Publicat de editura: Humanitas Fiction

„Fericire clandestină“ de Clarice Lispector – Despre femei, în toată splendoarea lor

Înainte să mă apuc de citit cartea, am căutat pe net poze cu Clarice Lispector (1920 – 1977). Am rămas paf când am văzut o femeie bine făcută, elegantă, cu piele fină și privire misterioasă. Mi-am imaginat-o instant în Brazilia anilor 30, 40, 50, prin redacțiile revistelor de modă la care a lucrat, pe străzi aglomerate, la cine sofisticate. Dar mi-am dat seama că uitasem un aspect important: privirea ei care, dincolo de mister, trădează tristețe. Iar această tristețe vine dintr-un destin greu ca piatra, cu o fugă din calea pogromurilor (a emigrat cu familia din Ucraina pe când era doar un copil), cu pierderea mamei (care a murit din cauza unui sifilis pe care l-a contractat după ce a fost violată de un grup de soldați ruși), cu un divorț (e a avut loc după mulți ani de mariaj cu un diplomat), cu clipe de singurătate.

Bănuiesc că fără un destin ca ăsta, Clarice Lispector nu ar fi putut scrie atât de profund despre femei și despre tot universul lor interior.

Lispector – care revoluționa lumea literară braziliană la vârsta de 20 de ani cu primul ei roman, „Aproape de inima vijelioasă a lumii“ – a scris despre lucruri pe care nu le aborda aproape nimeni atunci, cu atât mai puțin femeilie. Plictiseala și fericirea clandestină a femeilor casnice, masturbarea, metamorfozele prin care trece corpul femeiesc pe măsură ce îmbătrânește, dragostea și dorința sexuală sunt teme care hrănesc prozele din „Fericire Clandestină“.

„A existat înainte de ea vreun scriitor care să scrie despre o femei în vârstă de 77 de ani visând să facă dragoste cu o stea a muzicii pop sau o femeie de 80 de ani masturbându-se?“, se întreabă scriitorul american Benjamin Moser, care o descrie pe Clarice drept „un Cehov feminin de pe plajele din Guanabara“.

Împărțită în cinci părți – „Fericire clandestină“, „Unde ai fost noaptea trecută“, „Via Crucis a trupului“, „Viziunea splendorii“, „Ultimele povestiri“ -, cartea conține o galerie impresionantă de personaje feminine, de diferite vârste și categorii sociale care, fără a trăi experiențe spectaculoase, ajung la un anumit tip de conștientizare și chiar la epifanii.

Personajele ei se împotrivesc unor concepții ideologice privind rolul femeii în societate, sunt vulnerabile și disperate, sunt pline de dorințe și de frici ascunse, dar și de trăiri revelatoare care le schimbă total percepția despre lume și despre ele însele. Sunt tinere care devin conștiente de puterea lor sexuală („Limba păsărească“); sunt bătrâne îndrăgostite platonic de vedete pop („În căutarea unei demnități“); sunt gospodine banale care trăiesc momente de revelație pură („Slujnica“); sunt măicuțe care renunță la viața de mănăstire pentru a-și întemeia o familie („Mai bine decât să arzi“).

Pe toate femeile astea le văd ca pe Clarice Lispector în pozele ei alb negru. Femei în a căror privire sunt adunate toate frământările și crizele, dorințele și revelațiile lor.

„Fericire clandestină“ e o carte de pus la suflet, prozele ei au o frumusețe stranie, un ritm lent și o sintaxă specială. E o carte feministă scrisă de o icoloclastă (ceea ce a scris și felul în care a scris Clarice Lispector în anii 40-50 a fost cu adevărat revoluționar).

26 ianuarie 2023
”Așteptări” de Anna Hope – Distanța dintre proiecțiile noastre și viața reală

Nu pot să zic că nu mi-a plăcut „Așteptări“, pe care cei de la Humanitas Fiction l-au publicat de curând. Mi-a plăcut, dar nu atât de mult pe cât mi-a plăcut „Sala de bal“. Cartea este despre trei femei londoneze, despre prietenia dintre ele (ce se întinde pe o perioadă de mai bine de 10 ani, începând cu anii rebeli ai studenției și până la anii maturității lor) și despre așteptările pe care acestea le au de la viață.

Hannah, Cate și Lissa sunt de nedespărțit, locuiesc împreună într-o casă victoriană din centrul Londrei, unde trăiesc clipe minunate și unde își proiectează visuri cu propriul viitor.

Doar că aproape nimic din ceea ce visează ele la 20 de ani nu ajunge să facă parte din viața lor de mai târziu, iar Anna Hope surprinde perfect acest spațiu dintre proiecțiile lor asupra realității și viața însăși.

Lissa este îndrăgostită de actorie și tot ce își dorește este să aibă succes ca actriță, însă singurul rol în care va mai juca după vreo 10 ani este acela de profesoară de engleză. Ea întruchipează actorul debutant, aflat în permanentă căutare de roluri, pândind oportunități, visând cu ochii deschiși la glorie, dar cred că este, într-un fel, și portretul lui Hope la tinerețe, căci știm că înainte de a deveni scriitoare, aceasta a fost actriță (a fost Novice Hame în serialul „Doctor Who“).

Hannah vrea cu ardoare să aibă un copil cu iubitul ei din studenție dar, după încercări repetate de fertilizare, cei doi ajung să se despartă. Iar Cate, îndrăgostită lulea de o altă femeie, ajunge nevasta unui bărbat pe care nu știe dacă îl va putea iubi cu adevărat vreodată.

Visuri mari

Despre ficțiunea Annei Hope s-a spus că are forță încă de la primul ei roman (netradus încă în română), „Wake“, și adevărul este că, cu oricare din cele trei romane ale ei ai începe, ai spune același lucru. Hope își documentează bine subiectele, scriitura ei e subtilă, iar detaliile legate de epoca abordată sunt întotdeauna strecurate în text cu un firesc de invidiat. Asta simți și în cazul romanului „Așteptări“ unde, dincolo de povestea unei prietenii, descrie foarte atent prezentul dintr-o metropolă europeană, capcanele consumerismului, ba chiar și pe cele ale feminismului care, uneori, nu pare a fi decât o iluzie.

Lissa, Hannah și Cate sunt femei moderne cu visuri mari care se trezesc în mijlocul unor vieți pe care nu și le-au proiectat niciodată. Toate trei sunt dezamăgite de ceea ce au deveit, sunt invidioase pe alte femei, se luptă cu aceeași întrebare: de ce anume este nevoie pentru a duce o viață plină de sens? Acestor femei le lipsește spontaneitatea vieții lor vechi, le lipsesc zilele de activism (Cate, spre exemplu, obișnuia să protesteze alături de iubita ei pentru diverse cauze), le lipsesc călătoriile, nopțile de distracție, discuțiile.

Într-un fel, așteptarea este povestea lor. Ele așteaptă să se întâmple ceea ce au proiectat cu mințile lor de copile, de tinere, de femei mature. Doar că nu se întâmplă.

Deziluzii

Hope surprinde cât se poate de bine relația fragilă dintre mamă și fiică, relația de prietenie dintre femei, căsătoria și infidelitata, prima dragoste, iubirile pierdute, maternitatea și infertilitatea. Cele trei se mint pe ele însele, se trădează una pe cealaltă, se distanțează și se apropie iar la intervale mai mari sau mai mici de timp pentru că știu că prieteniile dintre femei ”sunt singurele care o să te salveze până la urmă”.

Dacă stai să te gândești, „Așteptări“ e o carte amară care îți arată că, de multe ori, viața e mai puternică decât visurile pe care le porți în tine. Ce poate fi mai frustrant decât senzația că ai făcut totul și nu ai primit, în schimb, decât ceea ce a vrut viața să-ți dea?

Structura ambițioasă a romanului, cu un du-te vino amețitor între trecut și prezent, este felul în care Hope alege să redea viața fragmentată a acestor femei, să arate cum alegerile lor, personalitățile lor, genul și societatea au contribuit la ceea ce sunt ele astăzi. Hope a scris o poveste dureroasă și emoționantă despre deciziile pe care le iau femeile la un moment dat și despre surprizele vieții de adult.

Cu toate astea, am rămas cu senzația că ceva lipsește din romanul ăsta. Ceva care să-i dea strălucire. Dar poate că tocmai cu acest sentiment a vrut Hope să rămânem din moment ce ea spune, până la urmă, povestea spațiului dintre așteptările noastre și realitate. Acel spațiu liminal în care ne trăim viețile pline de vise, dorințe, dureri. Și în care nimeni nu își dorește, de fapt, să ajungă.

8 iunie 2022
„Supraviețuitorii“ de Alex Schulman – Când cari trecutul în spate

Mi-a plăcut cum începe, mi-a plăcut cum alternează trecutul cu prezentul personajelor, mi-a plăcut povestea. Nu mai spun de final, care m-a dat peste cap. Chiar dacă am recunoscut o ușoară exagerare în felul în care a ales Schulman să încheie povestea, nu am putut să nu mă minunez de găselnița lui.

Realitate paralelă

„Supraviețuitorii“ este povestea a trei frați crescuți de doi părinți alcoolici. O familie din care nu lipsește iubirea dar în care nesiguranța se simte mai pregnant decât dragostea. Benjamin, Pierre și Nils sunt trei băieți de vârste relativ apropiate care petrec verile cu mama și tata la o casă de vacanță în inima naturii. Este un loc izolat, unde nu vezi picior de om, dar unde natura își face de cap în cele mai frumoase feluri. Băieții se bucură acolo de câmpuri, de lacul cu apă, de pădure. Se bucură unii de alții, de soare, de ploaie. Dar universul ăsta al lor este o realitate paralelă pe care și-o crează singuri, căci realitatea imediată înseamnă să mănânce mâncare frugală, să fie bruscați, pedepsiși, ignorați, umiliți.

„Veți plânge pentru acești trei frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută“, scrie Fredrik Backman despre roman și să știi că nu e deloc departe de adevăr. Însoțindu-i pe cei trei în drumul lor spre maturitate, ți se strânge inima să-i vezi însingurați și temători, căutând în permanență afecțiunea și ocrotirea pe care nu o primesc decât arareori.

Schulman crează aceste portrete de băieți printr-un joc între aici și atunci, cu capitole ce descriu cât se poate de minimalist întâmplări și stări trăite în copilărie și capitole ce descriu prezentul în care trei adulți trăiesc sub povara trecutului. Acest prezent ni-i arată reuniți cu ocazia morții mamei lor, a cărei ultimă dorință a fost ca ei să-i împrăștie cenușa în locul în care au petrecut împreună atâtea veri.

O tensiune încredibilă stă la pândă încă de la început, anunțând dezastrul, aceasta crescând din ce în ce mai mult pe măsură ce avansezi în poveste. Și dezastrul se întâmplă, un accident teribil care este însă explicat și analizat pe deplin abia la final și care afectează și mai mult familia făcând-o și mai disfuncțională decât era.

Familie disfuncțională

Dacă sapi un pic în biografia lui Schulman, vei afla că scriitorul mai are doi frați, un tată cu barbă (detaliu ce apare și în carte) și o mamă alcoolică (pe ambii părinți i-a pierdut între timp). Despre relația cu mama lui, Lisette Schulman (fostă vedetă tv) a scris de altfel în romanul autobiografic „Forget Me“. Așadar, e imposibil să nu faci niște analogii între „Supraviețuitorii“ și viața lui Schulman, chiar dacă el nu spune niciunde că ar fi o carte autobiografică.

Gândul ca cele descrise în carte să se fi întâmplat cu adevărat (sau, mă rog, măcar o parte din ele) te face să simți și mai multă compasiune pentru cei trei băieți și revoltă pentru niște părinți iresponsabili. Totuși, deși nu ți se oferă nici o cheie de interpretare în acest sens, nu poți să nu intuiești și suferințele celor doi adulți, viețile goale pe care au ajuns să le trăiască, slăbiciunile proprii în care au ajuns să se complacă. Dincolo de sticlele de alcool, cea mai constantă prezență în această familie este tăcerea, în jurul ei și prin ea construindu-se unele destine și ridicându-se altele. Din această tăcere pândea neîncetat Benjamin (fratele mijlociu și personajul principal) gesturile și stările mamei. Căci în funcție de ele putea să-și dea seama cum va arăta ziua lor.

Benjamin este fratele mijlociu și cel mai sensibil dintre toți, pândind după schimbările de dispoziție ale părinților dar și după echilibru. Cel mai afectat de evenimentele copilăriei (aflăm că la maturitate face terapie și că a trecut printr-un episod suicidal), el este liantul energetic dintre membrii familiei, el este cumva și miezul tragediei. De aceea, vina pe care o simte chiar și în viața adultă este uriașă. Abia la final înțelegi greul lui sufletesc, tortura psihică și lupta lui de a rămâne conectat la bine, la frumos, la viață.

Vei fi uimit de cheia de final pe care a găsit-o Alex Schulman acestui roman și, da, vei plânge pentru cei trei frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută.

19 mai 2022
„Acul de aur și ochii Glorianei“ de Radu Paraschivescu

Cei care-l citiți pe Paraschivescu – „Recviem vesel pentru tata“, „Vitrina cu șarlatani“ și „Fluturele negru“ – știți că unul dintre cele mai mari atuuri ale lui, ca prozator, este plăcerea de a născoci. Iar ce născocește el în „Acul de aur și ochii Glorianei“ (cel mai nou roman al său, apărut la Humanitas Fiction) este o poveste cu doi măcelari deveniți oculiști în Italia secolului al XVI-lea, pe fundalul intrigilor politice, al ciumei și al creațiilor unor artiști precum Shakespeare și Caravaggio. Este o poveste luxuriantă, cu multe personaje și detalii uimitoare, cu intrigă și răsturnări de situație, cu atmosferă tipică epocii.

În prim plan sunt Durante și Cesare Scacchi, doi frați din satul Preci, cunoscuți ca cei mai buni măcelari, care devin peste noapte oculiști reputați (grație Conciliului al Patrulea Lateran, care le cerea măcelarilor – ”nu de-a dreptul, ci mai pe ocolite, chiar foarte pe ocolite” – să se facă doctori.).

Extrem de diferiți – „unul se bucura de viață și trăia fiecare zi ca pe ultima, celălalt era cumpătat în toate cele” -, frații Scacchi ajung faimoși pentru priceperea și istețimea lor, într-o epocă în care orice greșeală este pedepsită cu moarte, în care ciuma decimează populația, iar uneltirile de la marile curți sunt la ordinea zilei. Cartea prezintă aventurile acestor frați începând cu viața lor tihnită din Umbria și până la zilele glorioase de care se bucură după ce unul devine medicul Papei Clement al VIII lea, iar celălalt ajunge să vindece ochii reginei Elisabeta a Angliei.

Viața stradală și viața de la curte, teatrul elisabetan (la care nu era permisă prezența femeilor), homosexualitate, viol, uneltiri de tot felul și planuri precum acela de a îndrepta lucrurile dintre Biserica Angliei și Biserica Romei – sunt aspecte pe care Radu Paraschivescu le potrivește nemaipomenit în această poveste în care bărbații se iubesc cu văduvele satului (Cesare cu Carmela Cosenti), cardinalii Papei trăiesc pasiuni interzise (Federico Arpini cu Ottavio Ponterosso) iar supuși de nădejde pun la cale detronări (Andrew Greene, conte de Dunscombe, gândește în cele mai fine detalii îndepăratrea de la tron a Elisabetei). Paraschivescu descrie locuri și obiceiuri, invocă vedete ale vremii (Richard Burbage, prieten al lui Shakespeare și actor vestit al epocii) folosind un limbaj nerecomandat pudicilor, pe care-l îmbracă într-un umor nemaipomenit.

Autorul pare să-și fi construit personajele din perspectiva unui pictor renascentist, care știe că trebuie să afișeze bogăția și puterea bărbatului, în timp ce pe femeie trebuie să o reducă la un semn decorativ. Exact așa sunt bărbații din roman, pe când femeile (soția lui Cesare, iscoada lui Greene) sunt doar unelte de satisfacere a plăcerii au de realizare a unui plan.

Dar romanul lui este mai mult decât o sumă de evenimente și mai mult decât o galerie de personaje, este o pledoarie adusă ochiului și vederii, acel simț care i-a fascinat nu doar pe artiștii, ci și pe anatomiștii Renașterii. E foarte frumos și cât se poate de inteligent felul în care scriitorul aduce în față aceste perspective: cea a artistului preocupat de ochiul care îți dezvăluie minunile lumii dar și ororile ei, și cea a anatomistului care a învățat enorm despre anatomia ochiului în Renaștere, când medicina devine o adevărată disciplină științifică făcând trecerea de la Evul Mediu cel plin de superstiții la epoca modernă.

Primul e simbolizat de teatrul elisabetan (un teatru al contrastelor) și de clarobscurul dramatic din picturile lui Caravaggio; al doilea, de saltul pe care cei doi protagoniști ai romanului îl fac de la statutul de măcelar (neștiință) la cel de oculist (știință).

Dar atunci ce înzestrare s-ar cuveni să aibă, spre a fi în stare să le redea oamenilor nu doar vederea, ci și ….cum să-i spun? Se întrebă el….dezvederea? Adică putința de a te întoarce la lucrurile pe care le-ai văzut cu de-a sila, pe care ai fost pus să le privești, și de-a ți le smulge din suflet, la fel cum rupi buruiana de lângă floare. Putința de-a șterge cu buretele tot ce-ai fost nevoit să vezi, în ciuda vrerii tale. Putința de-a umple golurile astfel căscate cu altceva. Cu bucurii de ieri sau de demult. Cu amintiri. Cu întâmplări pe care să le scoți din cuferele minții, să le ștergi de praf, să le ții în lumină și să te îmbeți cu frumusețea lor, cu prospețimea lor regăsită.

„Acul de aur și ochii Glorianei“ are multe straturi și nuanțe și un fir roșu care-și croiește perfect drumul printre detalii. Scenele sexuale sunt atât de bine construite încât n-ai zice că sunt plăsmuite. Iar umorul e grozav, se râde mult cu o poveste de Radu Paraschivescu în brațe:).

8 septembrie 2021
„Casa Olandeză“ de Ann Patchett – Durerea care ucide

Deși a scris vreo opt romane până acum, nu pot compara „Casa Olandeză“ decât cu „Comuniune“, singura carte de Ann Patchett pe care am citit-o până la aceasta.

Ca și aceea, „Casa Olandeză“ (apărută de curând la Humanitas Fiction) este despre familii destrămate, despre divorțuri și părinți vitregi, despre tristețea iremediabilă a copiilor rămași fără un părinte și despre adulții defecți care ajung să fie chiar ei. Ca și aceea, „Casa Olandeză“ urmărește personajele în diferite etape ale vieții, dezvăluie treptat efectele traumei, construiește legături indestructibile între frați.

„Comuniune“ este, așa cum mărturisea chiar Patchett la un moment dat, cel mai autobiografic dintre romanele ei dar, dacă îți arunci o privire în biografia scriitoarei, nu ai cum să nu recunoști detalii din viața ei și în „Casa Olandeză“: divorțul părinților, conviețuirea alături de frați vitregi, suferința imensă pe care au simțit-o copiii după destrămarea familiei.

Pe când erau doar niște puști

Maeve și Danny sunt protagoniștii romanului, doi frați crescuți de tată și de două menajere într-o casă impunătoare din Elkins Park (Pennsylvania), cunoscută de toată lumea cu numele de Casa Olandeză. Așa cum ni se explică de la bun început, numele acestei construcții spectaculoase în stil neoclasic nu are nici o legătură cu arhitectura olandeză, ci cu oamenii care locuiau în ea, niște olandezi cu „nume imposibil de pronunțat“.

În spațiul acesta impunător, cu tablouri și ceramică de Delft, cu tavane ca la Versailles, s-au mutat, după moartea olandezilor, părinții lui Maeve și Danny: un agent imobiliar proaspăt îmbogățit și o femeie aflată mereu în slujba nevoiașilor. Mariajul nu ține mult, mama micuților părăsindu-și căminul pentru a merge în India să îngrijească copii săraci. Tatăl se recăsătorește, astfel încât Maeve și Danny se aleg cu o mamă vitregă și cu două surori mai mici.

Patchett imaginează povestea devenirii celor doi frații, de la niște copii frumoși, inteligenți și vulnerabili (mai ales Maeve, care fiind mai mare cu aproape 10 ani decât Danny, conștientizează mai bine ruptura de mamă) la adulții neîmpliniți, frustrați dar uniți pentru totdeauna de iubirea pe care și-au dăruit-o reciproc încă de când erau doar niște puști.

Cea mai percutantă imagine

Deși povestitorul este Danny, miezul romanului este Maeve, sora bolnavă (a devenit diabetică imediat după plecarea mamei), mereu protectoare, întotdeauna puternică, cea care a suferit o adevărată traumă la plecarea mamei, cea care a fost în permanență lângă frățiorul ei, așa cum nimeni nu a făcut-o. Ea e aici simbolul oricărui copil traumatizat, care nu înțelege de ce mama a plecat de acasă, de ce o altă femeie i-a luat locul, de ce surorile vitrege trebuie să-i ia camera, de ce casa părinților ei nu poate fi și a ei.

Când a ieșit Maeve din spital, lucrurile s-au agravat. Logica ne spunea că absența mamei a îmbolnăvit-o și tot logica ne conducea la concluzia că orice discuție în plus despre mama o poate ucide.

Chiar și portretul ei pictat, înfățișând-o la 10 ani, cu părul negru, lucios, cu haină roșie, cu un fundal de trandafiri roz și rândunele, este cea mai percutantă imagine din toată Casa Olandeză și din tot romanul, aceasta stând mărturie pentru intensitatea durerii unui copil pe care plecarea mamei îl poate ucide.

În ciuda rămășițelor de informație științifică ce stăruiau încă în memoria mea, ajunsesem să cred povestea pe care ne-a spus-o tata când eram copii: Maeve s-a îmbolnăvit pentru că ne-a părăsit mama, iar dacă cumva mama s-ar întoarce vreodată, Maeve ar muri. Chiar și părerile cele mai inepte capătă rezonanță odată ce se adeveresc.

Carte pe laptop deschis

Ziua aceea din copilărie

Casa Olandeză este un loc al tristeții, cei dinainte au fost nefericiți în ea, cei de-acum la fel. Adulții care trăiesc în acest loc sunt incapabili să comunice afectiv (mama, tata, mama vitregă), iau decizii stupide, ei fiind cauza principală a nefericirii copiiilor lor.

Copiii, în schimb, deși devin și ei niște adulți extrem de vulnerabili emoțional, se agață unii de alții (frați naturali și vitregi), ajungând să construiască legături profunde, care se dovedesc a fi adevărate surse de fericire.

Patchett scrie atât de frumos despre durere și despre greșeli iremediabile, despre cum trec prin viață copiii traumatizați, învățând, practicând meserii nobile (Maeve lucrează în cadrul unei organizații caritabile importante, Danny studiază medicina), făcându-și prieteni, călătorind, dar întorcându-se iar și iar la momentul și locul în care au simțit că se răstoarnă cerul peste ei. Ziua aceea din copilărie. Casa Olandeză.

22 martie 2021
Ce vrem noi, femeile?, de Isabel Allende – sau cum vede scriitoarea chiliană feminismul

Ce își doresc femeile

Întotdeauna m-au atras detaliile autobiografice ale unui autor, acele mărturisiri care să-mi amintească că cel care a scris cartea este un om ca noi toți, cu vulnerabilități și puncte forte. Cred că de aceea mi-a plăcut, în primul rând, volumul „Ce vrem noi femeile?“, pentru că o arată pe talentata, apriga, pasionala și extrem de micuța Isabel Allende (are numai 1,52 m înălțime) în ipostaza de fiică, de mamă și soție, de prietenă și soacră greșind și îndrăznind, visând cu ochii deschiși, rugându-se și sperând la o lume mai bună.

Apoi, umorul a fost un magnet grozav în parcurgerea destul de rapidă a cărții (la care ajută și dimensiunea relativ mică a textelor), aproape toate subiectele atinse – de la senzualitate, romantism și iubire până la politica complicată a țării de origine sau cadrul social în care își duc viețile multe dintre femeile lumii – stând sub semnul unui umor inteligent.

Și nu în ultimul rând, mi-a plăcut naturalețea cu care vorbește despre feminism (un termen destul de abstract care uneori inhibă) și despre ceea ce-și doresc cu adevărat femeile: siguranță, apreciere, pace, resurse proprii, și mai ales dragoste.

Și în ce constă feminismul meu? Nu e vorba despre ce avem între picioare, ci între cele două urechi. Este vorba despre o postură filozofică și de o revoltă împotriva autorității bărbaților. Este o modalitate de a înțelege relațiile umane și de a vedea lumea, este un pariu pentru dreptate, o luptă pentru emanciparea femeilor, homosexualilor, lesbienelor, transexualilor, a tuturor oprimașilor sistemului și acelor care vor să se alăture.

Nașa tuturor scriitorilor

Vanitoasă, nerăbdătoare, mereu amorezată de câte un bărbat, Allende a știut (intuitiv) că este o feministă înrăită încă de când era o fetișcană în casa bunicilor ei din Chile, unde revolta sa împotriva autorității masculine și solidaritatea cu femeile casei, lipsite de orice putere, se manifestau fără perdea. A continuat să fie așa și în anii de tinerețe, când scria despre violență domestică, virginitate și avort în reviste feministe precum Paula, dar și la maturitate, când a înființat chiar și o fundație (isabelallende.org), ce investește în puterea femeilor și a fetelor aflate în situații de mare risc.

Isabel Allende a devenit o feministă convinsă și datorită femeilor pe care le-a adorat: mama sa, Panchita, pe care a iubit-o enorm și care, prin contraexemplul ei, de femeie supusă și părăsită de soț, a îndârjit-o în lupta pentru drepturile femeilor; editoarea sa de la Barcelona, Carmen Balcells, „nașa tuturor marilor scriitori ai Boom-ului și ai sute de alți autori de limbă spaniolă“, care a ajutat-o enorm pe Allende într-o perioadă în care scriitoarele din America Latină erau ignorate de critică; Olga Murray, „o tinerică de nouăzeci și patru de anișori“, care a salvat de la sclavia domestică (prin organizația ei de caritate) mii de fete din Nepal.

Fericire calmă

Cartea ne-o arată pe Allende, nu ca pe o războinică cu armele mereu la vedere, ci ca pe o femeie inteligentă și senzuală, care e gata oricând să lupte pentru dreptatea unei femei, dar și să-și recunoască, chiar și la vârsta de aproape 80 de ani, propria nevoie de afecțiune și de sex. Sunt delicioase paginile în care descrie aventurile trăite pe când era o femeie măritată, divorțurile și cea de-a treia căsătorie aducătoare de liniște, momentele în care se simte sexy (cel puțin după un pahar de vin și un fum de marijuana).

Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând. Totuși, din prudență, nu îmi pun la încercare toate talentele și îmi accept limitările.

Acum, Allende își trăiește bătrânețea ca pe ceva prețios, cu o fericire clamă, cu mintea eliberată de nesiguranță, complexe inutile ”și alte păcate capitale”, cu mai puține lucruri materiale și mai mult timp liber. Și e convinsă că nu ar fi avut toate astea dacă nu i-ar fi plăcut să lupte pentru drepturile ei de femeie.

1 decembrie 2020
„Frankissstein. O poveste de iubire“, de Jeanette Winterson: Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?

Povești în oglindă

„Frankissstein. O poveste de iubire“ – cea mai nouă carte a ei, aflată pe lista lungă a Booker Prize-ului din 2019 și tradusă acum și la noi de editura Humanitas – este o nebunie de roman construit fragmentar, pe două planuri, unul în secolul al XIX-lea, când britanica Mary Shelley concepea romanul gotic „Frankenstein“, altul într-un prezent ce explodează de invenții tehnologice.

Primul plan recompune contextul în care a fost zămislită prima poveste science fiction adevărată (cum considera scriitorul Brian Aldiss romanul „Frankenstein“), cu boli precum malaria care lasă mame îndurerate (însăși Mary a pierdut vreo trei copii), cu povești de dragoste neconvenționale (cum este cea dintre Mary și soțul ei, poetul romantic Shelley, sau dezmățurile prietenilor lor, poetul Byron și medicul Polidori, despre care unii spun că ar fi fost primul care a scris ficțiune cu vampiri), cu poeți tineri „sechestrați de ploaie“ (așa cum au fost Mary, Shelley și Byron în zilele acelea din 1816, când s-au refugiat într-o cabană pe malul lacului Geneva împreună cu Polidori și Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary și nevasta lui Byron).

Celălalt descrie cadrul în care antreprenori ciudați ca Ron Lord, inventatori periculos de inteligenți și aroganți precum Victor Stein, medici transexuali cum este Ry Shelley sau jurnaliști tupeiști ca Polly D își duc viețile printre roboți sexuali, mașini performante, proiecte secrete.

Ambele planuri sunt interconectate prin idei ce țin de invenție și tehnologie, de relația dintre bărbat și femeie, de tot felul de discriminări, de transexualitate și transumanism.

Numitor comun

Sunt foarte multe paliere ale poveștii, unele mai întortocheate decât altele, foarte deștept construite, prin care cauți frenetic răspunsuri la tot felul de întrebări: Cine suntem cu adevărat? Ce este iubirea? Ce este de fapt viitorul? Ce se întâmplă cu sufletul după ce murim?

Peisaje cu ploaie și vânt, cu umbre enigmatice și lumini ciudate, laboratoare subterane secrete unde se crează o nouă viață din implanturi și impulsuri, ospicii de nebuni precum Bedlam din Londra (care a influențat atâtea cărți horror), năluci sprintene și străvezii, vibratoare inteligente și conferințe TED – sunt imagini contradictorii în care Winterson mixează realismul istoric cu super-inovațiile tehnologice, cu scene de sex, bătălii mentale legate de masculinitate și feminitate, de supremație și adevăr. Se conturează ușor și imaginea unui Byron corpolent, insomniac și leneș, iubiri frumoase (precum cea dintre Mary și Shelley) dar și iubiri bazate, paradoxal, pe despărțire (Victor și Ry).

Numitorul comun al acestor două planuri este invenția, gândirea creatoare, creatorul. Începând cu o scriitoare de secol al XIX-lea care, undeva în Elveția, a imaginat un personaj monstruos și până la un medic din zilele noastre care s-a reinventat total remodelându-și propriul trup. „Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?“, întreabă Shelley la un moment dat, iar întrebarea îți sună iar și iar în minte chiar și după ce ai terminat de citit cartea.

Jocul acesta inteligent pe care Winterson l-a creat folosind descrieri romantice, conversații filozofice, glume scabroase și limbaj sexual te face să te gândești la multe multe lucruri (unele mai trăsnite decât altele, ca să fim sinceri), dar dintre toate, ideea de creație este cea care-ți acaparează cel mai tare gândurile. Ce înseamnă să creezi? Cât e durere, cât revelație în ceea ce zămislești? Suntem noi înșine ceea ce inventăm? Iar dacă da, ce fel de creație suntem?

30 octombrie 2020
„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, cartea de debut a australiencei Holly Ringland (tradusă acum și în română la Humanitas Ficiton) a devenit una din preferatele mele, alături de „Acolo unde cântă racii“, a Deliei Owens, și „Unde pădurea întâlnește stelele“, de Glendy Vanderah. Toate trei sunt debuturile unor femei care au făcut multă vreme cu totul altceva decât să scrie: Owens a fost toată viața zoolog, debutând la vârsta de 60 de ani cu proză, Vanderah a fost ornitolog iar Ringland a lucrat ani la rând într-o comunitate de indigeni din deșertul australian, unde a învățat despre specii de flori. Toate au fost influențate, fără doar și poate, de experiențele trăite în inima naturii și toate, fără excepție, scriu într-un fel atât de special încât ai putea să numești cărțile lor stoluri de păsări, câmpuri de flori, ceruri și ape și suflete.

Coperta romanului Florile perdute ale lui Alice Hart

Locul în care se vindecă suflete

La fel ca „Acolo unde cântă racii“ și „Unde pădurea întâlnește stelele“, „Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este un roman despre violența domestică și despre relații abuzive. Personajul central este, ca și acolo, o fetiță care crește și se dezvoltă cum poate ea mai bine după ce a fost martora și victima atâtor abuzuri în familie, iar natura este cea care, o învață, până la urmă, cel mai mult despre viață și oameni.

Alice este o fetiță crescută la malul oceanului – în peisaje de sare, trestie de zahăr și mult albastru – de o mamă blândă și un tată agresiv. Rămasă orfană la vârsta de opt ani, după ce un incendiu îi mistuie casa și părinții, micuța este spitalizată iar la trezire trăiește șocul celor întâmplate rămânând fără voce. Are însă un salvator, o bunică de a cărei existență nici nu știa, care o ia în grija sa la o superbă fermă de flori pe nume Thornfield unde, după ani, își va recăpăta glasul.

Locul se dovedește a fi mai mult decât un spațiu în care se îngrijesc flori australiene autohtone, și anume unul în care se vindecă suflete (toate femeile de la Thornfield, cărora li se mai spune și Florile, și-au găsit aici refugiu în urma unor traume provocate de violența domestică).

Limbajul durerii

La această fermă, care nu seamănă deloc cu casa ei de lângă apă, Alice începe să se vindece cu ajutorul florilor, mai exact cu ajutorul unui limbaj al lor, inventat și transmis din generație în generație de femeile din familie. Un limbaj al durerii și al speranței prin care și-au găsit alinare și salvare străbunica, bunica, mama ei (toate, fără excepție, abuzate fizic și psihic de bărbați violenți) dar și multe alte femei cu experiențe asemănătoare.

Violența domestică pusă în relație cu puterea tămăduitoare a florilor este un aspect împrumutat chiar din biografia scriitoarei, care a trăit, ani la rând, în relații abuzive din care nu a reușit să iasă și să se vindece decât cu ajutorul florilor și al scrisului (după mai multe experiențe traumatizante, Ringland s-a mutat în Anglia, unde a obținut un master în scriere creativă la Manchester University și unde a început să cultive flori australiene).

Asta face și Alice în lungul și istovitorul drum spre vindecare: se înconjoară de flori, le învață denumirile științifice și semnificațiile („Orhideea cu cioc roșu: dorința de a poseda“; „Floarea de flanelă: ceea ce s-a pierdut s-a găsit“; „Crinul de râu: Dragoste ascunsă“; „Arborele de coral cu aripi de liliac: leac pentru inimi zdrobite“), învață să comunice din nou cu ceilalți și să se cunoască mai bine pe sine.

Chiar și așa, dezamăgirile nu încetează să apară și să lase urme adânci (se îndrăgostește nebunește de doi bărbați, în adolescență și la maturitate, care o dezamăgesc profund), însă ceea ce reușește ea să învețe cu ajutorul florilor o va ține departe de bărbați violenți și de un trecut dureros.

Cântec de revoltă

Oricât de tristă ar fi povestea fetei, cartea e optimistă, încurajând la introspecție și conștientizare de sine, la căutarea libertății și a curajului de a recunoaște valoarea propriilor povești.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este strigătul de revoltă al lui Ringland și al atâtor femei abuzate, cântecul de alinare și de speranță al oricui a înțeles cât de greu dar și cât de imperios este să rupi lanțurile violenței.

Ajungi să recunoști sunetul acestui cântec printre fraze în care plâng și râd cuvinte, în care flori de tot felul și fluturi monarhi vindecă suflete.

Căci felul de a scrie a lui Holly Ringland este mai mult decât o înșiruire de propoziții și fraze, e ploaie de stele și petale de flori parfumate, e val de mare răcoros și miros de pământ reavăn, e urmă de lovituri pe piele, e râs de fericire.

21 septembrie 2020