Publicat de editura: Nemira

  • ”The Food Mood Connection” de Uma Naidoo – Despre legătura dintre mâncare și creier

    ”The Food Mood Connection” de Uma Naidoo – Despre legătura dintre mâncare și creier

    Îți spun și de ce: de o vreme bună sunt mult mai atentă la ceea ce mănânc, prin urmare sunt mai atentă și la ceea ce cumpăr și cum îl prepar în bucătărie. Eu m-am apucat relativ târziu de gătit (după ce au apărut copiii) iar rețetele după care găteam erau, în mare parte, cele de bucătărie tradițională. Între timp, mi s-au mai rafinat și mie gusturile (cred:), am mai mâncat și eu pe la alții (pe la greci, francezi, italieni), am văzut cum gătesc prietenii mei gurmanzi și uite așa mindsetul în ceea ce privește mâncarea a început să se schimbe.

    Veți înțelege, așadar, de ce nu am rezistat celor două cărți de la editura Publica: „The Food Mood Connection„ de Uma Naidoo și „Gust. Autobiografia mea culinară„ de Stanley Tucci.

    Practic m-am apucat de amândouă (ba chiar am gătit și o primă rețetă din cartea lui Tucci – Ouă cu roșii de la pagina 24 -) dar am decis să rămân deocamdată cu „The Food Mood Connection„, nu doar pentru că explică foarte bine de ce anumite alimente sunt bune iar altele nu, ci mai ales pentru că te face să înțelegi că există o legătură esențială între mâncare și creierul uman și că anumite alimente și ingrediente te pot ajuta efectiv în lupta cu depresia, anxietatea, ADHD-ul, oboseala sau insomnia.

    Uma Naidoo – doctor în științe medicale, pediatru certificat (Harvard Medical School), chef profesionist (Cambridge School of Culinary Art) și specialist în nutriție (Cornell University) – explorează aici 10 afecțiuni mintale diferite arătând legătura indiscutabilă dintre intestin și creier și, prin urmare, legătura dintre mâncare și starea noastră psihică. Ca mulți alții, nici Naidoo nu dădea credit ideii conform căreia între nutriție și sănătate ar exista o relație esențială dar, din momentul în care a aflat că suferă de cancer (de care s-a vindecat între timp) și-a schimbat complet modul de a se raporta la mâncare iar viața ei s-a schimbat la 180 de grade. 

    „The Food Mood Connection„ e un volum complex, cu multe definiții științifice, cu exemple de cercetări și experimente, dar este structurat foarte bine în capitole și subcapitole tematice, pe pe care le poți alege după bunul plac fără să urmezi ordinea în care se succed.

    Naidoo explică pe limba tuturor de ce anumite alimente ne fac rău iar altele bine. 

    În capul listei cu alimente care ne amorțesc simțurile și care ne pot alimenta anxietatea sau depresie este zahărul, urmat de produse de patiserie și băuturi carbogazoase. În vreme ce printre cele mai nutritive alimente sunt orezul brun, quinoa, ovăzul integral, semințele de chia, fructele de pădure (afinele în mod special). 

    De ce e posibil ca zahărul să provoace depresie? Pentru a supraviețui și funcționa, creierul se bazează pe glucoză, un tip de zahăr din hrana pe care o consumăm. În decursul a 24 de ore, creierul are nevoie doar de 62 de grame de glucoză ca să-și facă treaba – o dovadă incredibilă de eficiență energetică având în vedere că creierul are cel puțin 100 de miliarde de celule -. Poți ajunge cu ușurință la acest nivel consumând alimente sănătoase, integrale. 

    Consumul de alimente nesătătoase, procesate, cum sunt produsele de patiserie și băuturile carbogazoase, care sunt pline de zaharuri rafinate și adăugate,…., inundă creierul cu prea multă glucoză. Această ”inundație cu zahăr” poate duce la inflamație în creier și în cele din urmă la depresie.

    Vei găsi în cartea asta cam tot ce ține de relația dintre mâncare și creier și, crede-mă, e extraordinar să înțelegi cum ceea ce bagi în stomac influențează într-un fel sau altul viața ta mintală. Sunt informații despre alimentele bogate în fier, magneziu, zinc etc, despre mirodenii, condimente și ierburi cu efect miraculos asupra sănătății, aflii (eu nu știam) că stilul mediteraneean de alimentație încorporează toate alimentele care luptă cu depresia.

    Sunt și ghiduri de păcălire a oboselii, anxietății și a altor afecțiuni psihice. Ba mai mult, Naidoo include și o secțiune generoasă cu rețete sănătoase și oferă ponturi de organizare în ceea ce privește cumpărăturile și gătitul. Ea e de părere că trebuie să-ți organizezi bucătăria ca un chef, cu oale, tigăi, tăvi, boluri, cuțite de mai multe dimensiuni – faza cu castronele cu ingrediente nu se întâmplă doar în emisiunile de bucătari, ci în orice bucătărie organizată -, ceea ce eficientizează munca oricărui om care gătește.

    Uite, trec mai jos câteva alimente/ingrediente despre ale căror beneficii vorbește Naidoo în carte. Sper că ți-am trezit curiozitatea, iar dacă vrei să aflii mai multe despre minunile pe care le pot face anumite alimente în viețile noastre, intră pe umanaidoomd.com!

    Capsaicina (compusul din ardeii iuți care îi face să fie condimentați) reface echilibrul energetic al corpului

    Mușețelul (da, planta aia super banală pe care o vezi și pe marginea drumului) reduce axietatea

    Ceapa (chestia aia care pute și care te face să plângi) scade nivelul zahărului din sânge 

    Nucile (alea care cresc la bunica în curte sau nucile de Brazilia) conțin uleiuri sănătoase dar și vitamine și minerale de care are nevoie creierul nostru 

    Șofranul (cel mai scump condiment din lume) este un antidepresiv eficient, având efecte pozitive și asupra libidoului

    Avocado (fructul ăla din care faci guacamole) conține aproape 20 de vitamine și este o bogată sursă alimentară de bor, un element esențial pentru producția de hormoni sexuali.

    Afinele (preferatele lui Moș Martin) au o sumedenie de proprietăți benefice pentru organismul uman, ajută la îmbunătățirea memoriei și la controlarea efectelor negative ale traumei

  • „Cât aur ascund aceste coline“ de C Pam Zhang – O poveste care ți se lipește de suflet

    „Cât aur ascund aceste coline“ de C Pam Zhang – O poveste care ți se lipește de suflet

    Tradusă acum și în română (la Nemira), „Cât aur ascund aceste coline“ e una dintre acele cărți despre care poți să spui că sunt mai mult decât literatură. E muzică. E istorie. E mitoligie. Mângâiere și rană deschisă.

    Cartea e o poveste despre singurătate, abandon și sărăcie. E minunat scrisă de la primul până la ultimul cuvânt, e perfect construită, cu intrigă bună, cu răsturnări de situație, cu limbaj bogat în care descoperi finețuri lexicale, expresii în chineză, regionalisme. Nu poți să nu te miri că o femeie atât de tânără a scris o astfel de poveste, pe care o vor prețui multe generații de acum înainte.

    Romanul este despre două surori de origine chineză rămase fără mamă și tată, care hălăduiesc prin dealurile Californei în căutare de casă. Ce face o casă să fie acasă? Este o întrebare laitmotiv care se insinuează, sub mai multe forme, de-a lungul poveștii punând în discuție importanța căminului, a familiei, nevoia de a te simți integrat, acceptat. 

    C Pam Zhang recunoaște că, într-o oarecare măsură, cartea a fost inspirată și din viața ei, mai exact din acei ani de singurătate și nesiguranță pe care i-a simțit împovărători din cauza mutărilor permanente (a plecat cu familia din China la patru ani, de atunci schimbând, de nenumărate ori, orașele și locuințele).  

    Conversația lor e ca un fir strălucitor care țese orașul laolaltă, la fel de bogat ca tapiseria pe care a văzut-o Lucy atârnată pe o verandă. Proprietarul ei a luat-o repede de acolo, de parcă Lucy avea de gând s-o fure. Lucy voia doar să se uite. S-o atingă, poate, și s-o lase să se înfășoare în jurul ei, la fel ca ceste duminici de miere, cu ferestrele lor de sticlă și cu discuțiile, trupurile care încălzesc încăperea.

    Imagine de Cayce Clifford

    Povești suprapuse

    Suntem în secolul al XIX-lea, în timpul Goanei după aur din California sau a Febrei aurului, cum i s-a mai spus perioadei cuprinse între 1848 și 1855, când sute de imigranți aveau să-și mute viețile în dealurile californiene în căutare de aur. Așa s-a întâmplat și cu părinții lui Lucy și Sam, care s-au stabilit aici în tinerețe din dorința de a avea un trai mai bun. Doar că traiul bun nu se va lipi de ei, bărbatul fiind nevoit să trudească în mină, iar femeia să țină o casă care nu se poate numi chiar casă.

    Povestea adolescentelor Lucy și Sam este una de supraviețuire într-un ținut neprietenos, în Vestul Sălbatic, într-o epocă a exploatărilor aurifere în care sute de oameni și-au sacrificat timpul, sănătatea, familia și viața pentru un vis de îmbogățire. 

    Sub povestea lor stă însă și povestea părinților vrăjiți de acest vis ademenitor dar rămași fără nimic, ca majoritatea căutătorilor pe cont propriu (căci foarte puțini au fost norocoși să se îmbogățească astfel în acea vreme în care au avut câștig de cauză intermediarii, bancherii şi speculanţii). În ambele povești recunoști goana după o viață mai bună, rușinea de a nu avea, orgoliul, singurătatea, mitul imigrantului, dezamăgirea.

    Ce face o casă să fie acasă?, e o întrebare legitimă pentru două fete care au trăit toată viața într-o cocioabă murdară, care au mâncat oase și au muncit din greu, care au fost bătute și umilite. Dar, oricât de diferite ar fi ca fire și comportament, Lucy și Sam poartă în ele lumina și speranța pe care le-au văzut cândva în părinții lor iar aceste valori le va conduce pe drumuri complet diferite: unul al renunțării, celălalt al devenirii.

    Poate călătoria merge mai departe pentru că Lucy simte o tristețe asemenea dragostei. Pentru că, deși aceste dealuri galbene și uscate n-au adus nimic altceva decât durere și sudoare și speranță în van, le cunoaște. O parte din ea e îngropată în ele, o parte din ea e pierdută în ele, o parte din ea e găsită și născută în ele – atât de multe părți aparțin acestui pământ.

    Imagine de pe cpamzhang.com

    Un altfel de Vest Sălbatic

    În povestea mare, C Pam Zhang țese altele mai mici: cea a căutătorului de aur, cea a bărbatului care-și îneacă amarul în băutură, cea a femeii duplicitare, cea a abandonului, cea a sacrificiului. Țese și istorii despre persecuția americanilor nativi, despre colonizarea vestului și exploatarea pământului de către coloniști. Ea prinde în țesătura asta și ideea de moștenire genetică și culturală, de deconectare de trecut, de tipar comportamental, arătând cum cele două fete repetă, fără să-și dea seama, istoria părinților scriind în același timp o istorie nouă. Zhang arată și cum trauma poate avea efecte chiar și după mulți ani, chiar și după generații. Pune în valoare feminitatea, aduce în discuție problema genului (Sam își ia rolul de bărbat, îmbrăcându-se, comportându-se și vorbind ca și cum ar fi unul).

    Unii au etichetat acest roman drept un western cu accente magice, alții drept unul istoric. Adevărul e că, deși totul se întâmplă în Vestul Sălbatic, unde mitologiile băștinașilor se amestecă cu cele ale imigranților, unde urmele șacalilor se amestecă cu cele ale tigrilor, simți că povestea e undeva în afara timpului. 

    Atemporalitatea, care sporește frumusețea cărții, este, până la urmă, cea care dă o nouă perspectivă Vestului Sălbatic. Una pe care mitul imigrantului, problema de gen și rasismul o fac, din păcate, să pară nu chiar atât de îndepărtată.

  • „August“ de Elena Vlădăreanu – Vacanță cu două tăișuri

    „August“ de Elena Vlădăreanu – Vacanță cu două tăișuri

    Vacanțele din cele 10 proze ale cărții „August“ – primul volum de proză al Elenei, pe care o știți ca realizatoare de emisiuni radio și autoare de poezie și dramaturgie – nu sunt tocmai vacanțele perfecte. Ba dimpotrivă, sunt contexte în care frustrările, durerile, depresiile și nemulțumirile de tot felul explodează în cele mai neașteptate feluri.

    Timpul acela al eliberării, la care visăm cu toții, pentru care ne pregătim îndelung, devine aici un timp al tensiunilor, al geloziilor, al confruntării cu niște realități până nu demult negate.

    Elena Vlădăreanu arată cum în timpul acela fermecat în care ai închis ușa grijilor, al stresului de zi cu zi, se deschid alte uși, către neliniști ascunse, probleme ignorate.

    Unele povestiri aduc în discuție pericolele ce pândesc cuplurile căsătorite, neliniștile de zi cu zi ale mamelor, în timp ce altele merg mai departe apăsând pedala tragediei. 

    Moartea pândește în aproape toate textele, ascunsă după cuvinte tari și situații banale, în unele jucându-se cu viața, în altele călcând-o în picioare. Dar în toate simți foșnetul vieții, ritmul ei, când potolit, când alert, pașii ei pe nisip, vântul ei răcoros.

    În povestirile Elenei, oamenii se înșală unii pe alții (ca în „Giovanni 3:16“), adolescenți nechibzuiți amenință cu pistolul („Complexul Barcelona“), cuplurile de despart („Martori“), femeile își curmă viața („Înainte de începerea sezonului“). Elena crează situații banale în care oamenii se indeletnicesc cu nimicurile zilei (ca în „Terasa“, unde o mamă cu copil mic devine martora unei întâmplări bizare), merg la concerte în aer liber (cum se întâmplă în „Concertul“, unde o seară de distracție se transformă în cu totul altceva), își duc veacul în curțile prăfuite ale pensiunilor („Libelula“). Dar, prin banalul acesta evident, ea face să transpară durerile și tristețile celor care nu au curajul să le recunoască și să le înfrunte. 

    Personajele ei aleargă spre vacanțele mult visate ca niște copii sperând că fericirea se va arăta la primul castel de nisip ridicat, dar ei pleacă din casele lor cu probleme nerezolvate, cu depresii grele, cu secrete ascunse. Ei continuă să le ignore și pe autostrăzi, și pe plajele fine, și în vârf de munte, dar sub soarele copleșitor al verii ele se coc mai tare și sunt gata să explodeze. În unele cazuri, acestea creează situații amuzante, dar în altele nasc tragedii. 

    E multă singurătate în textele astea, chiar și acolo unde oamenii se adună pentru a se simți bine împreună. Sunt femei care nu au parte de sprijinul partenerilor, nici măcar afectiv. Sunt soți și soții care nu se mai pot bucura unii de alții.

    Și atunci te gândești că o vacanță nu prea are cum să-ți vindece o rană de care nu te-ai îngrijit înainte. În schimb, te poate ajuta să-ți conștientizezi problemele, să le vezi cu ochi limpezi, să le înfrunți. Și în unele cazuri, August ar putea fi luna perfectă pentru asta.

  • „Bărbatul cu haină roșie“, de Julian Barnes: portretul unui medic fermecător și al unei epoci decadente

    „Bărbatul cu haină roșie“, de Julian Barnes: portretul unui medic fermecător și al unei epoci decadente

    Portretul acestui bărbat chipeș, zvelt, viril, bogat și realizat profesional începe să capete formă pornind de la un tablou pe care însuși scriitorul l-a admirat în 2015 într-o expoziție de la National Portrait Gallery din Londra: „Dr Pozzi at Home“, o pictură în ulei realizată în 1881 de artistul american John Singer Sargent, ce-l înfățișează pe Pozzi în toată splendoarea masculină, într-o poziție maiestuoasă, îmbrăcat într-o lungă haină roșie.

    Un medic din lumea bună sau Docteur Dieu

    Barnes ajunge să-l redea pe Pozzi, „medic din lumea bună, colecționar de cărți și capabil de o conversație în general cultivată“, folosindu-se de o întreagă rețea de conexiuni prin care descrie și epoca în carea acesta a trăit, celebra Belle Époque, „decadentă, febrilă, violentă, narcisistă și nevrotică“.

    Aflăm astfel cum acest Pozzi care „și-a umplut viața cu medicină, artă, cărți, călătorii, societate, politică și cât mai mult sex cu putință“ a devenit, prin muncă, inteligență și profesionalism, un medic de prima mână care a făcut invenții „într-o profesie recunoscută pentru conservatorism“, care s-a îmbogățit prin căsătorie și s-a iubit cu toate femeile Parisului. 

    La granița dintre secole, Pozzi este în plină putere. E bogat, celebru și de succes; a fost ales senator de Dordogne și primar al orașului natal. Este șeful primei catedre de ginecologie din Franța care a fost înființată anume pentru el….„Tratatul de ginecologie“ i-a adus renume european și american…Anatole France îi dedică un volum de discursuri.

    Printre relațiile extraconjugale, pe care Pozzi le-a acoperit mereu cu vălul discreției, un loc de seamă l-au ocupat aventura cu actrița Sarah Bernhardt (nimfomană declarată, care iubea deopotrivă bărbații și femeile), transformată în timp într-o prietenie durabilă, și cea cu Emma Fischoff, cu care s-a iubit mai bine de 20 de ani.

    Fiecare dintre ei a avut un supranume divin: el a fost întotdeauna „Docteur Dieu“ pentru ea, pe când ea a fost „Divina Sarah“ pentru (aproape) toată lumea…Se potriveau bine ca temperament: pasionali, dar cu nivel scăzut de posesivitate – sau cu un nivel ridicat de neastâmpăr. Bernhardt se pricepea să măgulească eul masculin, temperându-i pe rivalii fandosiți; de asemenea, să ia lucrurile ușor când era nevoie. Amândoi erau lacomi să aibă parteneri amoroși.

    Belle Époque, homo, dandy și lesbi

    Dar epoca lui Pozzi era și epoca decadentismului, a dadysmului (întruchipat de mari scriitori precum Oscar Wilde și de pictori ca Whistler), a lesbianismului (scriitoarea Colette) și homosexualității (Montesquieu și mulți alții). Așa că Barnes trece în revistă multe detalii savuroase legate de apariția și manifestarea acestui fenomen anglo-saxon (cu trimitere la aristocratul Beau Brummell, prototip al dandyului), amintește dezmățurile lui Montesquieu cu mai tânărul Gabriel Yturri (un secretar argentinian), numește indiciile după care erau recunoscuți homosexualii vremii (mersul cu pași mici, neputința de a fluiera, anusul în formă de pâlnie, predilecția pentru culoarea verde). 

    Homosexualul (scandalos) era binevenit în societatea pariziană, lesbiana cu atât mai mult, Sarah Bernhardt – cu silueta ei demodat de subțire – era privită adeseori ca un androgin. Biograful lui Montesquieu o numește hermafroditul care bântuie sfârșitul secolului.

    Barnes nu uită să amintească și alte nume mari ale fin-de-siècle precum Baudelaire, Flaubert, Nadar, Gustave Moreau, Odilon Redon. Nu trece cu vederea nici situația teatrului parizian de la acea vreme, care era „ceea ce avea să fie Hollywoodul un secol mai târziu, o mașină de făcut bani“. Nu omite nici evenimente politice majoire precum Afacerea Dreyfus, care avea să împartă societatea franceză în două tabere: partizani ai nevinovăției căpitanului Alfred Dreyfus (acuzat de trădare), și partizani ai vinovăției lui. Barnes nu ocolește nici diferențele dintre francezi și britanici, de care se făcea atâta caz în epocă, cu privire la conceptele de frumusețe, căsătorie și organizare socială.

    Tabloul pe care-l face el Epocii de Aur este unul complex, realist, amuzant, intens întocmai ca roșul hainei pe care o poartă Samuel Jean de Pozzi în pictura lui John Singer Sargent. Căci, să nu uităm, personajul central din „Bărbatul cu haină roșie“ este Pozzi cel „rațional, științific, progresist, internațional și constant iscoditor“; un om care nu a fost, „din fericire“, fără pată, după cum susține Barnes în închieiere, dar unul pe care scriitorul este tentat să-l vadă „un fel de erou“.