Publicat de editura: Polirom

  • „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – Girl Power de secol XVII

    „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – Girl Power de secol XVII

    Simone van der Vlugt (autoare neerlandeză de romane istorice, thrillere și cărți pentru copii) a scris o carte care dă peste cap multe teorii legate de viața lui Rembrandt van Rijn și care scoate la iveală aspecte ale biografiei lui ignorate secole de-a rândul. „Iubita pictorului“ (apărută de curând la Polirom, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu) spune, pentru prima dată povestea lui Geertje Dircx, dădaca fiului lui Rembrandt, Titus, și iubita pictorului după moartea soției Saskia. Amintită în treacăt de istorici de artă care au scris defăimător la adresa ei („manipulativă“, o descrie istoricul Jonathan Bikker) – Geertje Dircx capătă în sfârșit consistență grație acestui roman.

    Studiind acte și documente făcute publice abia în 1965, Simone van der Vlugt face lumină în cazul lui Geertje Dircx, reconstituind contextul în care s-au petrecut faptele.

    Evident, se poate spune că o face dintr-o perspectivă feministă, dar la fel de bine putem vorbi despre un misoginism al bărbaților care, cu bună știință, au omis adevăruri ce ar fi întinat imaginea lui Rembrandt.

    Aproape soție

    Dar haideți să vedem despre ce e vorba mai exact în cartea asta! Geertje este cea care spune povestea. Direct, fără ocolișuri. Iar povestea ei începe cu anul 1632 când părăsește Edamul natal pentru a-și căuta de lucru într-un oraș mai mare.Lucrează o vreme într-un han, apoi ca dădacă în casa unor oameni înstăriți, ca în cele din urmă să ajungă dădaca fiului lui Rembrandt, Titus. 

    Este perioada în care Saskia, soția pictorului, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare. Geertje rămâne omul de nădejde al casei, având grijă de Titus și de Rembrandt. După o vreme, aceasta îi devine pictorului iubită, nu și soție pentru simplul fapt că testamentul Saskiei spunea clar că Rembrandt își va pierde averea dacă se va recăsători.

    Ca semn de prețuire, Rembrandt îi oferă femeii bijuteriile Saskiei, gest echivalent, în acele vremuri, cu o cerere în căsătorie. Așadar, oricât de mult își dorea Geertje un soț și copii, oricât de mult trebuie să fi îndurat blamarea societății (a fi necăsătorit însemna să fii exclus din punct de vedere social și să fi judecat oricând de justiția ecleziastică pentru imoralitate), se putea mândri că are un statut de aproape soție.

    Răzbunare

    Cu un stil sec, ce mixează detaliile istorice cu cele fictive, Simone Van der Vlugt redă perfect atmosfera Amsterdamului din secolul al XVII-lea, cu casele lui colorate, canalele de apă, bogații locului și forfota ademenitoare a orașului în sezonul cald. Ea reface și atmosfera din casa lui Rembrandt (aflată într-un cartier al artiștilor și comercianților mai înstăriți) care era mai mereu animată de ucenicii pictorului și de comanditarii care ofereau bani grei pe tablourile sale.

    Reînvie momentele de creație, când tablouri prețioase prindeau viață sub pensula lui. Scoate la lumină caracterul pictorului: nu prea social, invidios, răzbunător, risipitor, de o ură și o violență care puteau atinge, unori, forme extreme.

    Dar ea scoate la lumină și felul de a fi și de a se purta al Geertjei, o femeie de condiție modestă, obișnuită cu munca, fidelă, stoică și nonconformistă. 

    Geertje a iubit dincolo de legile vremii și a avut curajul să lupte pentru drepturile ei. Când Rembrandt se îndrăgostește de Hendrickje Stoffels, educatoarea lui Titus, îi cere lui Geertje să părăsească casa și să-i dea înapoi bijuteriile. Pentru că refuză să-i facă jocul, Rembrandt se răzbună folosindu-se de mărturii mincinoase și de banii lui pentru a o trimite pe Geertje la casa de corecție pentru femei din Gouda pe motiv de furt, desfrâu și dezicere de contract. Va fi eliberată în 1655, după cinci ani de ispășire a pedepsei care prevedea 12 ani de închisoare.

    Superfemeie

    Geertje era o feministă a epocii ei, care, deși privată de familia pe care și-a dorit-o atât de mult, a trăit după propriile alegeri și a luptat pentru drepturile și libertățile sale (când Rembrandt folosește tot felul de tertipuri pentru a recupera bijuteriile, Geertje intentează proces împotriva lui). Vocea bărbatului este însă mai puternică decât a femeii în secolul al XVII-lea (dovadă condamnarea ei la 12 ani de închisoare), și totuși Geertje, o femeie simplă care a iubit un pictor mare, a fost singurul adult din această ecuație care a rămas integru.

    Geertje a fost un fel de „Girl­ Power în secolul al XVII-lea“, cum o numește însăși Simone van der Vlugt.

    Mi-a plăcut tare mult cum a folosit Vlugt vocea acestei femei, cum i-a spus povestea fără să o transforme într-o victimă, cum i-a făcut dreptate după patru sute de ani. 

    Și când te gândești că nici acum nu am fi aflat cine a fost Geertje Dircx dacă în 1965 nu ar fi fost făcute publice actele și documentele privitoare la acest scandal!

  • Consimțământul de Vanessa Springora – Când o întreagă epocă e împotriva ta

    Consimțământul de Vanessa Springora – Când o întreagă epocă e împotriva ta

    Tradusă acum și în română (de Alexandra Cozmolici pentru Polirom), cartea Vanessei Springora este o autobiografie scrisă „cu eleganță și cu o sensibilitate usturătoare“, conform Kirkus Reviews. Springora a scris-o cu mulți ani în urmă dar și-a găsit curajul să o publice abia în 2020, când a fost premiată, printre altele, cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie. Acum este o carte fenomen tradusă în peste 20 de limbi și aflată în curs de adaptare cinematografică. 

    Dar „Consimțământul“ este mai mult decât atât, este și o probă incriminatoare importantă care l-a trimis în instanță pe bărbatul care a abuzat-o în adolescență. Și mai este o cale de eliberare, de ieșire de sub jugul tăcerii care i-a contorsionat Vanessei întreaga viața de adult.

    Ispita

    Vanessa Springora copilărește în Parisul anilor ’70-’80, cu un tată violent și o mamă care încearcă să facă față situației cum poate ea mai bine. Vanessa e îndrăgostită de cărți, cele care i-au ținut loc „de frați și surori, de tovarăși de drum, de protectori și de prieteni“. Ele o ajută să rămână în picioare după ce tatăl o părăsește refuzând să-i plătească pensia alimentară; ele o fac, din păcate, și să se îndrăgostească de cine nu trebuie.

    Iar „cine nu trebuie“ e un reputat scriitor al vremii, Gabriel Matzneff, are de trei ori vârsta ei, e cuceritor, persuasiv, dominator. Cum să reziști unui astfel de bărbat pe care-l ridică în slăvi o lume întreagă și care spune că te iubește numai pe tine? Cum să reziști când ai un „apetit insațiabil pentru lectură“, „o anumită precocitate sexuală“ și, mai ales, „o nevoie nestăvilită de a fi privită?“ Vanessa are doar 13 ani când devine iubita lui G., cum îl numește ea în carte. 

    Ce descopăr în brațele lui, domeniul sexualitățșii adulților până acum impenetrabil, e pentru mine ca un continent nou. Explorez trupul acesta de bărbat cu sârguința unei discipole privilegiate, asimilez cu recunoștință învățămintele și mă concentrez asupra practicii. Am senzația că sunt aleasă.

    Și cum să nu ai senzația asta când G. e singurul care te așteaptă atunci când ieși de la școală (niciodată nu te-a așteptat mama sau tata), care te duce la teatru și la muzeu, îți recomandă discuri și cărți, te ține în brațe, te inițiază într-ale dragostei și ale sexului?

    Adultul care inițiază copilul este, de altfel, principala temă pe care G. o susține cu o vehemență incredibilă în toate cărțile și eseurile lui, așa cum este „Les Moins de Seize Ans“, prin care încurajează practic pedofilia sub pretextul aberant al „eliberării sexuale“ a tinerilor. G. scrie și despre relația lui cu Vanessa în romane în care ajunge să folosească detalii despre ea, așa cum îi va folosi, peste ani (fără acceptul ei), fotografiile.

    Contextul

    Să nu uităm că ne aflăm în Parisul de la sfârșitul anilor ’70, când avem de-a face, nu doar cu revoluția culturală, ci și cu cea sexuală. Este epoca lui „trăiește clipa“ și a lui „e interzis să interzici“. În acest context, mai mulți intelectuali respectați ai vremii – printre care Roland Barthes, Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Gilles Deleuze – semnează petiții în favoarea dezincriminării relațiilor sexuale dintre adulți și minori. Șocant, nu-i așa?, ca niște minți strălucite să încurajeze, până la urmă, pedofilia. Căci asta se întâmpla în acei ani, când legea franceză reglementa vârsta consimțământului sexual la cincisprezece ani. 

    Vanessa povestește chiar și episodul întâlnirii cu Cioran, un simpatizant al lui Matzneff, care o asigură, atunci când ea merge disperată să-i ceară ajutorul, că are mare noroc că l-a întâlnit pe G. și că rolul ei e să-l însoțească pe drumul creației. 

    Prin urmare, ceea ce a trăit Vanessa atunci putea să pară, în ochii multora, ca fiind o normalitate. Și rodul unui consimțământ. Un consimțământ pe care și l-a dat cu bună știință. Ba mai mult, sprijinită de lege, de un mediu cultural indulgent, de spiritul vremii, de propria mamă (deși s-a opus relației la început, mama Vanessei și-a dat acceptul). 

    Cazul Vanessei este ca multe din cazurile de abuz infantil din zilele noastre, care odată ajunse în instanță, au parte de verdicte halucinante din care reiese că „victima a consimțit“. 

    Vanessei i-a luat mulți ani de terapie ca să înțeleagă că nu are nici o vină, că cel pe care l-a crezut iubit a fost un prădător sexual (ea află treptat că G. practica turismul sexual în Manila, unde legea era mult mai indulgentă față de relațiile dintre adulți și copii), că a fost un manipulator care nu a prins-o doar pe ea în capcană, ci și pe cititorii lui.

    Și, de fapt, cum să recunoști că ai fost abuzat când nu poți nega că ai consimțit. Când, dimpotrivă, ai simțit dorință pentru acest adult care a binevoit să profite de asta? Ani întregi m-am luptat și eu cu noțiunea de victimă, nefiind în stare să mă recunosc în ea.  

    Dreptatea

    După despărțirea de G., Vanessa a încercat să se sinucidă, a trecut printr-un episod psihotic cu o fază de depersonalizare, a trebuit să se retragă de la școală pentru a nu fi exmatriculată și pentru a se pregăti singură pentru bac, a fugit ani la rând de lumea editorială (unde și-a găsit locul în cele din urmă, azi fiind director editorial al Éditions Julliard). A ajuns cu greu să aibă din nou încredere în bărbați, să aibă o relație stabilă, cel care a încurajat-o cel mai mult în scrierea acestei cărți fiind soțul ei. 

    Până la urmă, acesta este cel mai important lucru pe care l-a învățat de la G., că, în fond, „cărțile pot fi o capcană în care îi prindem pe cei pe care pretindem că-i iubim, devenind calea cea mai dureroasă prin care poți trăda pe cineva“. Dovada? Cazul Vanessei a ajuns în instanță; victimele lui G. au început să rupă tăcerea, cum este jurnalista Francesca Gee care a povestit public despre relația pe care a avut-o cu Matzneff pe când era adolescentă; Éditions Gallimard și-a retras serviciile de marketing pentru unele dintre lucrările lui („Carnets Noirs“ și „Les Moins de Seize Ans“).

  • „Fragil“ de Simona Goșu – Vulnerabilitatea noastră cea de toate zilele

    „Fragil“ de Simona Goșu – Vulnerabilitatea noastră cea de toate zilele

    Scurt metraje

    Multe dintre personajele volumului de povestiri „Fragil“ – debutul în proză al Simonei Goșu, publicat anul trecut de Polirom dar nominalizat lunile trecute la Premiile revistei „Observator cultural“, Premiile Uniunii Scriitorilor din România și la Premiul Național de proză „Ziarul de Iași“ – sunt fetițe prinse în jocurile lor de zi cu zi, martore ale unor întâmplări aparent banale dar cu impact asupra psihicului lor.

    În cele 20 de povestiri găsim însă și mame (lăuze, depresive, emancipate) avem și tați (care-și iau rolul de mamă), bunici (sexi), vecini (bârfitori). Avem femei în vârstă care fac sex cu bărbați mai tineri („Revederea, „Hotel Paradis“), avem oameni epuizați sufletește care recurg la gesturi extreme („Aleea Duetului 26“), avem familii dezbinate, familii reunite.

    Toate sunt despre nimicurile zilei, despre momente și situații aparent nesemnificative care lasă însă să se întrevadă tensiuni și conflicte adânci. Toate stau, după cum poți să-ți dai ușor seama, sub semnul fragilității, acea calitate a vieții de care unii se feresc ca de cel mai mare dușman. Toate sunt ca niște scurt metraje cu scenarii bine gândite, cu parcursuri line și finaluri neașteptate. În toate simți cum pândește răul, cum se insinuează nesiguranța, cum imprevizibilul apare de nicăieri răsturnând situațiile și dând o nouă direcție evenimentelor. 

    Sunt foarte multe teme atinse în acest volum (îndoială, singurătate, frica de moarte, adulter, prăpastia dintre generații, sexualitate, diferențe sociale) iar Simona le dă consistență într-un fel cât se poate de discret. 

    Sub lupă

    Această discreție mi-a plăcut, cred, cel mai mult la povestirile ei; faptul că Simona ajunge să dea consistență unor tensiuni și conflicte fără să le numească și fără să le treacă prin sita moralității. Ea e mult mai preocupată să descrie contextele în care pot izbucni aceste tensiuni, evenimentele care le precedă, decât să le surprindă în dramatica lor manifestare.

    Povestirile din „Fragil“ nu fac referire la traume adânci, nu pun în discuție probleme iremediabile, nu surprind suflete fărâmițate, ci situații, întâmplări, gesturi, vorbe, priviri care pot avea repercursiuni neașteptate asupra oamenilor. Fragilitatea pusă sub lupă de Simona Goșu nu este una neapărat premergătoare dezastrului, ci una de care oamenii s-ar putea ajuta pentru a se întări sufletește. 

    Scriitura este precisă (poate prea precisă pentru gustul meu), fără cuvinte și fraze în plus, și, deși Marius Chivu recomandă acest volum ca fiind „memorabil“, nu toate povestirile te lasă cu gura căscată. Toate au, însă, un miez interesant, toate te atrag prin simplul fapt că decupează acele momente peste care poți trece fluierând fără să realizezi că ele pot fi sâmburii unor schimbări, ai unor devieri, transformări, deveniri.

    Acestea sunt momentele asupra cărora zăbovește Simona mărindu-le progresiv, ca zoom-ul unui aparat foto; de ele se folosește ea pentru a surprinde vulnerabilitățile noastre de zi cu zi, fragilitatea firii umane de care unii se feresc ca de cel mai mare dușman.

  • „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“ de Ana Maria Sandu – Atunci când scrisul îți salvează viața

    „Hortensia Papadat-Bengescu. Străina“ de Ana Maria Sandu – Atunci când scrisul îți salvează viața

    Vis uitat

    Semnată de Ana Maria Sandu (pe care o știți ca autoare de texte în Dilema Veche, de romane precum „Fata din casa vagon“ și de volume de poezii de genul „Din amintirile unui Chelbasan“), cartea este biografia romanțată a unei scriitoare speciale, autoare a unei ficțiuni cu totul originale. O scriitoare care, deși trăia în interbelicul ce oferise femeilor o reală emancipare, suferea din pricina constrângerilor familiale și sociale încă patriarhale. 

    Hortensia Papadat Bengescu a fost una dintre multele femei care au renunțat la visurile lor de dragul altora: visul ei, de a studia la Paris, a devenit imposibil în momentul în care mama s-a îmbolnăvit iar ea a hotărât să rămână lângă ea. Și cum renunțarea aduce după ea un lung lanț de slăbiciuni, iată că Hortensia s-a căsătorit repede cu un magistrat mult mai în vârstă decât ea și pe care nu-l iubea defel. 

    Scrisul și iubirea pentru un alt bărbat i-au îndulcit însă viața grea, dusă prin orașe de provincie (unde se mutau destul de des în funcție de serviciul magistratului), departe de forfota orașului mare, pe care-l adora, și de lumea literară, care-i lipsea atât de mult.

    Ficţiunea răzbuna realitatea şi pe ea o salvase de la o existenţă plictisitoare, la care se gândea uneori ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre ea însăşi. Era cealaltă viaţă, cea în care nimeni nu avea nici o putere asupra ei, în care nu trebuia să se supună nici unei convenţii sau reguli.

    Portretul ei de femeie delicată, vulnerabilă, talentată, lucidă se conturează astfel prin prisma iubirii secrete pe care a avut-o ani la rând cu criticul literar Eugen Lovinescu, pe care Ana Maria Sandu îl descrie ca pe un bărbat durduliu și simpatic, rațional și pasional deopotrivă, generos și inteligent. Un bărbat care a prețuit-o nespus pe Hortensia, care i-a fost sprijin moral și profesional (practic lui datorându-i-se debutul ca scriitoare, în cenaclul pe care-l conducea pe atunci, Sburătorul).

    Păpușă de ceară

    Cartea e împărțită în două: prima, intitulată E.L., ne-o arată pe Hortensia mai mult din perspectiva lui Lovinescu și ne prezintă parcursul ei personal și literar până la moartea lui; cea de-a doua, numită Ea, ne-o prezintă pe scriitoare după dispariția lui Lovinescu, în ultimii ei ani de viață. Din ambele aflăm despre familiile lor (Hortensia era mama a cinci copii, Eugen Lovinescu era tatăl Monicăi Lovinescu), despre rivalitățile dintre scriitori (Lovinescu și Topîrceanu), despre viața de după război (ca reprezentantă a regimului burghezo-moșieresc, Hortensia nu se va putea adapta epocii lui Dej). Aflăm despre prietenia Hortensiei cu Cella Serghi și despre cea dintre Lovinescu și Elena Farago, dar și despre beteșugurile scriitoarei și despre lupta ei permanentă cu reumatismul.

    Aflăm despre situația femeiii în societate (Lovinescu a avut întotdeauna spațiul și timpul lui pentru scris; Hortensia le furase întotdeauna, scriind cel mai adesea noaptea după ce toată lumea adormea). Aflăm despre cărțile ei („Logodnicul“, „Concert din muzică de Bach“, „Fecioarele despletite“) și despre atuurile lor („punctul ei forte fusese mereu introspecția, psihologia personajelor, marile bătălii acolo se dădeau, în psihicul lor“), despre admirația pe care o trezea la cenaclurile literare, despre „inteligența necruțătoare“ și încrâncenarea ei de a scrie.

    Și da, aflăm despre romanul ei neterminat, „Străina“, al cărui titlu a rezultat din mirarea și neliniștea simțite de Hortensia după Cel de-Al Doilea Război Mondial, când lumea se schimbase radical.

    Lumea bună, îmbrăcată elegant, devenea o extravaganță într-o mare de neglijenți care foșgăiau peste tot și luau cu asalt Bucureștiul…Unde se dusese ritmul vieții lor, cum începuse lumea să trăiască așa ca și când nimic din ce fusese așezat nu mai conta? I se întâmplase de mai multe ori să stea pe o bancă doar să se uite la trecători. Oare o priveau ca pe un exponat de muzeu, ca pe o păpușă de ceară care nu mai corespundea noilor norme și standarde? Hainele, gândurile, sufletul, totul se putea învechi mai repede decât ți-ai fi imaginat.


    Femeia asta „înaltă, cu un păr blond-şaten şi ochi verzi-albăstrui, care scăpărau când vorbea“, „tânără, şi bătrână în aceeaşi clipă“, „o fetiţă alintată şi timidă şi o femeie gravă“ a fost o străină în propria ei viață. Devenea ea însăși doar atunci când scria, când construia personaje și situații, când transcria până la epuizare texte, când imagina lumi care să-i țină de cald, care să o ajute să reziste.

    Așa îți rămâne Hortensia Papadat Bengescu în memorie după ce vei fi citit această biografie: ca o femeie delicată și lucidă care a renunțat la multe în viață dar care a avut puterea și curajul ca, în miezul unei căsnicii lipsite de iubire, să caute și să găsească ceva care să o înalțe și să o salveze. Iar acest ceva a fost, dincolo de iubirea pentru Lovinescu, scrisul. „E forma mea de uitare și de rezistență, alta nu cunosc în viața asta“.

  • „Pandemia veselă și tristă“, de Florina Ilis: primul volum românesc de ficțiune despre pandemia de coronavirus

    „Pandemia veselă și tristă“, de Florina Ilis: primul volum românesc de ficțiune despre pandemia de coronavirus

    Romanul „Cinci nori colorați pe cerul de răsărit“ m-a prins de la bun început cu felul în care Florina Ilis scrie despre exotismul japonez, despre spionaj și robotică, despre trădări și intrigi amoroase. La „Coborârea de pe crucea“ nu am putut trece nici măcar de a treia pagină, lectura greoaie, fără semne de punctucție, m-a blocat total. 

    Așa că „Pandemia veselă și tristă“ (apărută la Polirom) este, practic, a doua carte de Florina Ilis pe care o citesc și care îmi place. Este total diferită față de cele mai sus amintite dar și față de mult premiatele romane „Viețile paralele“ (despre cum a fost perceput Mihai Eminescu în timpul vieții și după moartea sa) și „Cruciada copiilor“ (despre cum ajung copiii să se răzvrătească împotriva adulților). 

    Este diferită, pe de-o parte, pentru că este alt gen literar (colecție de povestiri), iar pe de altă parte, pentru că este scrisă într-un stil simplu (unii ar spune chiar simplist), lipsit de fire narative complicate, atins pe alocuri de frumusețea umorului.

    Șase povestioare – despre tineri, adulți și bătrâni din rândul medicilor și asistenților medicali, al polițiștilor și preoților, dar și corporatiști și emigranți întorși acasă în plină pandemie – redau tot acel amalgam de stări și senzații pe care l-am trăit cu toții de la începutul pandemiei de coronavirus și până acum, tot tabloul vesel-trist în care ne-am pictat fiecare în culori mai vii sau mai terne.

    Povestirea „O urăsc!“, spre exemplu, aduce față în față un director de instituție publică și un polițist în toiul unui control de rutină, când bărbatul riscă să fie amendat pentru că a ieșit din casă fără hârtia justificatoare. Doar că directorul, pentru care „nu era pedeapsă mai mare decât să petreacă acasă mai mult de zece ore neîntrerupt“, se trezește invocând un motiv surprinzător: a plecat de acasă pentru că nu-și mai suportă soția. Răspunsul lui, nu doar că-l va scoate pe el basma curată, dar va avea o putere atât de mare asupra polițistului încât acesta ajunge să ia o decizie care-i va schimba radical viața. 

    În „O noapte de gardă“, realitatea dintr-o maternitatea se împletește cu visele nocturne ale unei asistente medicale atât de puternic încât femeia ajunge, la trezire, să facă un gest incredibil care va salva viața unui nou-născut.

    „Judecata de Apoi“ e printre cele mai amuzante povestiri din volum și chiar un pic moralizatoare, în care un preot îl convinge pe pictorul bisericii să introducă în scena Judecății de Apoi, o mașină răsturnată prin care să-i avertizeze astfel pe credincioși de pericolul condusului în stare de ebrietate.   

    Chiar dacă celelalte trei povestiri nu par la fel de convingătoare ca acestea trei, în toate recunoști intenția autoarei de a folosi pandemia mai mult ca pretext pentru a puncta caractere, atitudini, principii și pentru a arăta cum schimbarea vremurilor, izolarea, boala nu fac altceva decât să îngroașe laturile noastre pregnante. 

    „Pandemia veselă și tristă“ este, până la urmă, despre noi toți și, mai ales, despre cum reușim să metabolizăm o etapă mai grea de viață: cu frică, cu resemnare, cu îndrăzneală sau cu o nestăvilită poftă de a trăi.

  • Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Franco, băiatul agresiv care umplea de sânge pe oricine îndrăznea să-l deranjeze, dar care era fidel prietenilor lui drogați, a ieșit din închisoare și trăiește bine mersi pe tărâm american, unde se bucură (sub pseudonimul Jim) de o carieră artistică, de un căsoi la marginea oceanului și de o familie adorabilă.

    O întâmplare bizară petrecută într-o zi însorită pe malul oceanului (soția și cele două fiice sunt agresate verbal de doi bădărani) precum și o veste neașteptată venită din țara natală (unul din fiii lui din alte relații a fost ucis) îl confruntă din nou cu trecutul lui întunecat. Viața lui cea nouă, tihnită și luminoasă, te-ar putea convinge de schimbarea radicală a acestui ucigaș, în timp ce arta pe care o face – sculpturi mutilate reprezentând, în mare parte, celebrități de la Hollewood – te-ar îndreptăți să te îndoiești de asta.

    Adevărul este undeva la mijloc iar în ”Artistul Begbie”, cel mai nou roman al său, Irvine Welsh manevrează spectaculos intriga, suspansul și introspecția pe muchia dintre cele două posibilități.

    Alter ego

    Leith, partea de nord a Edinburgh-ului cel înecat în ceață peste care Franco și banda lui domneau într-o vreme, îl cheamă. Deși nu a ținut legătura cu băieții pe care-i are din alte relații, se simte totuși dator să asiste la înmormântarea unuia dintre ei, Sean. Își reîntâlnește astfel sora (Elspeth), fosta soție (June), fiul mai mic (Michael), foștii prieteni.

    Nimeni nu se bucură însă de venirea lui și mai toți țin morțiș să verbalizeze o convingere comună, aceea că un agresor ca el nu are cum să se fi schimbat, oricât de senină pare noua lui viață.

    ”Po să-i fraierești pă alții că te-ai schimbat în bine…da pă mine nu mă faci te știu io. Știu cum ești”, îi spune, de cum se întâlnesc, soră-sa cuprinsă de o ură nedisimulată.

    ”Artistul Begbie” este varianta în limba română a romanului ”The Blade Artist”, apărut în 2016

    Franco, care e căsătorit cu Melanie (o americancă stilată și bogată pe care a cunoscut-o în închisoare, unde aceasta făcea terapie prin artă, și pe care o iubește sincer), a citit între timp cărți de artă și filozofie, a făcut terapie, a învățat cum să-și folosească autocontrolul.

    Este, într-un fel, un om nou, dar ceva esențial din bruta de altă dată a rămas (plăcerea de a provoca suferință), ieșind la suprafață cu toată forța în acest nou context.

    Jim are o viață mișto, își zice el în sinea lui, dar uneori Frank se distrează mult mai bine.

    2 în 1

    Limbajul cu care-și înzestrează Welsh personajele este unul tipic scrierilor lui, un dialect scoțian care mie personal nu-mi place dar care încadrează perfect lumea în care se-nvârt protagoniștii. Ce îmi place, în schimb, la acest scriitor, născut chiar în suburbia de care vorbește în roman (Leith), este precizia cu care-și construiește scenariul, poezia cu care descrie brutalitatea, subtilitatea cu care atinge teme legate de homosexualitate, artă contemporană sau politică.

    Apoi, felul în care surpride natura duplicitară a omului prin construirea incredibilă a acestui personaj Begbie, un minuant ”2 în 1”. Atunci când se lasă dominat de instincte, Begbie este un primitiv înspăimântător care sfâșie pielea de pe corp și se delectează cu sunetele durerii. Atunci când e rațional, își controlează fiecare gest și fiecare emoție cu o stăpânire de sine demnă de un maestru budist. Nu ai cum să nu-l iubești și să-l urăști în același timp pe acest tip cu două chipuri care, între două omoruri, citește ”Portocala mecanică” și ascultă ”Chinese Democracy”, al lui Guns N’ Roses. Begbie este un artist care-și strunește inteligent trăirile, savurând din plin calmul dar și furia cu care face uneori prăpăd iar Welsh știe al naibii de bine cum să surprindă acea zonă de mijloc în care se scaldă firea umană și cum să te facă s-o înțelegi și s-o accepți.

  • Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    În 1991, când a murit Freddie Mercury, aveam 10 ani și, deși nu știam ce anume îi cauzase moartea, l-am regretat instant. Frații mei ascultau rock iar dintre casetele pe care le vârau zilnic în casetofon nu lipseau aproape niciodată cele cu Queen. Așa că, fără să realizez, mă îndrăgostisem de trupa asta british și îi fredonam mai tot timpul muzica prin casă.

    În acolade de timp, mi s-a întâmplat apoi să mă întorc la muzica lor, așa cum fac acum, după mulți ani, când o biografie mi-a adus aminte de senzațiile pe care le trăiam atunci când ascultam Queen.

    Doza de viață

    Este vorba de ”Freddie Mercury”, semnată de Peter Freestone (asistentul personal al lui Freddie timp de 12 ani), biografie apărută în engleză în 2010 și tradusă acum și în română, la editura Publica. Cartea face referire la perioada cuprinsă între 1979 (când cei doi s-au cunoscut la Royal Ballet din Londra, unde Peter era costumier) și 1991 (când Freddie s-a stins din viață în urma complicațiilor cauzate de SIDA).

    Freestone (care i-a fost de-a lungul vremii bucătar, chelner, valet, secretar, om de serviciu, infirmier) povestește despre cel pe care l-a prețuit încă din prima clipă invocând iubirile lui pasagere, atracția față de New York și cultura japoneză, frenezia cu care compunea piese, bucuria de a-și copleși prietenii cu cadouri, nevoia lui aproape viscerală de a se hrăni din conflicte. ”…conflictele păreau să-i sporească atât abilitățile cât și puterea de muncă. Uneori părea că avea nevoie să-și administreze o perfuzie de suferință emoțională. Aproape ca o doză”, scrie Freestone care detaliază într-atât anumite aspecte încât, pe alocuri, devine plictisitor.

    Cartea alãturi de albumul Queen, „Hot Space”

    Tonul familiar te ține însă conectat la versiunea lui de adevăr care-ți oferă informații dintre cele mai nuanțate: că Freddie adora să poarte blugi, tricou și teniși; că, deși nu-și dorea copii, iubea să petreacă timp cu ei; că deși avea o mașină ultimul trăznet, nu el o conducea ci șoferul; că își petrecea nopțile în cluburi; că se droga; că nu citea aproape niciodată.

    Minte de artist

    Descoperi aici un Freddie efervescent, care trăiește intens fiecare clipă, care nu prea are regtrete și nu-și plânge de milă, deși a fost mai tot timpul un singuratic. Unul care a știut ce vrea și care a luat, cu toată îndrăzneala, ce a dorit de la viață. ”Freddie știa cu precizie ce voia și era dispus să facă tărăboi pentru ca lucrurile să iasă cum își dorea”, scrie Freestone despre perfecționismul și nevoia lui Freddie de a-și controla propria viață.

    Spontan și pragmatic, manipulator și perseverent, Freddie (băiatul flamboaiant născut într-o familie de indieni cu numele de Farrokh Bulsara) făcea ceea ce simțea, mai ales când era vorba despre munca lui, despre albume și înregistrări, videoclipuri și concerte.

    Era o minte creativă, avea absolută nevoie să transforme viziunile lui în artă și o făcea fără îngrădiri, fie că era vorba de piese muzicale sau de conceptul vizual al albumelor (Freddie avea studii în grafic design).

    Putea petrece ore întregi în studio dar nu se dădea niciodată în lături de la o partidă de sex (una din marile lui pasiuni). Colecționa artă dar arunca cu bani pentru petreceri extravagante și daruri prețioase. Iubea pasional dar nu a idealizat niciodată dragostea.

    Educația neconvențională de care a avut parte l-a ghidat către o viziune neconvențională asupra iubirii”, spune Freestone recunoscând că ”Freddie avea nevoie de iubire ca oricare dintre noi”, doar că ”pentru a i se preda trebuia să știe că iubirea venea dintr-o sursă în care putea să aibă încredere”.

    Imagini cu Freddie din carte lui Peter Freestone

    Sinceră, amuzantă și tristă deopotrivă, biografia ”Freddie Mercury” invocă chiar și ultimele luni din viața cântărețului, când acesta a luat decizia de a nu mai continua tratamentul, precum și ziua morții și funeraliile care s-au desfășurat așa cum și-a dorit el (a fost incinerat).

    Rămâi, inevitabil, cu un gust amar, dar simți în același timp nevoia de a asculta, așa cum făceai odată, muzica pe care Freddie, împreună cu alți trei britanici talentați, ne-a lăsat-o moștenire.

  • Mărturiile unei iraniene celebre

    Mărturiile unei iraniene celebre

    Dacă ar fi să fac o comparație între această carte și ”Eu voi fi ultima” a irakienei Nadiei Murad, titlul mi s-ar părea mai potrivit pentru volumul în care Murad descrie experiența ei de femeie captivă a statului islamic. Însă, chiar dacă poveștile personale ale celor două scriitoare diferă ca substanță și intensitate, alegerea lui Nafisi este explicabilă având în vedere că scoate la iveală secrete de familie și un adevăr dureros privind condiția femeii din zilele noastre. Căci în ”Lucruri nespuse”, Nafisi vorbește despre constrastele cuibărite în ADN-ul familiei ei, despre o mamă rece și distantă, despre un tată tandru și iubitor de povești, dar și despre Iranul zguduit de schimbări drastice precum cele din timpul Revoluției Islamice din 1978-1979, când țara a fost transformată în dictatură religioasă.

    Poveste în poveste

    Nafisi ne introduce încă de la început în atmosfera unei familii cu părinți diferiți comportamental, uniți de o oarecare afecțiune, dar separați în cele din urmă de firile lor antagoniste. Singurul lucru pe care cei doi – Nezhat (una dintre primele femei din parlamentul iranian) și Ahmad Nafisi (primarul de-atunci al Teheranului) – îl au în comun este harul povestirii. Mama le povestește lui Azar și fratelui ei (Mohammad) despre tinerețea sa, ce are ca laitmotiv prima ei iubire, Saifi, un tânăr chipeș de care s-a îndrăgostit iremediabil în timpul unui dans, și cu care s-a căsătorit rămânând însă văduvă imediat după căsătorie. Tatăl (care este și autorul unei cărți de memorii) le citea povești persane, cel mai adesea din cartea ”Cronica Șahilor”, a poetului de secol XI, Firdoùsi.

    Poveștile tatălui o ajută pe Azar să-și croiască drum spre un viitor mai luminos, să-și construiască un cămin mobil, în care să simtă tot timpul că este ”acasă”. Poveștile o consolează atunci când mama o pedepsește pentru te miri ce, atunci când îi încuie în dulap jucăriile pe care tocmai i le cumpărase sau când o umilește de față cu musafirii. Ele îi aduc somnul dulce, ele îi dau curaj să se revolte atunci când se simte nedreptățită, fie că o face în fața mamei sau, mai târziu a sistemului (când predă studenților ei literartură interzisă sau când refuză să poarte vălul).

    Suflet vindecat

    ”Ce rămâne în urma omului e doar o parte. O parte vorbită”, scrie Azar Nafisi la începutul celei de-a patra și ultimei părți a cărții, evidențiind astfel unul din crezurile ei, acela de a vorbi despre lucruri pe care alții le tăinuiesc.

    În ”Lucruri nespuse”, Azar Nafisi scrie despre cele mai tainice și dureroase amintiri

    Așa a ajuns să vorbească cu duioșie despre dureri personale, începând cu comportamentul părinților – felul despotic în care se purta mama, atitudinea tatălui care uneori o închidea pe Azar în pivniță doar ca să-i facă pe plac soției – și până la singurătatea pe care a simțit-o acut în timpul studiilor făcute în Anglia sau neînțelegerile cu primul soț. Și tot astfel a ajuns să recunoască niște adevăruri triste precum cel privind libertățile femilor.

    … deși aveam mult mai multe șanse și libertăți decât mamele noastre, problemele cu care ne confruntam erau de fapt aceleași: soți abuzivi, dragoste neîmpărtășită, sentimente de vinovăție față de conflictul dintre muncă și familie, probleme și resentimente sexuale”

    scrie ea despre începutul anilor 1980, când, în urma închiderii universităților, intelectualii iranieni își transformaseră casele în baruri, cinematografe și teatre, unde discutau despre artă dar și despre familiile lor. Din acest fundal de griuri colorate se desprinde portretul ferm al unei scriitoare care nu se teme să se răfuiască cu fantomele trecutului și care crede că doar vorbind pot fi distruse mituri, spulberate taine și vindecate suflete.