. Unde? – am un loc preferat, e un balcon vechi din Nessebar de unde, printre frunzele de smochini se văd pescadoarele sosind în rada portului. Cum de unde îmi dau seama că sunt pescadoare? După puzderia de pescăruși care le însoțesc. Delfinii îi văd sărind abia când se mai apropie vasele. Dar, revenind, „Cabinetul albastru” a fost scris în București. Cu multe fondante alături…
Ce zic copiii tăi că au o mamă scriitoare? 😊
Anastasia a spus că, dacă nu m-ar iubi, probabil că ar oscila între admirație și indiferență. Dar dat fiind că mă iubește, ia scrisul (și pasiunile mele în general) ca fiind un tot. Iar Sofia a spus că da, e bine, e frumos, dar de ce nu scriu și cărți pentru copii…
Am știut atunci că trebuie să fac un interviu cu traducătoarea cărții și, începându-mi documentarea, am realizat că Mihaela Buruiană a semnat un număr impresionant de traduceri în limba română, printre care și „Oameni normali“, de Sally Rooney, „Clubul Mars Room“, de Rachel Kushner, „Fericire“, de Aminatta Forna, și „Unde ai dispărut, Bernadette?“, de Maria Semple.
M-am bucurat să descopăr un om pasionat și dedicat, pentru care orice traducere e o experiență ce-i pune la bătaie creativitatea, din care învață și pe care o transformă, în final, în ceva ce bucură nespus de mulți oameni.
Interviul nostru a pornit de la „Hamnet“ dar am ajuns, firește, să vorbim în general despre traduceri și traducători, despre statutul lor în România, despre respect și modestie. Citiți-l, o să vă placă! Și, eu zic că merită să aruncați un ochi și pe blogul personal al Mihaelei, unde veți găsi păreri pertinente despre ce înseamnă să fii traducător.
Cum a ajuns Hamnet la tine și când ai știut că vrei să o traduci?
Hamnet mi-a fost propusă de Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial al editurii Pandora M și coordonatorul noii și impresionantei colecții Anansi. World Fiction, pentru care mai tradusesem Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell. Cartea tocmai fusese nominalizată la Women’s Prize for Fiction, așa că am fost tare curioasă s-o citesc. M-a cucerit cu stilul și cu povestea și am fost onorată să fiu eu cea care o va traduce.
Ce te-a impresionat cel mai tare: povestea, stilul scrierii, personajele?
Era prima carte de Maggie O’Farrell pe care o citeam (între timp, mi-am pus pe listă încă două cărți de-ale autoarei) și mai întâi m-a atras subiectul: Hamlet e printre preferatele mele din piesele de Shakespeare. Apoi, pe măsură ce citeam, m-a cucerit stilul ei, fiindcă mi s-a părut foarte cinematografic, e ca și cum o cameră ar urmări de aproape toate gesturile personajelor, care vorbesc pentru ele. Dau ca exemplu chiar scena de început: simți îngrijorarea băiatului pentru sora lui bolnavă din înfrigurarea cu care caută un adult care să știe ce să facă, dar în același timp nu ești lăsat să uiți că e doar un copil și că atenția îi este distrasă ușor. Mama, Agnes, este personajul de care m-am atașat cel mai mult, fiindcă are o aură mistică și este atipică pentru lumea în care trăiește, iar gama ei de trăiri este foarte complexă.
În grădina casei de la țară
Cât timp ți-a luat ca să o termini?
Cred că am lucrat vreo trei luni la ea, dar, așa cum am mai spus, eu nu fac doar traduceri literare, așa că nu am lucrat exclusiv la traducerea ei în perioada cu pricina.
Ai nevoie de lecturi suplimentare atunci când traduci o carte, care să te ajute să înțelegi mai bine un context, un personaj? A fost cazul la Hamnet?
De obicei, orice carte pe care o traduc conține diverse referințe – culturale, istorice, sociale etc. – și, în munca asta de cercetare de termeni, de concepte, de nume sau mai știu eu ce, ajung să citesc tot felul de materiale ajutătoare. Pentru Hamnet, de exemplu, am citit despre tatăl lui Shakespeare și rolul pe care l-a jucat în comunitatea sa, despre moda din vremea aceea și diversele articole de îmbrăcăminte, ca să mă asigur că le traduc corect, despre tăbăcărie și plante, despre ciuma neagră și, bineînțeles, am recitit pasaje din Hamlet.
Chiar te învață traducerile să fii umil (spui tu asta undeva)? Ce lecție ți-a oferit Hamnet din acest punct de vedere?
😊 Probabil într-unul din articolele de pe blog am spus asta și e adevărat, cel puțin în cazul meu, fiindcă, așa cum povesteam mai sus, cu fiecare carte pe care o traduc învăț câte ceva. Atunci când citești pur și simplu, ești tentat să treci mai ușor peste diverse referințe sau detalii, fiindcă cel mai mult te interesează acțiunea, dar când traduci și te documentezi despre ele, ți se întipăresc altfel în minte.
Ca traducătoare, nu pot să zic că fac ceva mecanic, repetitiv, pe care ajung să-l stăpânesc la perfecție; fiecare text e nou și-mi pune probleme noi, la care trebuie să găsesc soluții adaptate la situația respectivă. Uneori merge ușor, degetele zburdă pe tastatură, alteori rămân blocată câte jumătate de oră la o frază. Uneori îmi vin idei seara, când mă bag în pat, sau când citesc cu totul altceva, pentru plăcerea proprie. Traducerea rămâne undeva în fundal în orice aș face și rotițele se învârt în continuare.
În plus, în meseria asta, rezultatul muncii e profund personal și subiectiv: același text poate fi tradus foarte diferit de altcineva, poate mai bine, poate mai puțin bine, dar cu siguranță altfel. Așa că, din punctul meu de vedere, umilitatea asta a traducătorilor nu înseamnă altceva decât respect pentru o meserie care ne învață permanent despre lume – istorie, cultură, societate etc. – și despre noi înșine – cum simțim stilul, cum alegem o anumită exprimare, cum rezolvăm o anumită problemă -, și modestie, pentru că ce facem noi e doar să oferim lumii o variantă posibilă, nu deținem vreun adevăr absolut.
Și ca să revin la Hamnet, lecția – valabilă, de fapt, pentru orice traducere – este că trei perechi de ochi sunt mai bune decât una singură. Redactarea făcută de Domnica Drumea, cu care am lucrat de multe ori, și de Alin Croitoru a fost foarte atentă și inspirată și, dacă vă place cum sună Hamnet, este în egală măsură și meritul lor.
Mihaela la Bookfest 2019
Știm cu toții că, fără traducători, multe cărți ar rămâne necunoscute cititorilor din România. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, munca traducătorului e minimalizată. Cum te împaci personal cu asta?
Sigur, e o situație care ține de comunicare. Sunt edituri care invită traducătorii la lansările de carte (Humanitas, de exemplu), care menționează și dau cuvântul traducătorilor în comunicările din social media (Pandora M, Art), care pun numele traducătorilor pe copertă (colecția Endorfiction de la Vellant). Editura Litera, care înainte nici măcar nu trecea numele traducătorilor pe site, la detaliile despre carte, acum a remediat această eroare și, mai mult, a creat o rubrică dedicată pe blog, „Cuvântul traducătorului”. ArtLit, Asociația Română a Traducătorilor Literari, a organizat diverse evenimente și a avut mai multe inițiative menite să crească vizibilitatea traducătorilor, cum ar fi „O traducere pe săptămână”. La Cărturești există „Raftul traducătorului”. Deci cred că lucrurile încep să se schimbe în bine.
În principal, schimbarea de percepție trebuie să se producă în rândul celor care scriu și vorbesc despre cărți și, prin intermediul lor, în rândul publicului larg. Dacă ar deveni o obișnuință ca, la fiecare recenzie de pe blog sau vlog, la fiecare articol de ziar sau revistă culturală, la fiecare anunț din partea unei edituri, să se precizeze și numele traducătorului, atunci cititorii ar deveni poate mai receptivi la ideea că cineva a intermediat între autor, care nu a scris direct în română, și cartea pe care o țin ei în mâini.
Personal, am încercat să vorbesc cât mai mult despre traducere și traducători (inclusiv pe blogul meu, Jurnal de traducătoare – iată un exemplu aici) și știu că am reușit să schimb măcar câteva percepții. Acum sunt oameni care, la fel ca mine, când iau în mână o carte sau când află de o nouă apariție editorială, se uită și la numele traducătorului.
Ai tradus și Oameni normali și, având în vedere că romanul a fost ecranizat, ai simțit cumva că munca ta la această carte a fost mai vizibilă decât la altele?
Oameni normali, de Sally Rooney, nu este singura carte tradusă de mine care a fost și ecranizată. Mai sunt: Fata dinainte, de J. P. Delaney (colecția Buzz Books de la Editura Litera), Unde ai dispărut, Bernadette?, de Maria Semple (Litera), cu Cate Blanchett și Billy Crudup, Arșița, de Jane Harper (Editura Trei), Trei destine împletite (Editura Trei), pe care autoarea, Laetitia Colombani, scenaristă la bază, a adaptat-o și pentru cinema, Cât de greu poate fi, de Allison Pearson (Polirom), adaptată pentru televiziune, iar Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter (Pandora M), a fost pusă în scenă cu Cillian Murphy.
Sigur, de câte ori aud de câte o ecranizare, mă bucur, pentru că, de obicei, dacă oamenilor le-a plăcut filmul, sunt curioși să citească și cartea. Iar în lupta asta dintre carte și film, de cele mai multe ori cartea se dovedește mai complexă și mai ofertantă.
Ce înseamnă o traducere bună și ce înseamnă una proastă? Cum își dă seama un cititor neexperimentat ce fel de traducere are în mână?
Dacă te poticnești când citești o frază și trebuie să o reiei ca să o înțelegi, dacă recunoști sintaxa din limba sursă sau diverse expresii traduse cuvânt cu cuvânt, dacă, în general, textul nu curge frumos, lin, natural, ci te zgârie pe alocuri, atunci traducerea ar fi trebuit îmbunătățită.
Dacă, dimpotrivă, uiți că ții în mână o traducere și ai impresia că autorul ăla a scris direct în română, atunci traducătorul și-a făcut treaba.
Cărți traduse de Mihaela
Știu că susții ideea de a avea o altă activitate, pe lângă aceea de traducător, care să asigure venituri constante. Tu ai o astfel de activitate?
Se știe, cred, că tarifele pentru traducerile literare sunt mici și că e foarte greu să trăiești decent în România exclusiv din asta. De altfel, de câte ori în spațiul public apar nemulțumiri legate de calitatea traducerilor, apare cineva care dă verdictul „Traducătorii sunt plătiți foarte prost, de asta nu-și dau interesul.” Pe mine mă îndurerează foarte mult ștampila asta aplicată pe fruntea tuturor traducătorilor, pentru că este o generalizare care jignește mulți oameni competenți și dedicați care fac meseria asta cu simț de răspundere în ciuda condițiilor financiare.
Eu am ajuns la traducerile literare după câțiva ani de traduceri specializate (financiare, juridice, marketing etc.), așa că am mers în paralel cu ele. Din fericire, e un echilibru bun, deși sunt momente în care îmi doresc să am mai mult timp pentru cele literare sau să pot, la un moment dat, să fac doar asta.
Ai nevoie de pauze între două traduceri sau poți trece fără probleme de la una la alta?
După fiecare traducere predată, îmi spun că gata, iau o pauză, dar nu mă ține prea mult. Ba, de multe ori, încep cartea următoare în aceeași zi. Curiozitatea și entuziasmul înving de fiecare dată dorința de odihnă. S-a întâmplat și să lucrez la două traduceri în același timp, ceea ce nu recomand, deși uneori poate fi reconfortant și chiar binevenit să schimbi registrul și subiectul ca să poți reveni la prima traducere cu o privire mai proaspătă.
Ai tradus și romane, și cărți pentru copii, și cărți de psihologie, ai făcut chiar și traduceri financiare. Totuși, cu care din ele te simți mai confortabil?
Cred că prefer ficțiunea, în general, pentru că îmi satisface nevoia de creativitate. Când încă nu făceam traduceri literare și mă luptam de dimineață până seara cu rapoarte, decizii, fișe de produs și tot felul de documente oficiale, îmi închipuiam că până și în contracte exista o poveste, în care părțile contractante erau personajele, iar clauzele, elemente de intrigă, și așteptam secțiunea de semnături ca pe un mare deznodământ.
Și pentru că veni vorba de confort, care sunt condițiile în care traduci cu cel mai mare spor? 🙂
De când cu pandemia, m-am retras la casa de la țară și mi-am luat pisică, așa că parcă și frazele curg mai bine când e cald și pot să lucrez în curte, sub boltă, Luna toarce în brațele mele, iar câinele, Ursică, stă tolănit la picioare.
De asta mi-a plăcut în primul rând cartea, pentru că decupează cu precizie toate acele traume, amăgiri și defecte pe care le-am preluat de la mamele și bunicile noastre neștiind sau realizând destul de târziu cât de mult ne-au afectat acestea destinele.
Căci „Oameni mari“ nu e doar povestea unei despărțiri (o profesoară de 36 de ani divorțează de soțul ei după ce acesta a înșelat-o), e povestea unei moșteniri emoționale, a unor cutume care mușcă din tine, a unor frici care nu-ți dau pace. Dar este și povestea înnoirii, a nevoii stringente de schimbare și de iubire adevărată, sub orice formă s-ar găsi ea. Cum a crescut povestea asta în mintea Mariei Orban (absolventă de Litere, profesoară și autoare de povestiri), dar și care au fost sursele reale ale cărții, ne spune chiar ea în interviul de mai jos. Mulțumesc, Maria!
Când ai scris cartea asta și cât timp ți-a luat ca să o termini?
După ce am născut al doilea copil, am reînceput să scriu. A fost un fel de măsură de protecție împotriva unei depresii pe care o simțisem după prima naștere. Am vrut să previn asta, pe cât posibil. Mi-a luat vreun an și niște luni bune, am scris, am rescris, și tot așa. Cred că am reușit să termin destul de repede, pentru că, de fapt, am purtat cartea asta cu mine mulți ani, dar am avut nevoie mai întâi de niște clarificări, de o detașare față de ceea ce mi s-a întâmplat mie, pentru a nu face doar un exercițiu de eliberare a unor frustrări. Abia apoi am putut să scriu o poveste care pornea de la niște senzații personale.
Fotografie din arhiva personală a Mariei Orban
Este povestea Rucsandrei (sau o parte din ea) povestea Mariei Orban?
Povestea e a ei, unele dintre senzațiile de acolo au fost/sunt ale mele. Am vrut să scriu despre ce înseamnă o despărțire, ce transformări aduce ea, despre felul în care le poate reactiva și pe celelalte mai vechi, inclusiv pe cea mai dură, provocată de moarte. După aceea a venit, dincolo de toate astea, ideea legată de faptul că de cele mai multe ori oamenii mari sunt doar niște copii deghizați în adulți. Sunt vulnerabili, ipocriți, au spaime și temeri legate de rolurile pe care le joacă în societate, e o tensiune permanentă de a se ridica la înălțimea unui statut, etc. M-am folosit de felul în care am simțit eu anumite momente din viața mea (moartea tatălui, divorțul), dar apoi am vrut să creez niște situații acolo, multe dintre ele stânjenitoare, pentru a determina personajul să-și găsească și să-și asume vocea.
Devenim oameni mari atunci când ne maturizăm. Tu când ai simțit, Maria, că devii om mare?
Am avut clar niște momente care m-au cam zdruncinat (le-am numit deja), dar cred că am simțit o schimbare în mod evident atunci când am devenit mamă, pentru că nu a mai fost vorba doar despre mine, și asta m-a determinat să devin ceva mai responsabilă, aș zice.
Fotografie din arhiva personală a Mariei Orban
Cu acest roman spui povestea multor femei din generația ta, al căror destin s-a modelat în familii disfuncționale. Ce anume și cât din viața femeilor din România crezi că s-a schimbat între timp?
Nu a fost un scop ăsta, de a crea un personaj reprezentativ pentru multe femei din generația din care fac parte. Dacă e așa, nu pot decât să mă bucur. Pe de altă parte, nu pot spune cât anume și ce s-a schimbat între timp în privința femeilor, pot vorbi, în schimb, despre altceva, pornind de la niște intuiții, raportate la mediul în care lucrez. Știu foarte mulți copii ai căror părinți lucrează în străinatate. Sunt foarte mulți copii care nu își întâlnesc familiile decât de sărbători. Lipsa asta a afecțiunii, distanța, dorul lasă niște urme mai puternice decât ne-am putea imagina; și astea se vor vedea atunci când ei înșiși vor deveni adulți.
Rucsandra este un om care se desprinde încet încet de tiparele cu care a crescut, îmbrățișând o viață nouă. Ar fi ajuns ea aici dacă nu s-ar fi confruntat cu o problemă spinoasă, precum divorțul?
Probabil că ar fi ajuns, dar mai greu și în mai mult timp. Dacă nu te forțează un eveniment, o persoană, dacă nu simți nevoia organică de a clarifica lucrurile, e confortabil să rămâi în zona ta.
Multe femei nici nu conștientizează că sunt ”bagaje” purtate de mamele lor nefericite. Ce le-ai spune tu lor?
Cred că nicio relație cu părinții nu este lină, oricât de frumos ar arăta lucrurile din afară. Nu știu ce le-aș spune. Și până la urmă, cine sunt eu, să le dau sfaturi sau să le pun întrebări? Cred că lucrurile se clarifică pentru fiecare într-un anumit ritm și în funcție de cantitatea de sinceritate pe care o poate duce.
Am descoperit în Rucsandra și un profesor nonconformist, care alege să comunice cu copiii altfel decât o fac ceilalți. A existat un astfel de profesor în viața ta, care ți-a schimbat radical direcția?
Au fost mai mulți profesori care mi-au marcat direcția, deși n-au schimbat-o proriu-zis. În special în facultate, la Litere, în Brașov, datorită oamenilor pe care i-am întâlnit acolo: Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Mihai Ignat, Adi Lăcătuș, Romulus Bucur. Au fost cu totul altfel decât știam eu până atunci că ar fi profesorii. Erau deschiși, sinceri, apreciau ce aveai de spus, nu doreau să reproduci spusele lor, încurajau exprimarea onestă și argumentată. Și apoi, a mai existat un moment în care am simțit că am enorm de învățat de la cineva, asta în urmă cu vreo 10 ani, la un workshop de scenaristică ținut de Răzvan Rădulescu și Alex Baciu. M-au fascinat pur și simplu. Altfel, chiar cred că de la fiecare om poți învăța tot felul de lucruri, de la elevii mei învăț, de asemenea, de la copiii mei, măcar să fiu eu suficient de receptivă pentru cât au ei de oferit.
Destrămarea cuplului din carte se petrece cât se poate de silențios. Ai ales rezolvarea asta ca pe o atitudine civilizată sau ca pe rodul unei disfuncții?
Nu, n-am vrut nicidecum să fie o atitudine civilizată, ci, mai degrabă, așa cum zici, consecință a unei disfuncții, a incapacității Rucsandrei de a tranșa lucrurile, de a decide ceva și de a-și asuma acel lucru.
Rucsandra a înțeles că ”până când moartea ne va despărți” este o iluzie. Tu crezi la fel, Maria?:)
Nu știu dacă e o iluzie. Cred că ține de ceea ce ne dorim de la relația respectivă, de așteptări, de o doză de imprevizibil, de curaj, de asumare. Greșeala Rucsandrei a fost să creadă că lucrurile merg de la sine sau că se rezolvă de la sine, doar pentru că ea și Seba se iubesc. Iar în privința asta, m-am lămurit și eu, așa nu funcționează nimic pe termen lung.
În momentul impactului, Egon a revăzut chipul de lumină și a auzit vocea care-i cânta, în minte, de ani de zile, un cântec ce avea să devină imnul vieții lui: Nu trebuie decât să te ridici!. Dar Egon nu se putea ridica, ceva îi ținea piciorul într-un fel de amorțeală, ca aceea din visele în care nu poate nicicum alerga. Doar că nu era un vis, iar Egon a înțeles asta după ce maică-sa a aprins lumina anemică din plafonul mașinii și a privit spre piciorul care începea să-l doară din ce în ce mai tare. Până atunci nimeni nu a scos nici un sunet, impactul nu fusese atât de puternic, mașina, care nu avea viteză mare, s-a zguduit puțin când a intrat în parapet. Dar luminița oarbă le-a arătat ceva ce le-a smuls țipete pe care coardele lor vocale nu le exersaseră niciodată până atunci. Jos, lângă bancheta din spate, era numai sânge, parapetul care tăiase pur și simplu ușa mașinii, îi retezase lui Egon laba piciorului drept. Mirosea a citrice iar o voce îi șoptea nu trebuie decât să te ridici.
Ningea atât de frumos, noaptea era aproape albă iar Egon își imagina cum e să fii un fulg de nea. La grădiniță interpretase de cel puțin două ori rolul de fulgușor, total împotriva dorinței lui, el vrând, ca toți băieții, să fie Aladin, Baltazar sau Prințul Fermecat. Se simțea stupid în mantie albă festonată cu vată și garnisită cu un moț pufos în vârful capului. Nu era de mirare că nici o fetiță nu stătea lângă el. Acum ar fi vrut să fie un fulg adevărat, frate bun cu catralioane de alți fulgi, să plutească în aer mult, mult timp până să ajungă pe pământ, unde să se topească, apoi, blând, ca un sărut. Așa, plutind, ar fi ajuns la concursul de patinaj la care trebuia să participe peste câteva zile.
Durerile deveniseră insuportabile. În secundele în care aproape delira, Egon credea că organul afectat e capul și nu piciorul, care-l purtase pe gheață de-atâtea și de-atâtea ori. La spitalul din Luduș au ajuns destul de repede, deși ningea abundent. Ochii lui nu au înregistrat nimic în drum spre camera de operație, în afară de un fluture mic tatuat pe încheietura unei mâini de femeie. Vocea îi cânta suav în ureche, nările mai păstrau încă miros de citrice, picioarele îi alunecau cu exactitate pe gheața sclipitoare.
S-a antrenat pe patinoarul din orașul lui mic și înghețat până când efectul anesteziei s-a dus iar Egon s-a trezit din vis. Piciorul drept nu-i mai sângera, în schimb crescuse, în bandajele acelea cretoase, cât o movilă; fusese amputat de la gleznă în jos iar acum începea să se infecteze. „Nu e prea bine, puiule!”, auzi el vocea mamei, care încerca să-l liniștească: “Dar nu te panica, găsim noi o cale”. Și calea, bătătorită de zăpadă, care îi dusese în mâinile unui medic specializat în cu totul altceva decât chirurgie ortopedică și, pe deasupra, beat, i-a purtat, după câteva zile, la spitalul din Miercurea Ciuc, iar de-aici – unde un alt medic le-a spus „Cărați-vă în Ungaria, nu e de noi!” – spre un spital de traumatologie din inima Budapestei.
Un drum al speranței dar și al răvășirii, căci un vis era pe cale să se destrame. Viața, care, până nu demult, bătea cu forță în corpul lui atletic, devenise dintr-o dată extrem de firavă, un fulg de nea care-l purta de colo-colo, ridicându-l spre cer și lăsându-l, apoi, să cadă violent pe pământ.
Sunt un om care crede în puterea binelui și a dăruirii – uneori, chiar cu o naivitate suspectă – așa că e de înțeles de ce, mai ales de Crăciun, sunt ca un copil nerăbdător să dea și să primească, să se uite cu gura căscată la artificii, să mănânce fulgi de zăpadă (în cazul în care ninge), să râdă zgomotos.
Și, sincer, de Crăciun am fost mereu fericită, nu mi-a lipsit nimeni și nimic, am avut bucurie, și iubire, și gând bun. Aș minți dacă aș spune că de Crăciunul ăsta mi-ar lipsi ceva. Și totuși mi-e dor.
Mi-e dor de noi cum eram înainte,
fără măști, fără izolare, fără scenarii apocaliptice. Mi-e dor să ies la orice oră din zi sau din noapte din casă, să intru în magazin fără să-mi acopăr gura și nasul, fără să mi se aburească ochelariii, fără să mă enervez. Mi-e dor să-mi vizitez mama și frații și prietenii fără teama de a le pricinui vreun rău.
Mi-e dor, teribil de dor, de Caliopia,
de mamaie Opili, cum îi spuneam noi, copiii. Mi-e dor de mâinile ei noduroase cu care alunga, chipurile, ceața și ploaia („uite, ce ceață e pă dealurile ălea!“), de râsul ei fără dinți, de ochii mici și aspri, cândva atât de mari și plini de bunătate. Mi-e dor chiar și de Alzheimer-ul ei, care o făcea să ne distribuie în tot felul de roluri, numai ale noastre nu. Mi-e dor de felul în care frământa kilograme întregi de aluat pentru cozonac în timp ce noi țineam covata să nu cadă. Mi-e dor de basmalele ei cu flori frumoase cu care mergea la biserică. Mi-e dor de îmbrățișarea ei caldă cu miros lămâie, vanilie și nucă.
Mi-e dor de București,
de Bucureștiul din amintiri, cu mine zorind pe Magheru în zile caniculare, mâncând covrigi calzi în Amzei, bând bere la Oblio, alergând prin Cișmigiu. Deși nu mai locuiesc de câțiva ani în București, mă întorc la el cel puțin de două ori pe an, cu poftă mare să-l redescopăr, să-l miros, să-l ating. Și o fac. Câteva ore. O zi. Dar atât, după aceea vraja se rupe iar eu îmi amintesc că mai întâi am urât orașul ăsta, apoi l-am iubit, apoi iar l-am urât și l-am părăsit. Sper că m-a iertat.
Mi-e dor să văd cum ninge de Crăciun,
așa cum vedeam în copilăria mea, cu fulgi mari sclipind în lumina lunii, cu cer scămoșat din care cădea bucuria noastră. Mi-e dor să văd cum, fix în ziua asta, crește omătul sub picioare, scârțâie, se transformă încet încet într-un altfel de pământ, alb, tare. Pe care să calc plină de încredere, pe care să merg cu gând magic, cu ochi râzători și cu suflet ușor. De-ar ninge acum ca atunci, mi-ar părea totul mai ușor de dus, mai lesne de suportat.
Veți râde, poate, dar mi-e dor de biblioteca mamei,
o bibliotecă mare acoperind aproape toți pereții unei camere, plină cu cotoare colorate, aranjate frumos, pe categorii (literatură universală, literatură română, teatru, roman, poezie). Era cel mai impunător obiect din toată casa iar mie îmi plăcea să intru uneori în acea cameră doar ca să mă uit la ea. Știam că e ceva prețios acolo și râvneam ca într-o zi să ajung să cunosc minunățiile pe care le ascundea. Cu toate astea, nu m-am împrietenit cu ea decât în anii de liceu, când am prins curaj să scot de pe rafturi Dostoievski, Montesquieu, Kālidāsa, Shakespeare, Eliade. Îi citeam stând înăuntru, pe divan, cu câte un borcan de dulceață, sau afară, sub cireșul din grădina zumzăitoare. Culmea, cireșul nu mai e. Biblioteca, da.
Altfel, sunt bine. Stau pe jos, lângă brad, și-mi dreg vocea pentru rolul de Sage Skunk. Mai împing, când aud mami, o mașinuță de poliție. Îmi beau cafeaua cu zahăr brun și scorțișoară. Nu mă uit pe fereastră. Știu că nu ninge.
Am fost curioasă să aflu mai multe despre alcătuirea acestei colecții, așa că am întrebat-o pe doamna Ruști cum s-a ajuns la selecția primelor cinci titluri („Paturi oculte“ de Doina Ruști, „Cuibul bufniței“ de Tudor Runcanu, „I Put a Spell on You …“ de Allex Trușcă, „Cimitirul trandafirilor“ de Cristi Nedelcu și „Kyparissia“ de Alexandra Niculescu), cât de diferite sunt acestea din punct de vedere tematic și stilistic, cât de receptivi sunt românii la literatura lor contemporană, cum ne pot ajuta cărțile în vremuri ca cele pe care le trăim acum. A răspuns fermecător de frumos și, deși schimbul de cuvinte a avut loc via email, tot am simțit emoția pe care o ai atunci când te întâlnești cu un om pe care îl admiri mult. Multumesc!
Ce presupune să fii coordonatorul unei colecții de literatură contemporană?
Un scriitor este un om subiectiv cu ostentație, iar eu sunt în primul rând scriitoare. Prin urmare, vorbim despre o colecție care exprimă preferințele mele, într-o primă etapă. Însă editurile trăiesc din cărți, nu se pot lăsa cu totul în seama mea. Sunt doar cititorul care își aduce preferințele în fața unui comitet de lectură, în bună măsură – lectori independenți. Referatele lor sunt decisive, dar viziunea generală asupra colecției s-a închegat după întâlnirea mea cu Dan Vidrașcu, editor interesat prioritar de literatura română. Amândoi credem că dacă există editori de proză contemporană, la un moment dat vor apărea capodoperele.
Cât de greu (sau ușor) a fost să alegeți primele cinci titluri?
Am un fișier cu multe texte primite de-a lungul timpului, proză care mi-a plăcut, pe care aș fi vrut s-o văd publicată, scrieri primite de la oameni necunoscuți, în general scriitori care n-au debutat încă. Apoi, am primit și manuscrise ale unor confrați care nu erau hotărâți dacă să-și publice sau nu volumul etc. Prin urmare, am putut să fac o propunere bogată, iar editura a trimis textele spre lectură. Dintre cele care au îndeplinit condițiile editurii, au fost alese patru stiluri și patru teme diferite. La acestea s-a adăugat și romanul meu. N-a fost neapărat un clasament valoric, cât încercarea de-a transmite spre cititori mesajul că vom publica scrieri variate.
Foto: Cristina Venedict
Care sunt subiectele celor cinci cărți și prin ce v-au convins ele (cel puțin celelalte patru titluri?:)
Cele patru cărți abordează teme diverse, sunt scrise în registre epice care nu se înrudesc aproape deloc. „I put a spell on you…“ de Allex Trușcă este un roman fantastic, cu frază senzuală și cu subiect ferm. Tot proză fantastică scrie și Tudor Runcanu, dar în linie gotică, „Cuibul bufniței“ aducând un personaj bizar și o atmosferă de oraș transilvănean, atemporal. Alexandra Niculescu scrie proză scurtă, specie evitată de regulă de editori, dar am ales cartea ei, „Kypariss“, pentru că povestirile sunt legate printr-un personaj. În rest – străzi, cartiere, întâlniri și multă emoție. Iar romanul lui Cristi Nedelcu e realist, o confesiune în linia prozei interbelice. Se numește „Cimitirul trandafirilor“. Romanul meu a venit bine, în contextul acesta, fiind de altă factură. Se intitulează „Paturi oculte“, iar acțiunea se petrece în zona cea mai misterioasă a Bucureștiul, ceea ce răspunde până la urmă întrebărilor care ne frământă în momentul de față.
Citesc românii literatură contemporană română?
Întotdeauna a există o elită a cititorilor, pe care timpul și vicisitudinile sociale n-au alterat-o. În ciuda situației generale, elita asta continuă să existe, să funcționeze, iar în bună parte – ei sunt și cititorii de literatură română. Pasiunea este întreținută prin varii motive, care vin uneori din zonele de nișă, cum ar fi sincronismul lovinescian, alteori dintr-un elan creator nefinalizat. Dar știu sigur că cei mai rafinați cititori sunt cei de literatură română. Urmează cercul al doilea, al cititorilor flotanți: elevi, studenți, oameni aflați în formare și care se conectează la scrisul viu dintr-un imbold al vârstei. Iar la periferia cititorilor noștri, fără a fi mai puțin însemnați, stau scriitorii – mai întâi, aspiranții, care vor să se autoevalueze, apoi debutanții, care se informează citind, și consacrații, deși aceștia preferă literatura străină.
Dar fiecare scriitor își construiește în timp cititorii săi. Ai mei sunt lunatici și generoși, culți, lipsiți de orice urmă de snobism, încât dacă văd o mulțime de oameni, pe la târgurile de carte, de exemplu, dintr-o singură privire, știu precis care sunt cititorii mei.
Foto: Cristina Venedict, Carturesti Carusel
Ce înseamnă pentru d-voastră un roman bun?
Un roman bun înseamnă subiect seducător, emoție și o idee ca o săgeată, capabilă să rămână înfiptă multă vreme în lanul de secară, unde cresc deopotrivă prejudecățile, idealurile și canoanele.
Care sunt autorii români contemporani preferați?
La o astfel de întrebare nu se răspunde. Oricât spațiu mi-ați oferi, nu-i voi cuprinde pe toți, iar cei care nu se vor regăsi aici vor fi mâhniți, atinși de aburul negru al aroganței celuilalt, întotdeauna singurul care contează, ceață groasă, aducătoare de boli contagioase, în urma căreia se prăbușesc cetățile și cad pădurile.
Ce alte titluri urmează să apară în noua colecție?
Sunt pregătite deja câteva titluri, între care unul semnat de Liviu G. Stan, prozator care și-a făcut deja un nume, cu inovație pe frază și compoziție interesantă. Restul intră la capitolul surprize.
Foto: Cristina Venedict
Cum ne pot ajuta cărțile în această perioadă delicată, de distanțare socială și izolare? Cum vă ajută pe d-voastră?
Ca întotdeauna, deschizând ușa misterioasă spre lumea subtilă. Dar dincolo de asta, toți așteptăm acum răspunsuri, iar proza contemporană, mai cu seamă romanul, are capacitatea rară de a reedita episoade sociale, dialoguri rostite deja, caractere ori situații care nu ne sunt străine. A citi proză contemporană devine aproape ritualic, iar un act de regăsire în interiorul unei opere literare furnizează uneori inspirație – și nu mă refer aici la cea artistică, ci la acel moment aurit, când se aprinde o scânteie, când cade o perdea ponosită și vezi în fine peisajul cu toate detaliile lui. În ceea ce mă privește, citesc variat. Proză, mai ales noutățile, dar și documente particulare, însemnări accidentale despre oameni care nu mai sunt, cum ar fi plângeri, procese, scrisori, liste cu obiecte (pierdute, furate, moștenite etc). Nu-mi plac memoriile: nu am încredere în ele. Dar citesc și pe net, mă adâncesc uneori în textele anonime care fabulează. Tot ceea ce face parte din viața noastră se află concentrat în scris, iar cel literar e împănat cu vise și cu energie.
Un roman românesc relativ recent pe care l-ați vedea adaptat la marele ecran?
„Paturi oculte“:) N-aș crede în proza mea dacă n-aș așeza-o pe primul loc în preocupările mele. Abia după aceea mă gândesc la „Cuibul bufniței“ de Tudor Runcanu, un roman recent citit de mine, parte a colecției Biblioteca de Proză Contemporană de la Litera – ar fi un film pe gustul meu, deși foarte costisitor, cu atmosferă învăluitoare și cu multe posibilități de creare a suspansului cinematografic.
A rezultat romanul ”Un cal într-o mare de lebede”, pe care cei de la Nemira l-au publicat în 2018 în colecția ”n’autor” și pe care publicul și critica l-au primit cu mare interes (a primit, spre exemplu, premiul „Sofia Nădejde” și premiul Observatorului Cultural pentru debut). Statutul ei de antropolog (Raluca face cercetare pe Antropologie la University of Sussex, din Marea Britanie) a ajutat-o să observe și să selecteze tot ce este mai semnificativ în cultura japoneză, în timp ce simțul ei de narator i-a fost de ajutor în alcătuirea unei povești simple și percutante. A început s-o scrie în limba engleză dar, pentru că îi părea ca o melodie în engleză cântată de un vorbitor non-nativ, a schimbat-o cu româna.
Într-o conversație scurtă și relaxantă, Raluca mi-a povestit despre ce a însemnat scrierea acestei cărți, despre cum a luat naratorul locul antropologului, despre cum se simte după un astfel de debut și despre cât de dor îi este de România. Discuția rămâne însă deschisă pentru că sunt tare curioasă cum se va alcătui volumul la care lucrează acum dar care nu s-a conturat însă destul încât să poată vorbi despre el.
Raluca Nagy în Japonia
Romanul tău de debut a trezit mare interes printre cititori și critici literari. Cum ai privit acest succes, l-ai intuit, ți l-ai dorit sau a fost o surpriză?
Mi-am dorit enorm ca această carte să ajungă la cât mai mulţi oameni, în special din afara sferei antropologice – de fapt, de-asta am scris-o. M-a bucurat că a și ajuns, mi-am dat seama de asta din mesajele pe care le-am primit în ultima jumătate de an. E fantastic că în ziua de azi îţi poate scrie oricine din orice colţ al lumii, în secunda în care a terminat de citit.
Cronicile pozitive şi premiile „Sofia Nădejde” și „Observatorul Cultural” pentru debut în proză au fost, însă, o surpriză enormă. Cu premiile, lucrurile s-au şi aliniat foarte bine, am reuşit să ajung la ambele gale, a fost pur şi simplu minunat.
Care au fost momentele cele mai rodnice din acel an în care ai scris la carte?
Nu sunt o persoană matinală, în sensul că nu-mi funcţionează creierul la capacitate optimă până pe la prânz. Deşi mă trezesc devreme (bine, nu cu noaptea-n cap…), dimineaţa fac chestii de rutină, de „încălzire”, sau administrative. Deci, cu siguranţă n-am scris dimineţile… Dar, fiind un an sabatic – şi având toată libertatea din lume –, am stat la birou fără număr şi fără program; uitam să mănânc, habar n-aveam cât e ceasul… genul ăla de scris.
De când scrii, mai exact, și când ai simțit cu adevărat nevoia să publici?
Nu am amintiri de foarte mică, ci începând de pe la 7-8 ani, când scriam poezii dedicate învăţătoarei (pe care o adoram), apoi scrisori (în franceză), jurnale. Nu-mi dau seama cum am ajuns la concluzia că nu pot procesa lumea decât (re)scriind-o. Am început prin a-mi observa şi documenta viaţa, apoi pe a celor din jur, după care am transformat asta în profesie – antropologie. Am fost mereu încurajată să scriu – de familie, de amici, de profesori, apoi de oameni consacraţi sau competenţi.
Am tot experimentat publicând texte în diferite reviste, dar nu pot să spun că am resimţit publicatul ca pe o nevoie. Abia la cartea asta a intervenit un fel de obligaţie să fie publică, fiind un răspuns posibil la întrebarea „Cum e Japonia?”, cu care eram datoare – atât profesional, cât și personal… Abia cu romanul „Un cal într-o mare de lebede” am mai simţit ceva foarte important pentru mine: că aşa trebuie să scriu şi nu altfel.
Ai început să scrii cartea în engleză, dar la un moment dat ai făcut switch-ul cu româna. Ce-ți lipsea în prima variantă?
Am început să scriu cartea în engleză pentru că viaţa mea, cercetarea, totul legat de carte s-a întâmplat preponderent în engleză. Dar parcă îi lipsea ceva, suna precum majoritatea melodiilor în engleză cântate de vorbitori non-nativi: igienizat. Cum am schimbat în română, m-am simţit mult mai bine, mai stăpână pe mine. Abia atunci mi-am îngăduit să mă relaxez, să mă şi joc puţin. Deşi să rescriu cartea în română a însemnat să fac un ocol, cred că rezultatul final a avut doar de câştigat din asta. Am deja aproape mai mulţi ani netrăiţi în Romania, şi frica mea cea mai mare la această carte a fost că nu sunt credibilă în limba română.
Ai fi tentată, totuși, ca la o următoare carte să scrii exclusiv în engleză?
Florin Dumitrescu a notat în cronica lui un lucru pe care probabil l-am formulat atunci pe loc, dar pe care nu neapărat l-am și conștientizat: că engleza e limba „științifică” (studii antropologice, articole etc.), iar româna, limba „de suflet”. Dacă am să ajung să mă simt la fel de confortabil ca în română în orice alta limbă, am să scriu în ea. Deocamdată, sentimentul ăsta e, că mă pot desfăşura în totalitate doar în română.
Cum a fost să trăiești printre englezi?
Înainte să trăiesc printre englezi, am trăit puţin printre marocani, mulţi ani printre belgieni, iar în ultimii ani, destul de mult şi printre japonezi; poate asta mă fereşte cumva de o comparaţie noi versus ei. Pot să confirm din experienţă teoriile insularităţii: la fel cum Japonia e foarte diferită de Asia-continent, la fel Marea Britanie e altă poveste faţă de restul Europei. Eu, una, respect şi iubesc aceste două „insule” care m-au salvat, fiecare în felul ei.
Atunci când scrii proză, cine simți că îți dictează stilul și direcția, antropologul sau prozatorul?
Eu cred că există doar antropologul (dar nu e obligatoriu să am dreptate…), pe care e prea târziu să-l mai schimb şi nici nu-mi doresc să o fac, aşa m-am format şi e foarte bine. Doar că, într-o zi, antropologul s-a răzvrătit şi n-a mai vrut să scrie după canoanele academice. De-asta spuneam la început că am înţeles în sfârşit cum trebuie să scriu, deşi mi-a luat destul de mult timp.
Ce înseamnă pentru tine să scrii?
Aici n-am cum să dau decât un răspuns bombastic şi ridicol, altul n-am: totul. Asta fac de-o viaţă şi altceva nu prea ştiu să fac. Sau nimic altceva nu se apropie, ca satisfacţie, de scris; nimic altceva nu-mi produce la fel de multă plăcere pură şi nu mă face să simt că n-a mai trecut o zi degeaba, că nu fac umbră pământului degeaba şi toate vorbele astea din bătrâni care vin peste noi de-a valma, day in, day out…
Ai un anumit program de lucru sau scrii doar atunci când simți că ideile și frazele nu mai au loc în cap?
Nu am un program, dar scriu aproape în fiecare zi, deşi nu tot ce scriu ajunge altundeva decât în mesaje către familie sau prieteni. Mi se pare că unele lucruri fierb mocnit o vreme şi într-o zi oala dă în foc, iar atunci trebuie să las totul şi să scriu până se termină, altfel nu mai pot gestiona nimic, nici măcar pe mine însămi. Dar „vomitatul” ăsta, oricât de bine îmi face pe moment, îmi pare o mică parte din munca propriu-zisă, pentru că abia după aceea începe ceea ce durează cel mai mult: şlefuirea, tăierea, răsucirea etc. Cred că aplic filosofia machiajului: blending is everything.
Mi-ai putea spune despre ce e vorba în cartea la care lucrezi acum?
Nici eu nu m-am dumirit încă despre ce e, dar scriu la ea. Merge mai greu decât prima. De fapt, cred că vreau să spun trei poveşti într-una. Probabil cel mai inteligent ar fi să le iau pe rând, separat. Om vedea ce-o ieşi.
