Publicat de editura: Humanitas

  • „Între două lumi“ de Suleika Jaouad: Pustietatea mea iubită

    „Între două lumi“ de Suleika Jaouad: Pustietatea mea iubită

    Suleika Jaouad este o americancă de 33 de ani, născută din tată tunisian și mamă elvețiană, crescută la New York, școlită la Juilliard și la Princeton și diagnosticată, la vârsta de 22 de ani, cu leucemie. Visul ei de a deveni corespondent de război, de a duce o viață fantezistă la Paris („la Paris te duci ca să trăiești fantezia unei alte vieți“) și de a fi independentă s-a spulberat brusc în ziua în care i s-a spus că e bolnavă. A aflat atunci că „orice om se naște cu dublă cetățenie, una din lumea celor sănătoși, și alta din lumea celor bolnavi“, cum spune Susan Sontag, pe care ea însăși o citează. I-a luat mult timp să accepte că se află între aceste două regate iar scrisul a fost una din căile care au ajutat-o să treacă mai ușor prin această experiență.

    Viață întreruptă

    Așa că, după primul an de boală, Suleika a început să scrie despre experiența ei în New York Times, într-o serie de articole intitulată „Life, Interrupted“, pentru care a primit și un Emmy. Pe baza acelor articole a scris, apoi, „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată“, carte de memorii care a ajuns rapid la sufletul cititorilor și care a fost tradusă de curând și în română, la editura Humanitas. Obișnuită să țină jurnale încă din copilărie, Suleika a construit această carte bazându-se pe spiritul ei de observație, pe nevoia de a înțelege cât mai bine lucrurile, pe dragostea ei pentru detalii. „Atunci când mă așez la masa de scris, scriu despre ceea ce știu dar și mai mult, despre ceea ce vreau să știu“, mărturisește Suleika într-un interviu filmat din cadrul emisiunii Garantat 100%, descriind nevoia de a observa și analiza noua ei viață, de a ajunge la înțelesuri mai profunde, de a putea fi fericită în spațiul acela dintre două lumi. 

    „Între două lumi“ este, așadar, un jurnal al bolii (Suleika descrie amănunțit simptome, dureri, procedee terapeutice, vorbește despre transplantul de măduvă osoasă pe care l-a făcut și care a fost posibil datorită compatibilității dintre ea și fratele ei), dar și un jurnal al iubirii (vorbește cu multă empatie despre cei doi bărbați din viața ei, unul dintre ei fiind Jon Batiste, un muzician respectat) și al cunoașterii de sine (după 4 ani de tratament, ea  pornește într-o călătorie de 100 de zile cu scopul de a-și face noi prieteni și de a se cunoaște mai bine pe sine).  

    Sursa: Facebook

    O dubiță galbenă

    Scrisorile de încurajare primite de la necunoscuți pe când ținea rubrica din New York Times au determinat-o să pornească în acea călătorie doar ea cu câinele Oscar. Călătoria – în care a vizitat mai mulți corespondenți, printre care și un bărbat încarcerat, în care a redevenit independentă învățând să conducă, să doarmă singură în cort – a fost una eliberatoare. La capătul ei, Suleika a învățat că oricând, oricine poate să se afle de cealaltă parte a graniței ce desparte regatul bolnavilor de regatul celor sănătoși și că oricum am fi, sănătoși sau bolnavi, nu trebuie să fim singuri, ci împreună. 

    Călătoria mi-a reaprins sentimentul că sunt puternică și independentă, pe care nu credeam că-l voi mai recupera, și, fără exagerare, m-a făcut să am din nou încredere în omenire. În ultimele săptămâni, m-am simțit mai limpede la minte, mai curajoasă, mai deschisă către necunoscut decât oricând. 

    Experiența bolii și recuperării, precum și cea a scrisului nu i-au adus Suleikăi răspunsul la întrebarea de ce unii supraviețuiesc iar alții nu (din cei 10 prieteni buni pe care și i-a făcut la spital, doar doi au supraviețuit bolii). Nici nu au scutit-o de revolta interioară și de invidia față de cei sănătoși, de pierderea unor prieteni și de depresii, de infertilitate (în urma tratamentelor, Suleika nu mai poate deveni mamă pe cale naturală). A învățat pe pielea ei cum boala îți schimbă gândurile, prieteniile și relațiile, cum îți aduce disperare și singurătate, și cum ceea ce urmează după boală poate fi mai greu de dus decât boala însăși.   

    Cancerul nu mai există în sângele meu, dar există în alte feluri, stăpânindu-mi identitatea, relațiile, munca și gândurile. Încă mă întreb dacă mă voi întoarce în lumea celor sănătoși……

    Mai rele sunt urmele psihologice ale bolii, în mare parte invizibile pentru alți oameni și lipsite de remedii simple. Depresia se abate ca un demon și mă ține captivă zile în șir, uneori săptămâni. Anxietatea se dezlănțuie brusc în timp ce aștept să primesc rezultatele unor analize de sânge de rutină. Panica mă cuprinde de fiecare dată când văd un apel pierut de la cabinetul medicului sau descopăr o vânătaie misterioasă pe picior. 

    Cu toate astea, Suleika a învățat și cum să se reconecteze la viață și la oameni, cum să-și redobândească speranța, cum să fie mai blândă față de ea și față de tot ce o înconjoară. Cum să se bucure mai mult de ziua de azi. „Oriunde mă aflu, oriunde mergem, casa mea va fi întotdeauna undeva la mijloc, între două lumi, o pustietate pe care am ajuns s-o iubesc“, spune ea la finalul cărții. Iar pustietatea asta continuă s-o străbată uneori alături de Jon, de prieteni și familie, alteori doar cu Oscar și cu o dubiță Volkswagen galbenă din 1972 (frumusețea aceea de pe coperta cărții, pe care a achiziționat-o după ce s-a întors din călătorie).

    De multe ori, însă, o străbate alături de cei din școli, licee, universități, spitale și corporații, unde ține discursuri motivaționale. Discursul ei de la TED din 2019 a fost, spre exemplu, unul dintre cele mai populare din acel an, cu aproape cinci milioane de vizualizări.

  • „O poveste de viață și de familie“ de Lisa Brennan-Jobs: Steve Jobs văzut prin ochii fiicei lui

    „O poveste de viață și de familie“ de Lisa Brennan-Jobs: Steve Jobs văzut prin ochii fiicei lui

    Scrisă de fiica cea mare a lui Steve Jobs, „O poveste de viață și familie“ este o carte de memorii dar și un jurnal al maturizării, în care Lisa Brennan-Jobs descrie relația complicată cu tatăl său dar și drumul ei spre viața de adult. Lisa povestește, practic, despre perioada cuprinsă între momentul în care l-a cunoscut pe Steve Jobs (pe când avea vreo 7 ani) și momentul în care a plecat la facultate. O perioadă frumoasă, petrecută în clima blândă a Californiei, dar și dificilă, cu multe frustrări și lucruri neînțelese, cu sentimente contradictorii și senzația de neiubire. 

    Lisa a fost născută din relația pe care Steve Jobs a avut-o cu artista Chrisann Brennan și mulți ani fata nu a fost recunoscută de Steve ca fiind copilul lui legitim. Un gest pe care nu l-a înțeles nimeni, niciodată, dar pe care Lisa încearcă să-l accepte pentru ca astfel să poată să-l primească în viața ei. Toată cartea este, în esență, despre cum a încercat această fată să-și recapete tatăl, despre nevoia ei acută de a fi iubită de el, ocrotită, acceptată ca membru al familiei lui (după ce acesta s-a recăsătorit și a mai avut doi copii).

    Oricât de nepărtinitoare se străduiește să fie, Lisa reușește ceva extraordinar: să surprindă, pe de-o parte, caracterul fondatorului Apple, felul lui de a fi și de a se comporta; iar pe de altă parte, să facă portretul unui copil care a dat dovadă de mai multă înțelepciune, răbdare și deschidere de cât adulții din preajma ei.

    Crescută de mamă, cu bani puțini (pentru că Steve a refuzat multă vreme să plătească pensia alimentară, fiind dat chiar și în judecată de statul american), Lisa se mută, la preadolescență, în casa tatălui ei, ocazie cu care ajunge să-l cunoască mai bine. Iar ceea ce descoperă nu e tocmai un tată adorabil: Steve e răutăcios și ursuz, e tăcut și închis în sine, e zgârcit și supărăcios (stopează, la un moment dat, finanțarea studiilor universitare ale Lisei).

    Bineînțeles că lucrurile nu se potriveau. Era bogat, dar avea găuri în blugi; avea succes, dar abia dacă vorbea; silueta lui era grațioasă, elegantă, dar mișcările erau stângace și nesigure; era faimos, dar părea trist și singur; a inventat un computer și i-a dat numele meu, dar pe mine nu părea să mă observe…. 

    Dar Lisa se încăpățânează să-i descopere și părțile bune și să învețe de la el cum să aibă grijă de bani, cum să nu renunțe la visuri, cum să renunțe la convenții.

    Narațiunea nu are neapărat strălucire – deși sunt multe pasaje care te topesc -, dar are multe impresii și informații prețioase despre unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii contemporane. E emoționant să descoperi că abia în pragul vieții ei adulte, Lisa are revelația faptului că nu fusese o greșeală, că nu era „piesa inutilă din întregul cu sens“, că a avut dintotdeauna locul ei în familia Jobs. La fel de emoționant este și să descoperi cum, pe patul de moarte, Steve regretă cumplit că nu i-a fost un tată bun.

    Dar oricât de mult a încercat ea să îndulcească personalitatea rigidă a tatălui său, imaginea lui Steve Jobs este aceea a unui geniu care devenea bun doar atunci când crea:

    Când scriu sau vorbesc despre răutatea tatei, mărturisește Lisa, oamenii pleacă uneori de la premisa că aceasta e asociată genialității. Că dacă o ai pe una ești mai aproape de cealaltă. Dar partea lui cea mai bună era când crea: sensibil, cooperant, amuzant.

  • Cu ce rămâi după ce se destramă tot

    Cu ce rămâi după ce se destramă tot

    Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

    Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

    ”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

    Povara trecutului

    Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care le-au ales aceștia, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității sale.

    Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

    Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

    Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

    Share on twitter

    Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

    Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

    ”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

    Povara trecutului

    Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care l-a ales fiecare, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității lui.

    Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

    Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

    Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

    Joc stupid

    Felul în care Patchett dă consistență dramei, modul în care pregătește dezvăluirea acestui adevăr dureros se petrece exact ca într-un roman detectivist. Doar că aici nu este vorba despre o crimă, ci despre un joc stupid de copii din cauza căruia un altul moare (pastilele antialergice pe care Cal le avea de obicei în buzunar au fost luate de surorile lui și administrate lui Albie cu scopul de a-l adormi). Este interesant să urmărești așadar cum s-au raportat copiii la acest fapt, cum l-au procesat ei în timp, cum l-au ținut secret și cum i-au rezistat în momentul dezvăluirii. Căci faptele petrecute atunci, demult, într-o vară caniculară, reînvie în paginile unui roman numit chiar ”Comuniune”, pe care unul din iubiții lui Franny îl scrie pe baza mărturisirilor ei.

    Ca și Arundhati Roy în ”Dumneazeul lucrurilor mărunte”, Patchett regizează moartea unui copil transformând-o în cheia unei povești răvășitoare, unde pericolul stă ascuns în cele mai inofensive lucruri. Scriitoarea se încumetă astfel să dezvolte un subiect delicat, cu multe fațete, în care unii vor găsi poate un vinovat (în copii, în părinți?) iar alții vor pune totul pe seama sorții. Rămâi fascinat de frumusețea cu care Ann Patchett pune în pagină drama unei familii, dar și frământat de o întrebare cât se poate de pertinentă: ce se putea face pentru a evita o astfel de tragedie?

  • Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Dumnezeul lucrurilor mărunte” este una din acele cărți speciale care vorbesc despre o parte abia ghicită a vieții, despre fragilitatea relațiilor dintre oameni, despre cruzimea inimaginabilă a unor suflete.
    Scrisă cu o finețe de dantelar, cartea a fost premiată cu Man Booker Prize în 1997 –Arundhati Roy devenind astfel prima scriitoare de origine indiană recompensată cu acest premiu -, iar acum vede lumina tiparului și în limba română (grație editurii Humanitas).

    Suflete mici

    Ayemenem-ul anilor 1960. O familie din clasa de mijloc își trăiește povestea amară, în care protagoniști sunt mama și gemenii ei, bunica, mătușa și unchiul. Ammu este o femeie frumoasă, senzitivă care-și crește singură copii (Estha și Rahel) în casa părintească. Aici se află și Baby Kochamma, mătușa despotică a gemenilor; Mammachi, bunica lor cu răni ascunse; Chacko, unchiul pedepsit de soartă. În acest cadru familial se petrec două lucruri care vor destrăma pe veci familia, lăsându-l pe fiecare să plutească pe ape reci și întunecate. Pe de-o parte, Ammu, care divorțase de un soț bețiv și brutal, trăiește o frumoasă poveste de dragoste alături de Velutha, un tânăr inferior ei ca rang social, ceea ce le aduce amândurora moartea. Pe de altă parte, gemenii, într-unul din jocurile lor copilărești ajung să provoace moartea unei verișoare venite de la Londra pentru a petrece cu ei.

    Evenimentele mărunte, lucrurile obișnuite, sfărâmate și reconstituite. Îmbibate cu semnificații noi. Ele devin deodată oasele albite ale unei povești

    scrie Arundhati Roy subliniind forța copleșitoare a acelor lucruri aparent lipsite de importanță care separă destine și ucig suflete.

    Pentru “Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy a primit, în 1997, premiul Booker

    Destine frânte

    Arundhati Roy își construieșe povestea pe două planuri, cel al trecutului (când gemenii sunt copii) și cel al prezentului (când Estha și Rahel sunt doi adulți disfuncționali purtând în ei rănile copilăriei). O face inteligent, cu logică de arhitect (scriitoarea are la bază studii de arhitectură), strecurându-se aproape insesizabil în cele două lumi pentru a ni le aduce apoi în față ca pe niște dansuri triste, sonore.
    Dincolo de povestea în sine care e tulburătoare, dincolo de structura textului ce dezvăluie pe neașteptate momentele cheie (precum cel în care gemenii sunt separați de propria mătușă sau cel al pieirii, în ape învolburate, a micuței Sophie Mol), cartea te absoarbe prin scriitura sa. Felul în care înlănțuie Roy cuvintele pentru a suprinde stări și sentimente, pentru a construi portrete sau pentru a descrie peisaje și situații social-politice este tulburător. Ea scrie cu delicatețe atât despre fragilitate cât și despre cruzime, despre iubiri adânci dar și despre uri fără margini.

    “Dumnezeul lucrurilor mărunte” este primul roman scris de Arundhati Roy

    Muchii, margini, frontiere

    ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” devine astfel una dintre acele cărți ale căror cuvinte se cuibăresc adânc în mintea și inima ta obligându-te să te gândești la ceea ce este semnificativ în viață. Deși centrul poveștii îl ocupă gemenii și iubirea lor de neînlocuit, Roy scrie mai mult despre atmosferă și context, despre gesturi și cuvinte care au răsturant lumile celor doi, despre firea și istoria acelor oameni care le-a dictat destinul. În fine, despre lucrurile mărunte. Acelea care camuflează lucruile mari, importante, pe care nu le poți rosti. Acelea spre care te întorci atunci când nu mai poți păși înainte. Despre ele scrie Arundhati Roy în ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” și despre sufletele care n-au știut ce să facă cu ele pentru a trece de ”muchii”, ”margini”, ”frontiere”, ”țărmuri” și ”limite”.