Publicat de editura: Publica

  • „Acid pentru copii” de Flea (basistul de la Red Hot Chili Peppers)

    „Acid pentru copii” de Flea (basistul de la Red Hot Chili Peppers)

    „A fost odată un băiețel blond din Australia. El își iubea câinele. Viața l-a ales și l-a dus peste tot. Împiedicat și stângaci, legat la ochi și căutând, el s-a îndrăgostit de lucrurile cu adevărat frumoase”. Așa scrie Flea, basistul trupei Red Hot Chili Pepperrs, pe cea de-a patra copertă a cărții sale de memorii, „Acid pentru copii”, tradusă de curând și în română de editura Publica.

    Exact ca acest citat simplu și poetic este întregul volum, în care Flea (pe numele adevărat Michael Balzary) scrie despre anii lui de formare ca om și artist, despre suferințele din copilărie, despre experiențele bizare prin care a trecut, extravaganțele și riscurile pe care și le-a asumat, iubirile, muzica, furia. 

    Cei cărora vă place Red Hot Chili Peppers știți și cum este Flea pe scenă: exuberant, exploziv, surprinzător. Ei bine, așa este și proza lui, inventivă, curajoasă, neașteptată. Citind „Acid pentru copii” am avut sentimentul clar că a fost scrisă de un artist complex, cu o sensibilitate uriașă și cu un talent ce se poate exprima cu ușurință în mai multe zone artistice (dincolo de muzică, a jucat în 20 de filme și a scris, iată, o carte de memorii). 

    Fără a fi construită neapărat într-o ordine cronologică, cartea este un amalgam interesant de texte (unele lungi, altele scurte ca niște haiku-uri) care scot la suprafață amintiri cu locuri, oameni, senzații.

    Miracolul muzicii

    Aceste texte cu titluri percutante („Cânt la trompetă și culeg fructe de pădure”, „Cei mai buni teniși pe care i-am avut vreodată”, „Acid pentru copii”) ne arată un băiețel plin de viață și imaginație căruia i se făcea inima ghem când adulții din jurul lui își pierdeau controlul („Când era furios, vorbea foarte încet, după care exploda brusc într-o criză de urlete violente care mă paraliza”, spune despre tatăl lui) și când evenimente mai puțin dorite îl luau prin surprindere (mutarea din Australia în America, divorțul părinților, al doilea mariaj al mamei, exploziile de nervi ale tatălui vitreg).

    Căutam iubire pe chipurile oamenilor pe care îi vedeam pe stradă. Neputând să fiu apropiat de părinții mei acasă, pentru mine prietenii însemnau totul….dorința mea fierbinte de iubire era copleșitoare și instinctul îmi spunea că dacă o ignor ar însemna s-o blochez.

    Flea povestește despre partea lui întunecată, cu care s-a luptat toată viața și din care a fost salvat în mod miraculos și mai ales despre cum muzica l-a ajutat să se elibereze de furii teribile și cum literatura (mai cu seamă Kurt Vonnegut Jr.) a trezit în el nevoia acută de creativitate dar și „o moralitate latentă și nearticulată”. 

    Miracolul muzicii l-a descoperit cu ajutorul tatălui vitreg, un jazzist pe cât de disfuncțional ca om, pe atât de creativ ca muzician. Și de atunci, instinctiv, s-a ghidat după sunetul muzicii, astfel descoperind jazziști ca Charles Mingus, Jackie McLean și Oscar Pettiford, învățând să cânte la diferite instrumente , inventând propriul stil de a cânta la bas (combină funk cu psihedelic, punk și hard rock), cunoscându-se mai bine pe sine. 

    Când îl priveam cântând, am învățat ceva ce el nu a fost niciodată capabil să exprime prin vorbe. Fără să-mi dau seama, l-am urmărit creând o artă care-ți dă fiori, folosindu-și patosul. Furia, singurătatea, durerea cauzată de faptul că ai fost rănit sau neglijat pot alimenta cele mai mari talente. Durerea era ceva pentru care trebuia să fii recunoscător, nu trebuie să o cauți, durerea are o valoare inestimabilă.

    Scrisoare de dragoste

    Muzica, înotul, schiatul, psihedelicele, cititul sunt printre cele care i-au schimbat de multe ori viața ajutându-l să ajungă la cea mai înaltă formă a sinelui său și la minunata bogăție a subconștientului. Titlul cărții este dat, de altfel, de cel al unui text în care Flea vorbește despre frumusețea minții pe care a descoperit-o în tinerețe cu ajutorul halucinogenelor dar și despre revelația la care avea să ajungă mai târziu, aceea că nu e nevoie de nici un drog pentru a trăi o experiență revelatoare.

    Am luat multe dintre cele mai înțelepte decizii din viața mea în timp ce eram pe acid sau pe ciuperci halucinogene…Îmi oferea o viziune mai mare și astfel puteam să văd mișcarea animată a invizibilului. Într-un mod conștient, îmi alunga frica de a fi criticat și mă elibera de judecățile supărătoare pe care le împărtășeam adesea. Înăbușindu-mi egoul, amplifica ceea ce era cu adevărat important și scotea la iveală acele lucruri care îmi secătuiau energia vitală și îmi distrăgeau atenția de la calea către frumusețea divină.

    Cu ajutorul halucinogenelor și-a stins mare parte din durere, ascunsă sub piele încă din copilărie, și tot cu ajutorul lor a atins culmi nebănuite ale creației (Flea amintește cum a pus bazele Red Hot Chili Peppers împreună cu prietenii Slovak, Kiedis și Jack Irons, de furia lor vijelioasă de pe scenă, de felul în care se pierdeau în muzică fără repetiții, fără planificare, fără discuții conceptuale). Dar Flea a folosit și droguri puternice precum heroină, cocaină și metamfetamină care i-au făcut mult rău și de pe urma cărora s-a refăcut foarte greu. Regretă și sfătuiește pe orcine să stea departe de ele. Și asta face pe tot parcursul cărții: cu o sinceritate dezarmantă își expune defectele, fricile, izbânzile pentru a ajunge la Flea, cel de azi.

    „Acid pentru copii” e ca o scrisoare de dragoste în care un suflet zbuciumat îți spune că a trăit experiențe extreme dar că a căutat mereu frumusețea, binele, iubirea. La final, te încurajează să-ți lași durerea să fie sursa compasiunii, a iubirii și înțelegerii. Nu de alta, dar el știe cel mai bine că doar așa ”vei ajunge la celălalt capăt mai puternic și mai bun ca niciodată”.

    Flea, basistul fără limite

  • „Remarcabila viață a pielii“ de Monty Lyman – povestea învelișului nostru

    „Remarcabila viață a pielii“ de Monty Lyman – povestea învelișului nostru

    Poveste neconvențională

    Nu știam, spre exemplu, că pielea este, nu doar cel mai mare organ al nostru, ci și cel mai mare organ sexual. Ce să mai zic de bacterii, viruși, acarieni, despre care habar nu aveam că stau cu miile pe pielea noastră, unele fiind cât se poate de prietenoase și oferindu-ne chiar beneficii, altele fiind ostile în mod activ. 

    Așa că „Remarcabila viață a pielii“, apărută de curând la Publica, a fost pentru mine o descoperire nemaipomenită și o neprețuită lecție de biologie și anatomie umană. Scrisă de britanicul Monty Lyman, care practică medicina generală la Oxford University Hospitals, cartea este bazată pe multiple cercetări făcute de Lyman în mai multe colțuri ale lumii (inclusiv Africa, Australia și Asia de Sud) și e structurată pe 10 capitole tematice extrem de consistente și lămuritoare.

    Deși există și termeni și explicații științifice pe care nu le poți înțelege fără niște căutări suplimentare pe google, per total cartea e o comoară de care se poate bucura aproape oricine. Felul în care scrie Lyman, științific dar și personal, documentat și focusat pe studii de caz, face ca acest volum să fie unul prietenos, un fel de poveste neconvențională despre corpul nostru. 

    Un univers întreg

    Subiectele atacate sunt despre acarieni și microbiom, despre diferite afecțiuni ale pielii și tratamente dermatologice, despre îmbătrânire și rolul dietelor, despre aspectele psihologice, sociale și chiar religioase ale pielii. 

    Lyman oferă o sumedenie de informații bazate pe studii făcute în ultimii ani, insistând pe legătura dintre piele și intestin, dintre o dietă sănătoasă și strălucirea pielii, dintre un microbiom intestinal deficitar și o piele suferindă, dintre lumina solară și cele mai periculoase boli de piele.

    El explică pe înțelesul tuturor cum stă treaba cu lumina ultravioletă B (UVB) – care reprezintă cauza principală a cancerului de piele – dar și cu lumina ultravioletă A (UVA) – care, deși mai slabă, e mult mai versatilă, și e răspunzătoare de îmbătrânirea pielii -; amintește de rolul crucial pe care vitamina D (care e de fapt un hormon) îl are în reglarea cantității de calciu, fosfat și alte minerale din organism; arată cum stresul (psihic sau cronic) poate modifica întreaga structură imunitară a pielii înrăutățind psoriazisul, acneea, pruritul; demonstrează cum pielea este folosită pentru a diferenția sexele, pentru a comunica și transmite istoria unor popoare (tatuajele maure), pentru a scandaliza și pentru a defini o identitate religioasă. 

    Chiar dacă melanina este crema noastră de soare nativă, bronzul nu este o veritabilă formă de protecție: el oferă un factor de protecție solară (SPF) de doar circa 3 și lasă vestigii ale distrugerii ADN-ului în urma sa. Așadar, contrar credinței populare, bronzul obținut la un salon înainte de concediu nu ne protejează aproape deloc pielea. Expunerea la soare ne afectează atât sănătatea, cât și felul în care arătăm; ea este, de fapt, o cauză a îmbătrânirii accelerate a pielii, cu mult mai importantă decât toate celelalte la un loc. Și, cel mai important, este cel mai mare factor de risc pentru un grup de boli care produc suferință și moarte la niveluri epidermice în multe părți ale lumii: cancerul de piele.

    Găsești aici informații despre felul în care societatea s-a raportat, de-a lungul secolelor, la piele, despre felul în care au ajuns la noi istoriile unor popoare prin intermediul artei corporale (a tatuajelor, mai exact), despre acupunctură și detectorul de minciuni. 

    Abordări antropologice, științifice, psihologice. După ce ai trecut prin toate, înțelegi că pielea nu e un simplu înveliș al corpului, ci un univers întreg. Unul de care nu poți avea grijă cu adevărat decât dacă-l cunoști bine. Iar „Remarcabila viață a pielii“ pare ghidul perfect în acest sens.

  • „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ – sau curajul de a visa la cai verzi pe pereți

    „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ – sau curajul de a visa la cai verzi pe pereți

    Niksen și timpul

    Curajul de a spune nu

    Despre timp e vorba și în cartea Olgăi Mecking, „Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic“ (ed. Publica), sau mai exact despre ce trebuie să faci cu timpul tău pentru a simți că trăiești, că respiri, că nu pierzi clipe prețioase. De asta cred că mi-a plăcut în primul rând cartea, pentru că-ți amintește că timpul nu înseamnă doar strădanie, o sută de mii de planuri, o sută de mii de activități, ci și pauze de la job sau de la munca în gospodărie, relaxare și visat la cai verzi pe pereți. Fără nici cea mai mică urmă de vinovăție și rușine.

    Știți, mai întâi a fost hygge, concept danez care definește o stare de confort și de mulțumire, apoi lagom, concept suedez conform căruia „totul trebuie făcut cu măsură“. Acum avem niksen (în olandeză, a nu face nimic), care ne poate fi de folos în evitarea stresului și a tot ce aduce acesta după sine.

    Niksen e practicat cu succes în Regatul Țărilor de Jos din foarte multe motive pe care autoarea le enumeră în carte (democrație stabilă, un sistem social bun, lipsa sărăciei, a corupției, franchețea olandezilor, punctualitatea, deschiderea și toleranța lor, individualismul și gândirea lor critică), dar poate să fie de folos oamenilor din atâtea părți ale globului.

    E nevoie doar de autonomie personală, de control asupra propriei vieți, de curajul de a spune nu. Și totul începe cu momente în care nu faci nimic, nici măcar să verifici facebook-ul sau să te gândești la ce să gătești diseară.

    Citind Niksen la o cană de cafea

    Dolce far niente

    „Nu vă cereți scuze fiindcă faceți pauze sau vă luați concedii și, dacă începeți să vă simțiți vinovați că veți fi văzuți drept leneși, gândiți-vă la niksen, nu ca la un semn de lenevie, ci ca la o abilitate importantă în viață, care v-ar putea ajuta să vă regăsiți calmul, liniștea și să preveniți sindromul burnout“. Cam așa ne încurajează Mecking, jurnalista de origine poloneză care trăiește de mulți ani în Olanda și care a ajuns destul de târziu să practice niksen. 

    Dar, odată ce s-a convins de beneficiile nefăcutului nimic, de faptul că inactivitatea ne poate regenera fizic și psihic, că ne poate ajuta să gestionăm stresul și să ne recuperăm după epuizare, Mecking nu a mai avut viață fără niksen.

    Așa că, folosind experiențele personale, studii, interviuri cu specialiști în productivitate, profesori și psihologi, Mecking face o prezentare convingătoare a acestui concept pe care-l relaționează la contexte culturale, la discipline precum sociologie, biologie, istorie și comunicare interculturală.

    Comparațiile și exemplele folosite în carte sunt multe, la fel și concluziile, pe baza lor ajungând să înțelegi puterea niksen-ului: te eliberează de tirania lui mai mult (mai multă muncă, mai mulți bani, mai multe bunuri), te ajută să eviți sindromul burnout (dar nu să te vindeci de el), te face mai creativ oferindu-ți timp să vii cu idei noi și originale, te ajută să iei decizii mai bune „dând timp subconștientului nostru să treacă în revistă toate opțiunile și s-o aleagă pe cea mai bună“, te revigorează fizic și psihic. 

    Momentul acela în care nu știi cu ce carte să începi

    Oriunde, oricând

    Niksen nu înseamnă lene sau plictiseală, nu este nici travaliu emoțional și nici mindfulness. Este o alegere conștientă de a avea grijă de tine. De a visa cu ochii deschiși. 

    Există culturi în care niksen-ul ar fi, cel mai probabil, greu de practicat (în Germania sau Japonia, spre exemplu, unde sistemul educațional și cel ierarhic sunt mai complicate); există de asemenea cazuri în care nu poate ajuta (cum sunt sindromul burnout sau depresia pe care nu le poate vindeca, ci doar evita) sau situații ca cele în care nu vrei să-ți schimbi cu nimic viața.

    Dar, pentru oricine tânjește după statul degeaba fără remușcări, niksen poate fi un imbold serios.

    Și lucrul cel mai frumos legat de niksen este că nu ai nevoie de nici o pregătire, de nici un training, de nici un moment sau loc special. Poți să-l practici oriunde. Poți să-i schimbi și numele, dacă vrei. Tot ce-ți trebuie e conștientizare, puțină voință și exercițiu. 

    Atunci, timpul îți va părea mai lung decât un râu iar tu te vei simți mult mai bine sub straturile protectoare ale pielii.

  • „Cine l-a ucis pe John Lennon“: o biografie interesantă despre cel mai mare star rock

    „Cine l-a ucis pe John Lennon“: o biografie interesantă despre cel mai mare star rock

    Autoarea este Lesley-Ann Jones, jurnalist muzical britanic care a crescut pe lângă marii rockeri ai secolului trecut și care a alcătuit până acum biografiile mai multor personalități muzicale precum Kylie Minogue, Freddie Mercury sau David Bowie. 

    Jones s-a documentat serios pentru biografia lui Lennon și a scos această carte de aproape 600 de pagini la țanc, adică în luna decembrie, când s-au împlinit 40 de ani de la moartea starului (New York, 1980).

    Femei formidabile

    Portretul pe care i-l face ea aici este, cum altfel?, de rebel genial, inadaptat înzestrat cu un talent imens, om cu lipici la public, copil suferind, bărbat furios, personalitate puternică căutând mereu să fie în centrul atenției. Dar perspectiva din care zugrăvește acest portret este una nemaipomenită, autoarea analizând felul în care s-a format personalitatea lui Lennon sub puternica influență a femeilor din viața lui.

    John se definește cel mai corect și mai real prin femeile formidabile din viața sa de patru decenii, indiferent dacă acestea l-au prețuit sau l-au neglijat, dacă l-au vindecat sau l-au distrus, dacă l-au făcut mai puternic sau l-au slăbit. Indiferent dacă l-au făcut mai potent sau dacă l-au emasculat. Indiferent dacă i-au dat ceva, dacă au luat ceva de la el sau dacă i-au fost indiferente.

    Julia, mama lui, pe care a iubit-o și urât-o deopotrivă, l-a obsedat toată viața începând cu momentul în care l-a abandonat la mătușa Mimi și continuând și mai aprig după moartea acesteia, petrecută în circumstanțe violente, la 41 de ani. John a idolatrizat-o, a judecat-o și a plâns după ea în piese precum „Mother“ și „Julia“. „Am pierdut-o pe mama de două ori. Prima dată la 5 ani, când am fost mutat la mătușica. A doua oară când a murit cu adevărat“, spunea el despre cele mai tragice momente din viața lui.

    Au fost multe. Cinthya, prima lui soție, cu care s-a comportat execrabil. May Pang, cu care a avut o relație de câteva luni (perioadă la care el se referea ulerior ca la „Lost Weekend“). Yoko Ono, cea de-a doua lui soție și salvarea lui într-o vreme în care avea mare nevoie de asta. Artistă de avangardă, membră a celebrului grup artistic Fluxus, muziciană instruită, rafinată, inteligentă, cu o alură mistică, Yoko Ono a fost exact ceea ce îi trebuia lui Lennon la momentul acela (s-au cunoscut la două săptămâni de doliu după Alma Cogan, despre care se spune că a fost prima lui mare dragoste). Ono a fost mântuirea lui în atât de multe feluri, această artistă mult mai educată și echilibrată sufletește decât el fiindu-i cea mai bună terapie la acea vreme.

    Vulnerabilități mari

    Este clar că John Lennon a căutat mereu dragostea cu disperare tocmai pentru că nu a avut-o atunci când îi trebuia cel mai mult: în copilărie. Nu a avut cel mai bun strat în viață, motiv pentru care înțelegi de ce frica a fost cea care l-a condus cel mai mult pe John. Este o explicație, spre exemplu, pentru faptul că nu reușea să stea foarte mult într-o relație de teama de a nu fi părăsit căutând iar și iar cuiburi noi în care să-și găsească liniștea. Dar, în mod paradoxal, tocmai suferința lui, copilăria lui disfuncțională, sentimentul perpetuu de abandon l-au împins spre muzică, spre creație, oaza lui de evadare reală, locul în care-și putea striga toate durerile. Iar dacă ești atent la piesele sale („Help“, „Across the Univers“) vei vedea că acestea sunt, dincolo de compoziții îndrăznețe, strigăte de ajutor, dovezi vii ale limitelor amărăciunii, furiei, frustării, la care ajungea el de cele mai multe ori.

    ”Cine l-a ucis pe John Lennon“ pune întrebări pertinente cu privire la traumele trăite de artist, la moștenirea emoțională primită pe cale maternă, la repetatele momente în care sufletul lui a murit, la felul în care a fost perceput de public și de apropiați pe când era în viața, dar și la felul în care se raportează azi oamenii la cel mai mare star rock din istorie. 

    Lesley-Ann Jones trece în revistă anii glorioși ai beatles-ilor, felul în care au excelat încălcând reguli de structură a pieselor, de compoziție, versuri, de prezentare personală. Insistă pe agerimea minții lui Lennon, pe vulnerabilitatea lui extraordinară, pe furia și frustrările lui, pe curajul de a se juca cu imposibilul, pe felul în care s-a compromis pentru a deveni lucruri în care nu credea neapărat. 

    Pe John nu-l interesa câtuși de puțin să învețe și desconsidera total școala, deci nimeni nu se aștepta să fie altfel decât jalnic la examene…era mult prea ager la minte, mult prea senin și mult prea talentat penru a se conforma unor reguli…dar John își exprimase clar obsesiile: fetele și muzica.

    Jones amintește cât de mult iubea John misterul, câte fațete putea să aibă acesta, cât de bine își putea ascunde durerea sub masca clovnului mereu pus pe glume. („Și-a petrecut jumătate de viață supracompensându-și vulnerabilitatea și construindu-și armura“).

    După ce ai citit cartea, nu te mai miri de ce, de 40 de ani încoace, oameni de toate vârstele, categoriile și limbile, se adună (pe soare, ploaie, vânt) în Central Park West din New York unde se află Imagine Circle. „Ei vin acolo ca el să nu plece“. E clar, nu avem cum să ne imaginăm un viitor în care muzica lui John Lennon să nu fie ascultată!

  • „Noi suntem vremea“, de Jonathan Safran Foer – cum putem salva planeta schimbându-ne modul de a mânca

    „Noi suntem vremea“, de Jonathan Safran Foer – cum putem salva planeta schimbându-ne modul de a mânca

    A avea mai mult

    Pumn pe pumn

    „Noi suntem vremea“ este al doilea volum de non-ficțiune semnat de Foer, după „De ce mâncăm animale“ (apărută tot la Publica) și are ca temă încălzirea globală. Este o carte-avertisment, dacă se poate spune așa, în care Foer întoarce pe toate părțile acest subiect delicat, formulând teorii destul de convingătoare care i-ar putea face pe oameni să înțeleagă mai bine pericolul încălzirii climatice și să acționeze, la nivel individual și colectiv, cât mai repede cu putință. 

    O face inteligent și creativ, combinând date statistice solide cu mărturii personale, comparații între diverse studii și anchete jurnalistice. Explică pe înțelesul tuturor cum s-a ajuns aici și cât de fragil este viitorul nostru din această cauză (Groenlanda va intra în topire ireversibilă, numărul conflictelor armate va crește cu 40% din cauza schimbărilor climatice, 400 de milioane de oameni vor suferi din cauza rezervelor limitate de apă etc.).

    Încurajează gesturile mici, ale fiecărui om, care pot veni în ajutorul planetei. Insistă pe dificultatea de a lua decizii și de a pune capăt ipocriziei din noi dar și pe necesitatea uriașă de a face acest lucru. Convins că uneori e nevoie să scrii cuvântul „pumn“ pe pumn, Foer pune la colț mentalitatea lui „a avea mai mult“ care, spune el, a creat America dar și încălzirea globală.

    Susține că viața a milioane de oameni este pusă în pericol din cauză că mănâncă prea multă mâncare, și mai ales produse de origine animală („pământul care ar putea hrăni populații înfometate este, în schimb, rezervat pentru vite care vor hrăni populații îmbuibate“).

    Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem păstra genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem. Trebuie, fie să renunțăm la câteva obișnuințe de alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic.

    O dietă bogată în plante

    Concentrează-te pe masa din fața ta

    Deși ridică o sumedenie de întrebări la care răspunde fiecare după cum poate, Foer rostește și adevărurile în care el însuși a ajuns să creadă (după ani întregi de studiu pe teme de zootehnie și vegetarianism): putem începe să protejăm planeta noastră crescând mai puține animale decât până acum (vitele sunt sursa principală de emisii de metan, de oxid de azot, zootehnia e cauza principală a defrișărilor) și consumând mai puțină mâncare de origine animală (o dietă care nu include produse animale la micul dejul și la prânz are o amprentă de CO2 mai mică decât dieta vegetariană permanentă). 

    Invocă studii importante precum cele ale Project Drawdown, conform cărora patru dintre cele mai eficiente strategii pentru a atenua încălzirea globală sunt: 1. reducerea risipei de alimente, 2. educarea fetelor, 3. oferirea soluțiilor de planificare familială, 4. trecerea, la nivel colectiv, la o dietă bogată în plante. Condamnă modul extrem în care mâncăm dându-i drept exemplu americani, care consumă de două ori mai multă proteină animală decât este recomandată. 

    Atrage atenția asupra buclelor de feedback (gheața albă care se topește în apa întunecată a oceanelor care atrag astfel mai multă căldură; decongelarea permafrostrului care eliberează cantități uriașe de metan, unul dintre cele mai rele gaze de seră). Oferă chiar și câteva soluții de diminuare a gravitații:

    Avem nevoie de o schimbare structurală, da – avem nevoie de o trecere, la nivel global, de la combustibilii fosili la energie regenarabilă. Trebuie să impunem ceva asemănător cu o taxă de carbon, să cerem etichetarea produselor cu informații despre impactul asupra mediului, să înlocuim plasticul cu soluții sustenabile și să construim orașe pietonale.

    Sunt multe concluzii pe care le poți trage din această carte dar cea mai pregnantă și răscolitoare este aceea formulată și în subtitlu: salvarea planetei începe cu micul dejun. Cartea este, până la urmă, cum spune chiar el, „un argument pentru o acțiune colectivă de a mânca diferit“.

    O idee ce pare imposibil de susținut și de pus în practică, mai ales de către aceia care sunt obișnuiți să mănânce carne la toate mesele din zi, dar care capătă sens dacă înțelegi că mâncatul conștient (o luptă permanentă și definitorie) poate schimba vieți și poate face ca acest pământ extraordinar pe care trăim să nu mai fie „o casă în flăcări“. 

    În loc să îți imaginezi toate mesele care te așteaptă, concentrează-te pe masa din fața ta. Nu renunța la burgeri pentru tot restul vieții. Comandă ceva diferit doar de data asta. E greu să-ți schimbi obiceiurile de viață, dar nu e așa de greu să schimbi o masă. Cu timpul, aceste mese devin noile tale obiceiuri.

  • Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Nu văzusem nici un episod din marile show-uri culinare ”No Reservations” sau ”Parts Unknown”, nu-i citisem nici o carte (ficțiune sau non-ficțiune) dar știam, probabil ca voi toți, că Anthony Bourdain este unul dintre cei mai cool chef-i de pe Planetă.

    Abia după moartea lui din vara trecută (când s-a sinucis într-o cameră de hotel din Franța), am început să spicuiesc informații despre personalitatea acestui om atras de latura negativă a ființei umane. Așa am ajuns să citesc ”Kitchen Confidential: Aventuri din intimitatea restaurantelor”, de la Publica, iar surpriza lecturii a fost exact cum a anticipat-o acea fracțiune de secundă în care mi-am comandat cartea.

    Senzualistul bucătar

    Pe lângă portretele pe care le face unora dintre cei mai respectați chefi din zilele noastre, pe lângă descrierile făcute culiselor imperiilor gastronomice, pe lângă faptul că demontează cu grație multe din miturile culinare și că ”dă din casă” o sumedenie de informații despre ce înseamnă să fii bucătar, Bourdain scrie despre sine, despre ”băiatul fără rădăcini”, mereu înclinat spre senzualsim și extreme. Iar asta dă un plus electrizant acestei cărți devenite bestseller internațional imediat după lansarea inițială, în 2000.

    Bourdain își începe cartea cu o incursiune în anii adolescenței, unde-și are rădăcinile toată dragostea lui pentru gătit. Mai exact, într-un orășel franțuzesc unde-și petrecea verile alături de părinții și fratele lui și unde a savurat pentru prima dată seva unor scoici. Acolo și atunci a devenit el ”un senzualist înfometat de senzații tari și plăceri, mereu dornic să șocheze, să se distreze, să îngrozească și să manipuleze”.

    Așa a început să lucreze el în domeniul culinar, mai întâi pe lângă bucătari de provincie – niște ”pirați” ai bucătăriei care găteau dumnezeiește, făceau sex și prizau droguri – iar apoi pe lângă chefi ai marilor metropole, printre care Scott Bryan, un bucătar rafinat și echilibrat, în bucătăria căruia toți lucrau cu calm și rigurozitate, sau Pino Luongo (”Prințul întunericului gastronomic”).

    ”Kitchen Confidential” a fost bestseller New York Times, la categoria non-ficțiune

    Familie disfuncțională

    Drumul spre vârf a fost anevoios, presărat cu eșecuri și dezamăgiri dar și cu victorii binemeritate, întrerupt de perioade de dezintoxicare (căci ”mocofanul răsfățat, trist, narcisit, autodistructiv și fără minte” a prins gustul prafurilor albe încă din adolescență).

    Bourdain scrie despre toate astea cu prospețime și cu un umor incredibil arătându-se pe sine în cele mai incomode ipostaze și prezentând universul gastronomic drept o junglă în care supraviețuiește cine poate: chefii își fură unii altora afacerile, cei mai tari sunt și cei mai buni spioni, care se informează în fiecare secundă în legătură cu afacerile concurenței, nu contează dacă patronul tău este un actor sau un mafiot etc.

    Își recunoaște slăbiciunile întocmai cum își recunoaște atuurile, își mărturisește regretele întocmai cum își dezvăluie aspirațiile, se autoportretizează în zeci de nuanțe, face comparații între bucătăriile pe care le-a condus și propria lui personalitate.

    ”Nu este o întâmplare faptul că toate bucătăriile mele au ajuns în timp să semene unele cu celelalte…: sunt gălăgioase, depravate și supraîncărcate de pseudo-testosteron, sunt bucătării eficiente dar au o atmosferă familială, anume cea a unei familii disfunționale”.

    Conduită acceptabilă

    Mereu derutat de oameni dar niciodată de mâncare, fostul student al Culinary Institute of America a devenit Dumnezeul oalelor și al ingredientelor furând meserie și exacerbându-și senzualismul culinar. Bourdain a ajuns un chef bine organizat, rezistent din punct de vedere psihic, enervant de punctual, sigur pe sine grație încrederii pe care i-au acordat-o oameni importanți din domeniu. Unul dintre aceștia a fost Bigfoot, ”animalul perfect din jungla gastronomică” care, prețuindu-l pentru talent și caracter, l-a transformat dintr-un ”ratat” într-un ”lider” învâțându-l cum să organizeze cu adevărat o bucătărie, cum să administreze și cum să gândească în detaliu. Ceea ce a învățat a dat mai departe, deși tare se temea că moștenirea lăsată elevilor săi nu era în întregime strălucită:

    ”Preferința mea pentru haos, conspirații și latura mai întunecată a firii umane influențează comportamentul pupililor mei, dintre care majoritatea trăiește deja, la limita unei conduite acceptabile”.