Publicat de editura: Litera

  • ”Stăpânele lunii”: puterile ascunse ale femeilor

    ”Stăpânele lunii”: puterile ascunse ale femeilor

    Dacă „Fata care nu se putea opri din mers“ prezintă, prin ochii unei copile, un Damasc sub asediu, „Stăpânele lunii“ este saga unor familii omaneze de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, care aduce în scenă, printr-o structură labirintică, trei generații reprezentând mai multe feluri de a fi, de a înțelege lumea, feminitatea și relațiile interumane. Abordând teme delicate precum sclavia, imigrația, maternitatea și divorțul, Alharthi vorbește despre restricții și libertate, despre obiceiuri și nonconformism, umilință și curaj într-o lume aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

    Între tradiție și modernitate

    Spusă când la persoana întâi, când la persoana a treia, povestea merge de la un personaj la altul devenind tot mai complexă și mai rafinată, căpătând noi straturi și noi înțelesuri. Alharthi o face, când subtil prezentând frumusețea clipei, când abrupt anunțând ce se va întâmpla peste 20 de ani cu un personaj sau cu altul.

    De-o parte avem familia celor trei surori (Mayya, o tânără mamă; Asma, o fată cultă; Khawla, o regină a frumuseții). De cealaltă parte avem familia lui Abdallah (tânărul rămas fără mamă și crescut de o sclavă pe nume Zarifa). Destinele lor se intersectează, așa cum se intersectează și cu altele din mica comunitate a satului în care trăiesc, construind constelații ce-și împrumută una alteia și răul și binele.  

    Alharthi arată cum căsnicia și maternitatea le schimbă în mod diferit pe femei (Mayya îi va deveni lui Abdallah soție, Asma și Khawala se căsătoresc la rândul lor) și în câte feluri se raportează ele la tradiție și modernitate. Mayya, spre exemplu, își convinge soțul să-și numească fiica London, în timp ce sora ei Khawla își sacrifică toată tinerețea așteptându-și vărul promis ca soț să se întoarcă din Canada. Și mai sunt femeile care nu se căsătoresc niciodată dar care iubesc liber și pătimaș, așa cum e frumoasa beduină Qamar (poreclită Luna), iubita secretă a lui Azzan (tatăl celor trei surori).

    Fiecare atom din ființa lui este condus fără să vrea către această prezență extraordinară din viața lui, iar întâlnirea lor nu face decât să-i sporească setea de ea……acesta a fost lucrul pe care și l-au dorit amândoi și pentru care s-au străduit: un bărbat liber, o femeie liberă și o relație liberă. dar după numai câteva săptămâni, Azzan își dădu seama că relația lor liberă devine cea mai violentă formă de sclavie și că această nevoie insistentă a unuia de celălalt îl leagă pe fiecare dintre ei în cele mai strașnice cătușe, împiedicându-l de la orice altceva, și a înțeles că acest ciclu fără sfârșit de unire și de separare este un cerc vicios în care se învârt doi sclavi încătușați.

    Ecourile întunecate ale sclaviei

    Alharthi alternează vocile și momentele în așa fel încât, nu de puține ori, pierzi firul narațiunii. Ea face salturi abrupte de la anii de tinerețe ai Mayyei, când aceasta își petrecea mai tot timpul la o mașină de cusut al-Firașa (Fluturele), la anii de tinerețe ai fiicei sale London, când aceasta are curajul să iasă dintr-o relație abuzivă.

    Ne arată cum Abdallah, crescut de un tată agresiv, face orice pentru a închide cercul vicios al violenței, dar ne poartă și în zorii copilăriei lui, când mama lui moare din cauze necunoscute (misterul unei posibile crime, un fapt niciodată rostit dar în jurul căruia se construiesc perspective de luat în seamă).    

    Povestea merge chiar și până în anii ’90 ai secolului al XIX-lea, când un tânăr negustor s-a apucat de comerțul cu arme în cauza regresului afacerii cu curmale din Oman. Alharthi ne amintește că sclavia a fost interzisă în Oman în 1970, dar că ecourile ei întunecate continuă și astăzi să afecteze familii omaneze. Ne arată și cum s-a schimbat Omanul în ultimul secol, de la o societate patriarhală rurală tradițională la un stat urban, bogat în petrol și oglindește, totodată, contextul geopolitic al dependenței arabe de lumea vorbitoare de limba engleză.

    Toate femeile sunt Luna

    Cartea explorează felul în care aceste schimbări au afectat femeile omaneze, surprinde dificultatea lor de a găsi un echilibru între tradiție și libertățile nou descoperite. Deși restricțiile sociale și religioase le îngrădesc libertățile, femeile din „Stăpânele lunii“ nu sunt lipsite de putere.

    Mayya, deși nu-și iubește soțul, știe cum să se facă auzită și respectată, ea reușind ceva nemaivăzut până atunci în satul ei: își convinge soțul să boteze primul născut cu un nume occidental (London).  

    Peste ani, London rupe relația cu bărbatul pe care-l iubește, spre uimirea tuturor. Iar Asma, care l-a așteptat o viață pe bărbatul iubit și care i-a crescut singură copiii, divorțează la o vârstă înaintată.

    Toate femeile sunt Luna și în jurul lor se învârt toți ceilalți; ele sunt centrul, miezul, chiar dacă rolul lor concret într-o astfel de societate este unul secundar. Ele infleunțează și dau direcții, ele deschid și închid cercuri, ele dau sens. Alharthi face de altfel multe aluzii la universul în sine, la sistemul planetar și la felul în care corpurile cerești se influențează unele pe altele (titlul cărții în engleză este „Celestial Bodies“). Toate sunt trimiteri la teoriile islamice cu privire la ordinea universală dar, în același timp, sunt metafore ce invocă puterea femeii într-o societate patriarhală.

    Luna se mișcă între superior și inferior. Ea este astrul care seamănă cel mai mult cu lucrurile din această lume și datorită acestei asemănări a devenit dovadă și ghid pentru toate lucrurile. Contemplă starea Lunii: starea ei bună este tăria tuturor lucrurilor, în vreme ce ruinarea ei echivalează cu ruinarea și alterarea tuturor lucrurilor. Apropierea Lunii de un alt astru sporește forța tuturor calităților pe care le transmite acel corp ceresc, în vreme ce îndepărtarea Lunii de un astru slăbește forța acestuia și ceea ce el transmite.

  • ”Promisiunea” de Damon Galgut – Vieți rătăcite pe tărâm sud-african

    ”Promisiunea” de Damon Galgut – Vieți rătăcite pe tărâm sud-african

    Destine

    ”Promisiunea” e o saga de familie cu accente de thriller ce traversează vreo patru decenii de viață sud-africană. În centrul poveștii stă o familie de albi – doi părinți și trei copii – care trăiește în împrejurimile Pretoriei din timpul și de după dispariția Apartheidului iar Galgut arată cum se destramă această familie prinsă între culturi, religii și crezuri diferite.

    Cartea este gândită în patru părți ce acoperă perioada cuprinsă între 1980 (care a marcat apogeul apartheid-ului) și epoca zilelor noastre (când încă se resimt repercusiunile acelui sistem de represiune). Intitualte ”Mămica”, ”Tăticul”, ”Astrid” și ”Anton”, cele patru părți dezvoltă caractere, fac portrete morale, explică fapte petrecute la scară personală și istorică.

    Mămica (Rachel) moare răpusă de boală iar dispariția ei nu duce decât la dezbinarea familiei. Frații se înstrăinează unii de alții dar și de moșia pe care o lasă în urmă în căutare de liniște. Ajung însă să se rătăcească și mai mult și să-și risipească valorile. Ceva a lipsit de la bun început din această familie – poate iubirea, poate comunicarea – căci frații nu știu cum să se poarte unii cu alții, cum să se asculte și să se încurajeze. Deși se numără printre cei privilegiați, ei nu sunt liberi, spiritul lor încorsetat îi ține captivi în niște cutume comportamentale care nu-i ajută să evolueze. 

    Nu vă spun ce se întâmplă cu fiecare dintre membrii acestei familii dar destinele lor sunt tragice iar tragismul ăsta își are rădăcinile în slăbiciunile lor, în moștenirea afectivă a familiei, în epoca de opresiune rasială instituționalizată (Apartheid), în diferențele dintre religii și credințe (este foarte bine conturată aici ideea de stat multietnic cu religii diverse, așa cum e Africa de Sud). 

    Analogii

    Galgut face o analogie pertinentă între destinul acestei familii de albi și destinul țării natale, care nu pare a o duce mai bine nici după dizolvarea Apartheidului. 

    Însuși titlul romanului, deopotrivă literal și metaforic, face referire, nu doar la promisiunea pe care tatăl ar fi făcut-o soției aflate pe patul de moarte (și anume de a-i lăsa servitoarei Salome una din casele familiei), ci și la marea promisiune făcută societății sud africane post-aperheid,  și anume: egalitate socială.

    Romanul e ca un cântec trist, răscolitor, misterios, scriitura lui Galgut este foarte rafinată, aceasta  dezvăluind și ascunzând în același timp multe sensuri. El atinge multe teme (inegalitate socială, homosexualitate, corupție, condiția scriitorului), introduce termeni în afrikaans (limbă derivată din dialectul olandez a limbii neerlandeze) și, pe alocuri, dă ficțiunii sale tente paranormale (fantoma mamei, puterea mezinei de a muta obiecte cu propria minte). Toate se topesc firesc în poveste, nimic nu pare în plus. Galgut folosește și o tehnică neomodernistă, cum o numește critica literară, ce constă în faptul că „naratorul ocupă un spațiu neclar, la jumătatea distanței dintre persoana întâi și a treia“ (The Guardian). Această tehnică îi permite să acționeze ca o cameră de filmat și să treacă cu rapiditate de la un personaj la altul sau să urmeze o un fir narativ secundar care nu are nimic de-a face cu intriga. Este o senzație amețitoare să treci de la o voce la alta, să intuiești conversațiile dintre personaje în lipsa liniilor de dialog, să descoperi părerea autorului acolo unde nici nu te aștepți.

    Mi-a plăcut mult acest roman și, deși finalul mi s-a părut un pic ca de film hollywoodian, m-a impresionat cum a ajuns Galgut până acolo, cum a construit această saga, cum a sudat între ele poveștile, cum a creat personajele apropiindu-se și distanțându-se iar și iar de ele. „Promisiunea” este cel de-al nouălea lui roman și primul recompensat cu Booker Prize. Sper să ajung cât mai repede la alte două romane de-ale lui care au figurat pe lista scurtă cu nominalizări la Booker („The Good Doctor” și „In a Strange Room”) și să-i descopăr în sfârșit și pe conaționalii lui mult lăudați din care recunosc că nu am citit nimic până acum: Nadine Gordimer și JM Coetzee.

  • „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști 

    „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști 

    Situații bizare

    Convinsă că totul are legătură cu amorul, Doina Ruști și-a alcătuit acest volum (apărut la Litera într-un format grafic impecabil) în jurul unor ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, de unde și titlul.

    47 de povestiri scrise cu farmec descriu situații dintre cele mai bizare într-o epocă a prinților și prințeselor, a sclavilor și a prădătorilor, a legendelor și a visătorilor.

    Doina Ruști pătrunde în istoria acelor vremuri pe o cale nebătătorită, cea a legăturilor stranii dintre oameni, a întâmplărilor bizare, a acelor chichițe care contorsionează situațiile. Prin acest tip de ficțiune – care e doldora de umor, de termeni vechi și actuali, de personaje atipice -, Doina Ruști surprinde tipare psihologice, cutume, caracteristici ale acelei epoci.

    Povestirile (majoritatea însoțite de ilustrații de epocă) sunt scrise destul de diferit, diversitatea „modelelor epice“, cum le numește autoarea, fiind un joc creativ pe care și l-a propus dinainte de a se apuca de scris cartea. 

    Unele reconstituie întâmplări din epocă, cum este „Victima“ ce spune povestea Mariei, o fată rămasă fără părinți care face tot posibilul să se mărite cu primul pretendent pentru a scăpa astfel de singurătate și de rușinea la care a supus-o vecinul ei protopop. Altele redimensionează legende ale epocii cum este „Strania pasiune a lui Axinte“, despre un șarpe care se îndrăgostește de o fată din Gorgani.

    Personajele sunt diverse – boieri, domnitori, femei de o frumusețe răpitoare, tineri necugetați – însă cele mai multe aparțin clasei de mijloc, acelei categorii de oameni care nu-și pot face singuri dreptate și care, în disperarea lor, îi scriu lui Vodă. Multe dintre povestiri dezvăluie, spre exemplu, un detaliu surprinzător, și anume acela că domnitorul (oricare ar fi fost el) citea toate jalbele trimise la palat, indiferent de condiția socială a expeditorului. 

    Iar Leurdeanca are grijă ca fiul ei să plece la drum pregătit. Se trezește în zori, cu o vărguță, de la distanță, își trezește servitorimea, cu grijă, înțepându-i ușor ca să nu-i sperie. Înainte de revarsarea luminii, fărașele cu jăratic aleargă din cameră în cameră, pe plita din bucătărie sfârâie carnea, iar în salon a fost adusă o sobă de tuci, o invenție, sosită de curând de la furnizorul lor brașovean. Tânărul Leurdeanu e cam plăpând, iar în mintea mamei lui, pe care o cheamă Maria, s-a înfiripat vag speranța ca acest fiu să rămână tot restul vieții cu ea. Desigur, merita și el să se însoare, îi va aduce o coconiță în casă, dar nu-l vedea ieșind din tabieturile lui, din confortul cotidian.

    Fragment din „Clucereasa“

    Grozăviile oamenilor

    Un neamț fermecat de Sânziene fură o femeie valahă după ce se îndrăgostește de ea („Nebunia neamțului Voicu“); trei tineri și un popă devin complici la răpirea și violarea unei fete („Planul secund al unui viol“); un bărbat pe nume Arghir amenință cancelaria domnitorului că își va ucide soția dacă Vodă nu-l dezleagă din căsnicia cu ea („Manda“); un călugăr seamănă teroare pe oriunde merge după ce renunță la monahism și se căsătorește cu soția unui boier  („Iubiri tenebroase“).

    Lumea din „Ciudățenii amoroase“ este una a dorințelor, a simțurilor și a pasiunilor, o lume puternic colorată și parfumată unde oamenii, amețiți de visuri și frumuseți, comit fapte nemaiauzite. Omoruri, furturi, otrăviri, reclamații, răzbunări, rivalități, înșelăciuni de tot felul arată cum funcționa lumea de atunci, cum gândeau oamenii, ce îi diferenția și ce îi aducea laolaltă, care erau crezurile și dorințele lor, care erau legile și pedepsele.  

    Povestirile Doinei Ruști sunt tablouri detaliate în care se oglindesc moda vremii (anteriu, ișlic, haină de jder, samur sau vulpe, șal de cașmir), fascinația românilor pentru obiecte, mirodenii, stofe și mătăsuri venite din afară. Ele îți arată începuturile modernismului pe tărâm românesc, când fanarioții înmulțesc școlile, repară drumuri, instituie legi, aduc parfumul și farmecul lumii occidentale; îți dezvăluie legende populare ale epocii; îți aduc la cunoștință grozăviile oamenilor de-atunci și-ți dovedesc cât de mult se aseamănă cu noi, cei de azi.

    Mi-a plăcut că multe dintre povestiri fac punte între evenimente din acea epocă și întâmplări din viața scriitoarei, că Doina Ruști spune cum a ajuns la un personaj sau la altul, cum a descoperit o poveste sau alta, cum un anume detaliu i-a atras atenția în timpul documentației (cum este Bina, un om care, neștiind să scrie, se îndrăgostește imediat de propria semnătură). Mi-a plăcut că textele sunt puternic impregnate cu arome orientale, cu fum de ciubuce, cu arome ce au plutit cândva prin odăi bucureștene, cu vise și superstiții de tot felul. Și că finalurile lor sunt atât de creative încât te ațâță să-ți imaginezi altele și altele.

    Acum o sută de ani, spune cojocarul, a trăit o femeie răpitor de frumoasă, căreia îi plăceau două lucruri: să colinde lumea și să iubească bărbații. Călătorea în atelaje luxoase, însoțită de mulți servitori, iar din când în când făcea un popas. Pe unde trecea, lăsa în urmă bărbați fericiți, care-o visau noaptea și-i duceau dorul pe timpul zilei. Iar cei mai mulți cu atât rămâneau, pentru că femeia aceasta nu alegea pe oricine.

    Fragment din „Seducătoare și nocivă“

  • „Prin ochii ei“ – cartea și filmul

    „Prin ochii ei“ – cartea și filmul

    Câteva capitole din carte, apoi un episod din serial, și tot așa – un joc interesant dar, pentru că experiențele sunt diferite, recunosc că a fost și ușor derutant să trec de la una la alta într-un timp limitat. Deși, în mare, mi-au plăcut ambele, cartea a fost totuși cea care m-a ținut mai aproape. Mi-a plăcut scriitura limpede, faptul că povestea e spusă pe două voci, că trecutul unor personaje e invocat în capitole numite Atunci, că Pinborough a combinat thrillerul cu elemente de paranormal, că structura cărții a fost gândită în cel mai mic detaliu.

    „Prin ochii ei“ este, până la urmă, cartea cu care britanica Sarah Pinborough (care a scris peste 20 de romane până acum) a dat lovitura, aceasta devenind bestseller în mai multe țări după publicarea din 2017 (la noi a fost tradus de Litera în 2019). Era doar o chestiune de timp ca romanul – lăudat de cititori dar și de grei ai SF-ului precum Stephen King – să fie adaptat la micul ecran și iată că Netflix este cel care a transformat povestea lui Pinborough într-o miniserie ce a trezit destule controverse în mediul online, evident mai mult din cauza finalului.

    Triunghi amoros

    Despre ce e vorba? O mamă divorțată pe nume Louise, care-și crește singură copilul de 7 ani, se angajează la cabinetul unui psiholog scoțian proaspăt venit la Londra, pe nume David.

    Cei doi și soția psihologului, Adele, ajung să formeze un triunghi amoros bizar, în care fiecare vine cu un bagaj emoțional greu, cu tot felul de secrete și temeri: Louise visează în mod repetat coridoare cu pereți mișcători ce-i pun în pericol fiul, Adele își amintește de zilele petrecute într-un azil de psihiatrie, David pare că-și ține soția sub control cu ajutorul pastilelor. În carte, afli câte puțin despre fiecare prin vocile celor două femei, Louise și Adele, care metabolizează, în moduri diferite, tot ceea ce trăiesc și simt. În film, sunt dialogurile, conversațiile criptate, coșmarurile nocturne, flashback-urile, privirile insistente și gesturile studiate.

    Louise, care în roman e descrisă ca fiind un pic plinuță, e foarte suplă și sexy în film, fiind perfect interpretată de Simona Brown (actriță de culoare care a mai apărut în serii tv de genul „The Night Manager“). Adele, pe care mi-o imaginam mai sofisticată, este o apariție ușor rugoasă, Eve Hewson, fiica lui Bono de la U2 (care a apărut în „Bridge of Spies“, al lui Steven Spielberg și în „This Must Be the Place“, al lui Paolo Sorrentino) transformând-o într-un personaj bolnăvicios de enigmatic.

    În fine, David, despre care nu știi sigur ce să crezi, este în film o variantă puțin cam exagerată, Tom Bateman (care e la bază actor de teatru și care a apărut și în „Crima din Orient Express“, al lui Kenneth Branagh) nefiind chiar atât de convingător în rolul soțului și terapeutului depășit de situație.

    Final neașteptat

    Dar misterul și suspansul funcționează, și în carte și în film, subtemele poveștii sunt și ele cât se poate de perceptibile (infidelitate, identitate, somnambulism, anxietate, schimbări de personalitate, dependență, traume, sociopatie, toxicitate în cuplu, diviziuni de clasă și de rasă).  

    În roman mi-a plăcut cum sunt intercalate scenele din prezent cu flashback-urile, cum imposibilul îți este prezentat drept posibil, cum nimic din ceea ce citești nu te conduce spre acel final. În film, deși funcționează acel du-te vino între prezent și trecut, deși apreciezi indiciile pe care Rob (personaj cheie) ți le oferă pentru a intui finalul, nu mi-a plăcut deloc cum a fost rezolvat sfârșitul. 

    O idee de neconceput are nevoie de multe nuanțe pentru a putea fi acceptată, iar în film mi s-a părut că lipsesc nuanțele. Ideea de trup în trup, de viață în viață e una stupefiantă, pe care cred că trebuie s-o amablezi extrem de atent, cu mai multe analogii, mai multe contexte, mai multe trimiteri la visarea lucidă și ezoterism. Ori, aici nu cred că a fost mai mult decât un final de SF slăbuț.

    Așadar, cartea „Prin ochii ei“ m-a convins s-o trec pe lista de autori interesanți pe Sarah Pinboroug, în timp ce seria Netflix mi-a oferit un thriller drăguț, a cărui revelație cred că a fost, nu povestea în sine, ci actrița Simona Brown:)

  • „Arta de a-ți crea amintiri“, de Meik Wiking: colecția de momente frumoase

    „Arta de a-ți crea amintiri“, de Meik Wiking: colecția de momente frumoase

    Cu „Arta de a-ți cea amintiri. Cum să colecționezi și să-ți amintești momente fericite“ a fost însă altfel: mi-am dorit instant să o citesc. Pe de-o parte, pentru că descoperisem o serie de recenzii reușite la cărțile precedente ale lui Meik Wiking – „Mica enciclopedie Hygge“ și „Mica enciclopedie Lykke“ -; pe de altă parte pentru că m-a incitat faptul de a fi fost scrisă de un om care a înființat un institut de cercetare a fericirii.

    Un institut de cercetare a fericirii

    Meik Wiking este CEO al Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga, o instituție care se ocupă, după cum sugerează și numele, cu informarea privind cauzele și efectele fericirii, cu dezbaterea pe acest subiect și cu încercarea de a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor din întreaga lume. Este primul institut de acest fel din lume, Wiking înființându-l în urmă cu aproape 10 ani, când mintea lui i-a pus o întrebare interesantă, după ce un bun prieten a murit la vârsta de 49 de ani (atât cât avea și mama lui când s-a stins): dacă și lui i-ar fi dat să trăiască doar atât, ce ar alege să facă în cei 15 ani rămași (el având pe-atunci 34 de ani)? 

    Răspunsul a fost o idee, pe cât de nebunească pe atât de curajoasă: Institutul de Cercetare a Fericirii, care să-l țină conectat la tot ce presupune acest cuvânt magic, fericire, și care să-i permită să-i ajute și pe alții.

    A început singur cu un laptop rablagit iar acum are o echipă perfectă de cercetători cu care e tot timpul pe urmele fericirii pe care o observă și o descompun în tot felul de dimensiuni vorbindu-le apoi oamenilor (prin studii, cărți, conferințe) despre cum o pot dobândi și menține cât mai mult în viețile lor.

    Amintirile noastre au miros

    Asta face și în „Arta de a-ți crea amintiri“ – un volum simpatic, extrem de ușor de parcurs –, arată că o doză din starea de fericire este dată de amintirile noastre iar pentru asta este esențial să învățăm cum să ne creăm amintiri cât mai frumoase. O face, evident, pe baza unor studii, date și statistici impresionante care implică mii de oameni, dar și folosind tot felul de perspective și ponturi amuzante. 

    Fie că îl alegi pe Proust sau pe ursulețul Winnie drept profesor, lecția este despre cum să-ți folosești toate simțurile și să tragi foloase din asta, ne îndeamnă Wiking insistând pe ideea că e musai să fim atenți la tot ce vedem, mirosim, auzim și pipăim atunci când suntem fericiți.

    Amintirile noastre sunt multisenzoriale, au miros, culoare, formă prin urmare, crede Wiking, pentru a ne bucura la maximum de ele atunci când dau năvală e important să conștientizăm cât mai bine ceea ce trăim în prezent. Doar așa memoria noastră, schiță a trecutului, cum o numea Virginia Woolf în eseurile sale, ne va livra amintiri care ne vor bucura.

    Însă nu doar prin conștientizarea clipei zădărnicim uitarea și ne creăm amintiri frumoase, crede el, ci și prin spunerea de povești (proces ce poate avea un efect miraculos asupra stării de bine de care ne vom aminti cu siguranță cândva) și prin colecționarea de suveniruri (cum sunt fotografiile).

    Madlena lui Proust

    Wiking își construiește cartea pe opt capitole, frumos detaliate, cu fotografii, grafice, ilustrații, ponturi pentru amintiri fericite. În ele găsești teorii interesante despre madlena lui Proust, despre puterea vindecătoare a nostalgiei (considerată în alte secole boală mintală), despre beneficiile relaționării cu ceilalți, despre declicuri contextuale (cum ar fi „efectul ușii“ constând în acel rateu pe termen scurt al memoriei declanșat de simplul fapt că treci dintr-o încăpere într-alta). 

    Descoperi rezultatele unor studii revelatoare despre relația dintre muzica preferată și amintirile noastre, diete cu amintiri false, exemple concrete de acțiuni prin care ne putem elibera de un trecut dureros. Și nu în ultimul rând, vei da peste un calendar anual cu idei de planuri de amintiri fericite pentru fiecare lună în parte și un manifest al amintirilor în care încap opt ingrediente pentru amintiri fericite.

    Iată-l mai jos!:

    Manifestul amintirilor

    1. Fructifică energia începuturilor. Caută experiențe noi și fă-ți zilele extraordinare
    2. Experiențe multisenzoriale. Mergi dincolo de ceea ce vezi. Amintirile pot avea și sunete, mirosuri, texturi și gusturi.
    3. Acordă atenție. Tratează-ți momentele fericite ca pe o persoană iubită. Acordă-le atenție!
    4. Crează momente semnificative. Fă din momentele semnificative momente memorabile.
    5. Animează totul cu multă emoție. Pune sângele în mișcare.
    6. Nu uita momentele culminante și strădaniile. Pietrele de hotar sunt memorabile, dar efortul depus pentru a ajunge la ele este de neuitat.
    7. Folosește povești pentru a zădărnici uitarea. Împărtășește poveștile
    8. Memoria externă. Scrie, fotografiază, înregistrează, colecționează. Fii dușmanul de moarte al specialiștilor gen Marie Kondo.
  • Pauză de la viață

    Pauză de la viață

    Asta pentru că, în ciuda subiectului ce pare plictisitor – o tânără newyorkeză care hibernează timp de un an -, m-a atras stilul ei grav și ironic de a scrie, atmosfera pe care reușește s-o creeze cu doar câteva personaje, luciditatea cu care critică societatea contemporană, umorul întunecat, sensibilitatea crudă.

    Gest de autoconservare

    Protagonista romanului – o tânără de 24 de ani „înaltă, slabă, blondă și frumoasă“, cu o educație excelentă și o moștenire de invidiat – și-a pus în gând să ia pauză de la viață timp de un an cu ajutorul somnului. Un plan nebunesc, de bună seamă, pe care nu l-ar putea înțelege decât cei obosiți de viață, cei care nu-și mai pot duce durerile, așa cum este și ea. 

    Rămasă singură după ce părinții îi mor pe rând (tatăl de cancer, mama din cauza alcoolului), tânăra (căreia Moshfegh preferă să nu-i dea nume) se vede bolnavă de nefericire și neliniște, dorind cu disperare să scape din închisoarea minții și a trupului. 

    Găsește ajutor într-un terapeut bizar care-i prescrie tot felul de antidepresive și antipsihotice cu ajutorul cărora alunecă dintr-un somn în altul cu gândul de a-și șterge amintirile chinuitoare și gândurile obsesive. 

    Roman Ottessa Moshfegh

    ”Hibernarea avea ceva dintr-un gest de autoconservare. Îmi închipuiam că-mi va salva viața……Aveam să fiu o cu totul altă persoană, fiecare celulă mi se va regenera de suficient de multe ori încât vechile celule vor fi devenit amintiri îndepărtate încețoșate”.

    Dar amintirile de care fuge ea se strecoară chiar și prin întunericul de catifea pe care-l străbate și în care își rememorează copilăria nefericită, zilele apăsătoare petrecute la galeria de artă contemporană unde fusese angajată în urmă cu câteva luni, prietenia cu Reva (singura ei amică), relația seacă cu fostul ei iubit.

    Punând cap la cap aceste crâmpeie de memorie, cu o mamă insensibilă și un tată indiferent, cu prieteni egoiști și iubiți egocentrici, ajungi să-i înțelegi singurătatea, vulnerabilitatea excesivă, și chiar și decizia înspăimântătoare de a dormi un an întreg. 

    Anatomia singurătății

    „Are ea un mod straniu și pur de a accesa alienarea existențială”, scrie The New Yorker despre Ottessa Moshfegh, născută dintr-o mamă croată și un tată iranian, care a trecut ea însăși prin experiențe copleșitoare: a suferit de tulburări de alimentație, mai ales după ce mentorul ei, scriitoarea Jean Stein, s-a sinucis în 2017 iar fratele ei a murit, un an mai târziu, din cauza unei supradoze cu droguri; s-a autoizolat de fiecare dată când a scris la o nouă carte, experiență pe care a simțit-o adesea ca pe un singur pas până la nebunie. 

    Poate tocmai de aceea este Moshfegh atât de capabilă să exploreze, într-un mod creativ, psihicul celor marginalizați, mutațiile pe care le suferă mințile izolate, și să facă atât de credibilă alegerea absurdă a personajului ei care îl duce, în mod paradoxal, înapoi la viață.  

    Otessa Moshfegh

    Prin vocea protagonistei, Ottessa Moshfegh face o nemiloasă anatomie a alienării mintale, a singurătății și nedreptății de gen; emite judecăți de valoare despre capitalism, lăcomie, bârfe, droguri și găunoșenia artei contemporane.

    ”Se pare că lumea artistică ajunsese să semene cu bursa, o reflexie a tendințelor politice și a puterii de convingere a capitalismului, alimentată de lăcomie, bârfe și cocaină… Din păcate, speculațiile și impresiile conduceau, nu doar piața, ci și produsele, a căror valoare depinde, nu de calitatea inefabilă a artei ca ritual sacru uman – oricum o valoare imposibil de determinat – ci de ceea ce o șleahtă de ticăloși bogați credea că avea să le eleveze portofoliile, să inspire gelozie și, nebuni cum erau cu toții, chiar respect”.

    Roman de Otessa Moshfegh

    Înapoi printre cei vii

    Dacă vă întrebați ce face această tânără între reprizele de somn, ei bine, o sumedenie de lucruri contradictorii: vizionează filme cu eroina ei, Whoopi Goldberg, se fotografiază și trimite unor necunocuți poze cu ”găoaza” ei, ”sfârcul și cerul gurii”, fumează, merge ca o somnambulă la magazinul de-alături ca să-și ia de mâncare, se ceartă cu Reva, care o vizitează adesea, se întâlnește cu terapeutul.

    Nimic din toate astea nu o ademenește însă la viață iar până când anul ei de hibernare nu se încheie, nimic din ce face nu pare să aibă sens. La capătul somnului, fata găsește însă ceea ce spera că va găsi: pe sine. ”Durerea nu mai stătea la temelia creșterii…mă simțeam ușoară, serenă și începusem din nou să simt”. Înțelegi astfel că experimentul ei trăznit a dat roade și că fata „înaltă, slabă, blondă și frumoasă“ se vindecase. Un an de odihnă și relaxare a adus-o din nou printre cei vii.

  • Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Sincer, am avut reticențe înainte de a mă apuca de ”Răul” suedezului Jean Guillou și asta pentru că știam că avusese parte de o ecranizare, prin 2003, nominalizată, de altfel, la Oscar pentru ”cel mai bun film străin”. Este un soi de prejudecată, pe care o aveți poate și unii dintre voi, de a cataloga din start o carte ce a fost ecranizată drept una de o calitate îndoielnică. Și, deși sunt multe cărți care demonstrează contrariul (”Insuportabila ușurătate a ființei”, de Milan Kundera, ce a stat la baza filmului lui Philip Kaufman sau ”Prietena mea genială”, a Elenei Ferrante, adaptată într-o frumoasă serie HBO), rareori am curajul să citesc astfel de cărți.

    Romanul autobiografic al lui Jean Guillou m-a suprins încă de la început prin temă și abordare. Pentru că am o slăbiciune pentru cărțile despre marginali gen ”O viață măruntă”, a lui Hanya Yanagihara (despre care am scris în New Money), povestea lui Erik Ponti, adolescentul abuzat constant de tatăl vitreg, maltratat de colegi draconici, pedepsit de profesori rigizi, m-a impresionat de la bun început.

    Infern

    Totul se petrece în Suedia anilor 1950, în Stockholm-ul familiilor înstărite, unde aparențele ascund comportamente compulsive, acțiuni sadice și spirite impasibile. Erik este un puști de 14 ani sclipitor care învață pe propria piele – atât acasă, unde e snopit în bătaie după fiecare cină, cât și la școală, unde conduce o bandă de bătăuși – ce însemană violența.

    Particulariatea personajului ți se dezvăluie încă de la primele pagini, când înțelegi că băiatul are o rezistență psihică incredibilă și o strategie care-l ajută, nu să dizolve răul care i se aplică constant, ci să-i diminueze forța, să-i calculeze dimensiunea, să-l încolțească, să-l doboare.

    În „Rãul” lui Jan Guillou vei găsi și o descriere a situației sociale din Suedia anilor 1950

    Transferat, pe motiv de rea purtate, de la școala din Stockholm la o școală particulară cu pretenții din împrejurimi, Erik e în al noulea cer că a scăpat în sfârșit de bătăile de cravașă și de încordarea teribilă care anunța ciudata delectare zilnică a tatălui său.

    Dar bucuria nu durează mult, căci aici descoperă ierarhii stupide create de elevii mai mari și acceptate tacit de către profesori, care le dă dreptul celor privilegiați să-i terorizeze pe ceilalți. În infernul de la Stjansberg, unde ”o minusculă organizație ridicolă” pedepsește cu bătaia și teroarea psihică pe oricine nu i se supune, Erik își regândește strategiile pentru a face față și pentru a-și duce planul la bun sfârșit: acela de a absolvi liceul. Reușește, cu metodă, cu planuri bine gândite, cu răbdare și demnitare dar și folosind monede ale răului precum răzbunarea și violența.

    Realitate

    Descriind copilăria și adolescența acestui băiat, Jean Guillou descrie situația socială din Suedia anilor 1950, face țăndări portretul familiei unite și pe cel al profesorului model, al ideii de protecție și de afecțiune. Doar câțiva băieți sunt înzestrați cu calități afective, în timp ce restul copiilor și adulții apar ca simplii purtători de frici și dorințe demonice. Profesorii apelează, aproape fără excepție, la educația prin bătaie, asistentele medicale asistă la bătăile sângeroase pe care elevii cei mari le aplică celor mai mici, mama lui Erik acceptă, printre lacrimi, tratamentul pe care tatăl i-l aplică acestuia.

    Societatea la care face Guillou referire este una plină de cruzime, în care copiii nu au altă cale de a deveni adulți decât trecând testul durerii fizice și psihice. Iar dacă te îndoiești totuși de adevărul celor relatate în carte, însuși autorul îți spulberă orice dubiu:

    „Unele lucruri, cum ar fi povestea de iubire, amplasarea piscinei și altele asemenea, au fost schimbate pentru a face povestea mai bună. Dar lucrurile despre care te întrebi – violența, prostia, teroarea psihologică – sunt absolut adevărate”.

  • Anotimpurile nu au vârstă

    Anotimpurile nu au vârstă

    Ali Smith este o scriitoare scoțiană fascinată de problema trecerii timpului care și-a construit aproape toate scrierile de până acum pe baza acestui concept. Și mă refer aici atât la piesele de teatru scrise pe la începutul anilor 90, în timpul unui doctorat la Cambridge, și jucate la vestitul Edinburgh Festival Fringe, cât și la romanele ei mai vechi sau mai noi.

    Aproape toate cărțile sale au fost recompensate cu premii literare importante și nominalizate la râvnitul premiu Booker. ”Toamna”, apărut în limba engleză în 2016 și tradus la noi în 2018 de Bogdan Perdivară (Editura Litera), este unul din cele ajunse pe lista scurtă a premiului, la doar doi ani după ce un alt roman de-al ei, ”How to Be Both”, fusese declarat printre favoritele Man Booker Prize.

    Vis ademenitor

    ”Toamna” este primul roman din așa numitul Cvartet al anotimpurilor, pe care autoarea intenționează să-l întregească cu patru romane purtând numele celor patru anotimpuri. O a doua carte (”Winter”) a fost deja publicată în 2017, iar cea de-a treia (”Spring”) urmează să apară în aprilie la editura Penguin Random House.

    Punctul lor comun, înțeleg din informațiile găsite pe net, este felul în care înțelegem noi timpul și memoria, modul în care trăim și visăm propriile noastre vieți.

    Dacă ”în How to Be Both”, Ali Smith a imaginat două povești petrecute în ere diferite (una în Italia secolului al XV-lea, cealaltă în Marea Britanie contemporană), în ”Toamna” ea plăsmuiește două personaje ce împart același tărâm englezesc.

    Daniel Gluck este un centenar care mai mult doarme și visează pe un pat de azil, în timp ce Elisabeth este o tânără de 32 de ani (critic de artă) care a copilărit cu poveștile lui iar acum îi ține companie citindu-i din ”Minunata lume nouă”, a lui Aldous Huxley.

    În acest roman, Ali Smith descrie într-un stil foarte poetic realitatea

    Întregul roman e ca un vis ademenitor pe care, ba îl privești amuzat-melancolic, ba îl trăiești ca și cum ar fi chiar al tău, senzație dată de construcția în sine a romanului care intercalează o poveste desfășurată liniar în timp cu vise răzlețe care îmbracă somnul celor doi protagoniști.

    Relație specială

    Cartea începe chiar cu descrierea unui vis (sau cel puțin așa se înțelege) în care bătrânul Daniel Gluck se trezește tânăr, cu trupul gol, pe țărmul nisipos al unei mări. ”Asta să fie? Chiar? Moartea?”, se întreabă el în visul în care contemplă ceva ce pare a fi Paradisul dar care are alături și un tărâm ce pare a fi al morții. Multe din subcapitolele ce urmează după această introducere halucinantă, îmbibată de mirosul veșniciei, încep cu ”e într-o zi de vineri”, ”era într-o zi de miercuri”, ”era pe la sfârșitul iernii”, Smith făcând alunecarea în trecut mult mai blândă. Acum ești împreună cu Elisabeth prin tot felul de instituții rezolvând chestii biroctarice sau alinând somnul lui Daniel, ca în secunda următoare să te trezești gonind pe patine cu role alături de un bătrân enigmaitc care povestește frumos.

    Elisabeth era mică atunci când s-a mutat, împreună cu mama ei, lângă casa lui Gluck, un bătrân singur venit de nicăieri (Elisabeth nu a știut niciodată cine este cu adevărat Daniel, deși găsește dovezi care-i dau certitudinea că a fost un compozitor). A fost dragoste la prima vedere, fetița teribil de isteață îndrăgostindu-se imediat de bunicuțul care-i arăta fotografii și care-i vorbea despre artă, cărți și… despre trecerea timpului.

    Relația dintre cei doi devine una specială, îmbogățind experiențele lor de viață și dăinuind (chiar și cu o perioadă de câțiva ani în care nu au auzit nimic unul de celălalt) până la moartea bătrânului.

    Superbă meditație

    Prezentul din carte este un relativ post-Brexit, când britanicii nu înțeleg prea bine rostul referendumului din 2016, în urma căruia s-a decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Iar Smith ține neapărat să redea starea de spirit a oamenilor din acea perioadă, nesiguranța și confuzia ce domnea printre atâtea nații, dar și să atingă mult discutata problemă a diferențelor de gen (aflăm pe parcursul romanului că Daniel este gay iar mama lui Elisabeth are înclinații lesbiene). ”Prin toată țara, presa înnebunise. Prin toată țara, politicienii mințeau. …Prin toată țara, lucrurile o luau razna…Prin toată țara, se generalizau râcile rasiste. Prin toată țara, băștinașii delcarau că lor le plac, de fapt, imigranții”.

    ”Toamna” face parte din ciclul”Cvartetul anotimpurilor”

    Aceste fragmente despre situația politică și socială a Marii Britanii sunt intarsiate în povestea celor doi, întocmai ca fragmentele, de o frumusețe rară, ce descriu trecerea timpului sau transformările miraculoase ale naturii.

    Smith ia lucruri mari și mici din viață și le studiază sub ticăitul amețitor al ceasului. Un bătrân de 100 de ani care stă să moară la marginea visului, o fetiță crescând în preajma unui bărbat care ”și-a fermecat viața”, o mamă singură căutând alinare în brațele altor femei, o artistă novatoare de care nu a auzit aproape nimeni, un funcționar de la poștă preocupat de măsurarea fotografiilor de pașaport, natura înflorind și murind.

    Ea scrie despre viață așa cum ni se arată zi după zi după zi, improbabilă, splendidă, trecătoare, scurtă. Scrie despre muritorii care trăiesc, cu bucurie și tristețe, micile și marile ei întâmplări. ”Toamna” lui Smith e o superbă meditație asupra trecerii timpului și o invitație la redescoperirea acelor lucruri aparent nesemnificative care se strecoară, ca firele de nisip, printre planurile și visele noastre.

  • Talentata doamnă Manson

    Talentata doamnă Manson

    ”Talentatul domn Ripley”, al Patriciei Highsmith, care a și fost ecranizat în 1999 cu Matt Damon în rol principal, este cel care-ți vine în minte încă de la primele pagini ale cărții lui Christine Mangan. Iar asta din pricina similitudinilor: și aici, ca și acolo, avem un personaj cu dereglări psihice, care în urma unei copilării traumatizante, ajunge să fetișizeze niște oameni până la obsesie.

    În cartea lui Highsmith îl aveam pe Tom care, fascinat de perosnalitatea prietenului său Dickie, ajunge la un atașament bolnav față de acesta dorindu-și în cele din urmă să fie el. În ”Necunoscuta din Tanger” o avem pe Lucy Manson, una din cele două orfane care se împrietenesc în timpul adolescentei și care ajunge să fie obsedată de prietena ei, Alice Shipley. Poate că romanul lui Mangan nu se apropie de strălucirea cărții lui Highsmith (un adevărat as al suspansului), însă ”Necunoscuta din Tanger” este atât de frumos scrisă încât și dacă i-ar lipsi misterul ar fi o carte de luat în seamă.

    Mister

    Dar nu-i lipsește. El este intarsiat în poveste (sau mai bine zis în povești) încă de la început și chiar dacă, poate nu este perfect mânuit, potențează valoarea cărții. Romanul e construit pe două voci, mai exact vocea lui Alice (orfana care și-a pierdut părinții în copiărie fiind crescută de o mătușă bogată) și Lucy (orfana care a supraviețuit ca prin miracol unei copilării grele). Ele sunt cele care-și spun, intercalate, versiunile de poveste și care conturează, prin contrast, două potrete complexe.

    Alice și Lucy se împrietensc pe când studiază la Colegiul Bennington din Vermont, acolo unde-și împărtățesc vise și dorințe și unde visează la un viitor luminos. O tragedie se petrece însă în ultimul lor an de studii iar fetele ajung să nu se mai vadă decât după mulți ani, când Lucy o vizitează pe Alice în Tanger, unde trăiește de o vreme bună alături de soțul ei, John.

    Lucruri ciudate se vor petrece odată cu venirea femeii și nu e greu să bănuiești cine este răspunzător pestru asta. Totul se petrece în anii 1950, înainte cu puțin ca Marocul să iasă de sub protectoratul francez, așa că evenimentele din planul personal al personajelor se intersectează cu cele petrecute în acel loc și acea epocă în plan socio-politic.

    Proiecții

    Apar personaje noi, de-ale locului, precum Sabine (femeia cu care John o înșeală pe Alice) sau Youssef (un artist care-i face jocul lui Lucy), atmosfera senzuală a Tangerului este dublată de tumultul interior al cele două protagoniste, lucrurile se precipită, suspansul crește.

    Și în tot acest tăvălug de imagini, stări, întâmplări, se coc planuri, mor oameni, încrederea în sine pălește sau ia proporții, după împrejurări.

    Mangan construiește o atmosferă electrizantă, cu lumini colorate și arome îmbietoare, o atmosferă deopotrivă ”senzuală și sinistră”, cum o descrie New York Times Book Reviews, în care capătă formă fricile și obsesiile a două prietene.

    Astfel, Christine Mangan reușește să arate, cu o scriitură minunată, felul în care oamenii își proiectează, în afară, lumea interioară dar și cum un loc poate deveni minunat sau înspăimântător în funcție de universul interior al fiecăruia.

  • ”Moștenirea” sau cum arată familia contemporană

    ”Moștenirea” sau cum arată familia contemporană

    Cynthia D’Aprix Sweeney este unul din acei scriitori care s-au apucat de scris la maturitate, după vârsta de 50 de ani în cazul ei, și care au reușit încă de la primul roman să-și demonstreze calitățile. ”Moștenirea”, scris pe parcursul a doi ani de masterat la Bennington Writing Seminars, a fost una dintre senzațiile literare ale anului 2016, când New York Times l-a clasat pe locul al treilea în lista sa cu bestseller-uri iar publicații ca People, Washington Post sau San Francisco Chronicle l-au numit ”cea mai bună carte a anului”. Apărută anul trecut și în colecția Buzz Books, de la Litera, cartea continuă să aibă mare impact asupra cititorilor, drepturile de autor ale cărții fiind vândute până acum în 25 de țări iar Amazon Prime Video având în pregătire un film pe baza scenariului scris chiar de Sweeney.

    Cynthia D’Aprix Sweeney a scris această carte după ce a participat la câteva cursuri de scriere creativă

    Oaia neagră

    Povestea care a cucerit atâtea minți este despre o familie newyorkeză pe nume Plumb care își retrasează direcțiile după ce se lămurește în privința unei moșteniri. Toată cartea se construiește în jurul acestei moșteniri care, în mod normal, ar trebui să se împartă la toți cei patru frați (maturi de acum) dar care în cele din urmă are parte de alt destin.

    Leo este cel mai mare dintre frați, e inteligent și carismatic, egoist și dependent (de droguri și alcool până la un punct), de libertate și burlăcie.

    Romanul începe chiar cu el, personaj cheie (deși este mai mult absent decât prezent), fugind de la o nuntă cu o chelnăriță de 19 ani căreia îi promite marea cu sarea. Cei doi au un accident în urma căruia fata rămâne fără un picior, Leo ajunge la dezalcolizare iar frații lui (Jack, Melody, Bea) sunt lăsați cu buza umflată în ceea ce privește moștenirea care este înjumătățită pentru a plăti cheltuielile de îngrijire ale lui Leo, tăcerea lui Matilda (chelnărița) și cheltuielile de divorț ale fratelui lor mai mare.

    Pretexte

    Toți se bazau pe acești bani lăsați prin testament de tatăl lor și așteptau cu înfrigurare ziua în care banii puteau fi împărțiți legal: ziua în care Melody ar fi împlinit 40 de ani. Toți au motivul lor întemeiat să se bazeze pe moștenire iar Cynthia D’Aprix Sweeney știe cum să redea, în mod gradat, stările prin care trec cu toții, de la speranțe naive la deziluzii de proporții: Melody are de plătit ipoteca casei sale dragi dintr-o suburbie luxoasă a New York-ului, plus taxele de universitate ale gemenelor ei; Jack, un homosexual simpatic care trăiește de 20 de ani cu soțul lui, Walter, are de plătit, în secret, o rată la bancă; Bea, care lucrează la o publicație amărâtă care nu o motivează cu nimic, vrea să-și relanseze cariera de scriitoare.

    Frații au ambițiile și frustrările lor, nemulțumirile și slăbiciunile lor – atribuții cu care scriitoarea își înzestrează și personajele secundare –, care le ghidează o mare parte din gânduri și acțiuni dar de care reușesc să se descotorosească în cele din urmă lăsând loc în viața lor lucrurilor care contează cu adevărat.

    Cartea lui Sweeney va sta și la baza unui film

    Diversitate

    Avem aici tot felul de tipologii: carismaticul sclipitor care poate scoate din orice o afacere profitabilă dar pe care nu te poți baza niciodată (Leo); mama cu normă întreagă care se sacrifică pentru copiii ei (Melody); soțul înțelegător care vede și iartă tot (cei doi Walter, unul soțul lui Melody, celălalt soțul lui Jack); artistul neîmplinit care se risipește ani întregi făcând altceva decât ceea ce-și dorește cu adevărat (Bea); homosexualul neînțeles care caută punți de comunicare cu ceilalți (Jack și adolescenta Louisa, una din gemenele lui Melody).

    Sweeney le construiește din mers adăugându-le mereu câte ceva, îmbogățindu-le cu câte o calitate sau scoțându-le la iveală câte o meteahnă. Ajungi să le înțelegi mecanismele gândirii și, chiar dacă nu poți fi de acord cu multe din acțiunile lor, accepți că alegerile sunt în perfect acord cu caracterele lor.

    Cumva, însă, dintre toate personajele, cele secundare sunt mai vii, poate și pentru că poveștile lor sunt mai percutante: Matilda, care visa să devină cântăreață, ajunge să-și întemeieze o familie alături de un bărbat ca ea, cu dizabilități; Tommy, bărbatul care și-a pierdut nevasta în atentatul de la Turnurile Gemene, se desprinde de fantoma iubitei lui soții abia după ce reușește să scape de o statuetă pe care o considerase mult timp mesajul trimis de dincolo de soția lui; Stephanie, o agentă literară independentă care-și găsește un nou scop în viață după ce află că e însărcinată cu Leo.

    E captivant să urmărești cum le îmbină, cu ironie și umor negru, destinele, cum le confruntă unele cu altele așezându-le în final pe drumurile lor. ”Moștenirea” e o poveste de familie cât se poate de realistă, desfășurată pe fundalul impunător al New York-ului dar recognoscibilă pentru orice altă familie de pe glob. Căci până la urmă, Cynthia D’Aprix Sweeney a construit povestea familiei contemporane de pretudindeni, în care pulsează probleme legate de identitate, moștenire, bani, ambiție, competiție, sex, moarte.