Publicat de editura: Editura Trei

  • „Lupanarul“: viață de bordel

    „Lupanarul“: viață de bordel

    Abia atunci a început să mă intrige titlul care, sincer, nu știam ce înseamnă (vizuina lupului, bordel). Să vă mai spun că am citit-o pe nerăsuflate? Și…cu mare uimire pentru ce se întâmpla în Pompeii-ul anului 74, cu noduri în gât pentru soarta femeilor de-atunci, cu admirație pentru povestea limpede pe care a construit-o britanica Elodie Harper, care e jurnalistă la bază (Channel 4 News, ITN și BBC radio, ITV News Anglia). 

    „Lupanarul“ este un roman istoric, primul dintr-o trilogie dedicată femeilor despre care istoria nu a scris nimic până acum, iar eu cred că v-ar plăcea tare mult (a apărut în traducerea Alexandrei Fusoi, la editura Trei). 

    O lume crudă

    Despre ce este vorba? Amara, o fată de doctor, ajunge în urma unor circumstanțe nefericite, să fie cumpărată și transformată în prostituată (lupa, însemnând în latină lupoaică, dar și prostituată). Devenită astfel proprietatea lui Felix (un pește în adevăratul sens al cuvântului), tânăra e forțată să presteze servicii sexuale într-unul din bordelurile din Pompeii. Acel lupanar este de altfel și singurul bordel din Roma Antică care a supraviețuit până în zilele noastre și în care autoarea a fost să se documenteze. 

    Apropo, dacă intri pe blogul lui Harper dedicat Pompeii-ului (elodieharper.com), vei vedea că prima imagine care te întâmpină este o pictură murală înfățișând trei femei în togă romană (este un fragment din picturile erotice care acopereau pereții lupanarului din Pompeii). Ți se face pielea de găină când te gândești că locul în care s-au petrecut atâtea scene violente este și astăzi în picioare.

    Amara, care a gustat din liniștea și frumusețea vieții de familie, știe că nu vrea însă o astfel de viață și, folosindu-și inteligența, talentele și curajul, face tot posibilul ca să scape de acest destin.

    Elodie construiește astfel un tablou detaliat al micii comunități de prostituate din Pompeii, descriind-o ca pe o mică familie în care tinere abandonate sau vândute de propriile familii încearcă să-și găsească alinarea. E o lume crudă, în care femeile trebuie să se supună și să îndure violența bărbaților, începând cu cea a stăpânului lor și până la cea a clienților.

    E o lume în care femeile nu există decât ca obiect sexual și în care luxul mângâierii și al vorbelor frumoase e doar o iluzie, singura lor bijuterie fiind prietenia dintre ele.

    „Noaptea la lupanar trece ca o scenă din Hades: procesiunea nesfârșită de bărbați beți, fumul, funinginea, țipetele furioase, vasele sparte, plânsul lui Dido, mirosul înțepător de la poțiunea Victoriei când se spală pe dinăuntru, sforăitul răgușit al lui Beronice“. 

    O carte profund feministă

    Harper – care are studii în latină făcute la Oxford și care e pasionată de lumea antică – descrie minuțios contextul în care se petrec faptele, începând cu locul umil în care viețuiesc femeile, băile termale unde bârfesc, străzile cuprinse de sărbătoare și până la ororile pe care acestea dar și bărbați oropsiți de soartă trebuie să le îndure (apar în carte și detalii legate de homosexualitate). 

    Deși povestea este una dramatică, Harper dă strălucire vieții acestor femei prin descrierea unor momente de fericire autentică trăite, fie între pereții sărăcăcioși ai bordelului, fie în birturi și băi sau pe străzile orașului. Bucuriile lor mici și simple capătă cu atât mai multă strălucire cu cât sunt trăite într-un colț mizerabil de lume, unde trupurile femeilor sunt abuzate iar valoarea lor umană e călcată în picioare. 

    Mi-a plăcut cum Harper a surprins dinamica dintre bărbați și femei și cum a creat similitudini cu lumea contemporană, arătând cât de multe au în comun femeile moderne cu personajele cărții. „Lupanarul“ este o poveste complet modernă, iar modernismul ei stă, nu atât în limbajul actual pe care-l folosește, cât mai degrabă în perspectiva contemporană din care este spusă.

    Este, în același timp, o carte profund feministă, care explorează impactul psihologic pe care circumstanțele nefericite îl au asupra femeilor, dar care și evidențiază resursele interioare ale acestora, curajul și ferocitatea cu care își urmează calea.

  • ”A râs și tata” de Remus Boldea

    ”A râs și tata” de Remus Boldea

    Ce mi-a plăcut:

    Temele 

    Remus Boldea scrie, în mare parte, despre ce înseamnă să fii băiat, despre crizele adolescentine, curiozitățile, gafele, teribilismul pe care le încearcă mai toți în anii de liceu (începând cu cărțile și filmele cool și până la prieteniile bizare, fumatul și sexul), dar și despre primii ani de maturitate. În prozele lui se încheagă un portret de băiat care își caută drumul, care vrea să se descopere, să se împrietenească cu eul lui cel mai profund. Căutarea asta pare un fel de miștocăreală, dar în esență e nevoia disperată a unui puști de a afla cine e el cu adevărat (”Mi se pare că n-am nici un talent. La școală sunt mediocru. Nici la Dota nu excelez, iar la fotbal nici nu mai vorbesc….Citesc cu speranța că voi fi altfel. Doar că de multe ori mi-e teamă că nu înțeleg ce citesc”). 

    Remus scrie și despre oameni de la țară, despre bătrâni care își comandă coșciuge încă din timpul vieții (”Măsurători”) sau care au ca ultimă dorință aceea de a fi înmormântați goi (”Fructe și cenușă”). Scrie și despre scriitori care se închid cu lunile în casă pentru a nu rata întâlnirea cu inspirația (”Faza aia din Seinfeld”).

    Rana, durerea, anxietate, moartea, sexul sunt peste tot în proza lui Remus. Tinerii mor din diverse cauze (sinucidere, leucemie, etc), băieții cară pe umeri cosciugele prietenilor, copiii cresc cu traume pe care, cel mai adesea, le primesc cadou de la familie (”Nu vreau să mă axez doar pe partea negativă a lucrurilor, dar nu pot să nu-mi amintesc că ai mei, de fapt, nu prea mă plăceau. Cred că aveam ceva pe față, pentru că maică-mea mă trosnea constant, iar tușica a zis constant de mai multe ori că fața mea cere pumni”).

    Scenele de sex

    Știți și voi că nu e lucru ușor să descrii astfel de scene într-un text literar, riscul de a cădea în penibil este cât casa. Dar Remus reușește să facă asta fără să cadă în derizoriu, scenele erotice sunt vii, nu au nimic artificial în ele. 

    Finalurile

    Sunt neașteptate, ceea ce eu iubesc cel mai mult la o proză scurtă. Nu explică, nu dau mură-n gură. Sunt istețe. Unele amuzante. Cele mai multe, un fel de extensie a titlurilor textelor. Toate te fac să te gândești la ceea ce tocmai ai citit. Să cauți substraturi. Să faci conexiuni. Acesta este un alt aspect care mi-a plăcut la volumul ăsta: că prozele comunică între ele, că acele conexiuni de care vorbesc sunt de găsit nu doar în textele înseși, ci și între ele. Conexiunile astea, care se crează cu ajutorul unor teme și personaje comune, fac volumul mai unitar, mai compact.  

    Umorul

    Nu e nici unul difuz, nici unul strident. E un umor bine dozat, suficient cât să anime textul, să-i dea mai multă viață, mai multă consistență. Cred că alături de teme și personaje comune, umorul este liantul perfect dintre prozele lui Remus. 

    Ce nu mi-a plăcut:

    Cuvintele și expresiile vulgare

    Textele lui sunt o îmbinare interesantă de realism dur cu tandrețe poetică care dau o energie frumoasă prozei. Faptul că le tatuează cu genul ăsta de cuvinte (p..a, f…t, etc) nu face decât să le supraîncarce și să le scadă din intensitate.

    Era o vreme când apreciam tipul ăsta de limbaj, când vedeam în el nonconformism, îndrăzneală, stil, atitudine, dar sunt deja ani buni de când caut altceva la o carte. Ceea ce, făcând abstracție de cuvintele și expresiile vulgare, am găsit și în volumul lui Remus Boldea.

  • „Euforie“ de Elin Cullhed – Sub un clopot de sticlă

    „Euforie“ de Elin Cullhed – Sub un clopot de sticlă

    Inspirată de scrierile și de viața poetei, dar și de propria experiență de mamă, scriitoare și soție de scriitor, suedeza Elin Cullhed reconstituie ultimele 12 luni din viața Sylviei Plath, când aceasta se lupta să facă față depresiei, să-și crească singură cei doi copii mici, să scrie, să trăiască.

    „Textul era compus din viața mea. Din corpul meu, din pielea mea, din încheieturile mele albe, care m-au ajutat să traversez comitatul Devon cu bicicleta“. Așa își începe Cullhed romanul în care Plath este personaj fictiv, evident, dar în care vocea ei este atât de bine conturată încât mi s-a întâmplat de mai multe ori, în timpul lecturii, să am senzația că citesc autobiografia Sylviei. Cullhed îi preia vocea cu atâta naturalețe, se adaptează la stilul ei de a scrie și de a vorbi, preia forța și gândurile ei încât chiar ai senzația că-ți vorbește Plath.

    Biografiile, scrisorile și jurnalele poetei au ajutat-o pe Cullhed să-și imagineze cum a fost Sylvia ca scriitoare și mamă, cum s-a luptat cu scrisul, cu demonii interiori, cu dragostea și cu propriile exigențe, cum a cedat în cele din urmă.

    „Euforie“ este practic despre perioada petrecută în Anglia, țara pe care Sylvia nu a putut-o niciodată îndrăgi. Mai exact despre ultimele 12 luni din viața ei trăită la Devon și la Londra. Se mutase în Anglia cu soțul ei, poetul Ted Hughes, înainte de a avea cei doi copii, dar nu reușise nicicum să se obișnuiască cu clima rece, cu austeritatea oamenilor, cu izolarea de la țară (Devon). 

    Ea, americanca visătoare și sensibilă care adora Parsiul, care scria poezie confesională (era printre primii poeți care scria în acest gen), care ardea pe dinăuntru, avea să se stingă încet încet în țara pe care nu a iubit-o deloc. Viața izolată din Anglia – departe de cluburi literare, de oameni cu care să discute despre artă și poezie (a fost profesoară la Smith College, a participat la cursuri de scriere creativă conduse de poeții Robert Lowell și Anne Sexton) – îi va accentua stările depresive și o va conduce spre gestul final (se sinucide în 1963, la vârsta de 30 de ani). 

    Realitatea asta era prea mult pentru mine, îmi voia răul, iar eu mă holbam la ușile dulapului de bucătărie, la tapetul maro, la flacăra care se micșora și se transforma în cărbune încins în soba cu ușa deschisă. La lumina de decembrie care îmi scuipa adevărul în față. 

    Sylvia avea deja un istoric în ceea ce privește boala mentală, cu depresie severă, cu tentative de suicid, dar starea ei psihică devine din ce în ce mai vulnerabilă în acel ultim an și asta pe fondul schimbărilor drastice din viața de familie: la scurtă vreme după nașterea celui de-al doilea copil, Ted o părăsește pentru o altă femeie, Assia Wevill. Stările tulburătoare se amplifică, Sylvia are insomnii, pierde foarte mult în greutate (20 de kg). Culmea, însă, în această perioadă a durerii maxime, Plath a scris cel mai mult și cel mai intens, poemele ei – explozii emoționale despre sexualitate, boli psihice, traume, moarte, sinucidere – fiind singura ei legătură cu sine și cu lumea.

    Acum nășteam toate cuvintele care erau legate între ele și întrupau ceva mult mai măreț și mai important decât realitatea…eram înăuntrul cuvintelor care construiau poduri, vindecau leziuni interne și deschideau porțile cele mai ferecate ale inimii.

    Sylvia scrie despre ceea ce o doare, scrie despre misoginismul bărbaților, despre agresivitatea lor, scrie despre sănătate mintală, despre nevoia femeilor de a-și găsi identitatea și independența, despre toxicitatea relațiilor. Scrie despre senzația de abandon pe care a trăit-o la moartea tatălui ei, pe când nu avea decât opt ani, despre legătura rece cu mama ei, despre trădarea lui Ted.

    O parte din aceste poeme au fost înregistrate în acea perioadă, cu vocea ei, de BBC. S-o asculți pe Sylvia recitându-și propriile dureri, cu glas puternic (în total dezacord cu vulnerabilitatea ei acută) este tulburător. Glasul ăsta îl auzi, într-o altă textură, și în cartea lui Cullhed, e peste tot, o voce plină, aproape bărbătească, în care se ascunde tot zbuciumul unei fete.

    Obsedată de control și perfecționism, purtând neîncetat masca siguranței de sine, a împlinirii și bucuriei, „cea mai frumoasă fată din lume“ (cum o numește Cullhed), își ascundea suferința sub zâmbete largi. Libertatea ei era scrisul, oaza ei era o bucată de hârtie și un creion; cu ele aprindea toată lumea ei interioară, clocotitoare, strălucitoare. 

    Știam că am o lecție de învățat, știam că nu acordasem timp suficient pentru munca lăuntrică și ăsta era rezultatul, asta ajunsesem după politica asta a struțului – eram o mamă singură (la fel ca maică-mea!”), părăsită de tatăl copiilor mei, complet lipsită de apărare și de sprijin, lăsată pradă propriilor mele creații literare, iar singură nu eram la fel de puternică.

    Cu acest roman, Elin Cullhed intră în mintea Sylviei, îi simte spaimele și dorințele cele mai aprige, se impregnează de visurile și obsesiile ei, devine chiar ea. O Sylvia Plath ademenitoare, contrastantă, sclipitoare, rănită, vizionară, originală. O Sylvia care știe ce poate, care-și cunoaște forța creatoare, care are nevoie de validare, de recunoaștere, de iubire, de ajutor.

    Toată poezia ei a fost strigăt de ajutor, la fel cum a fost și gestul ei final. Iar „Euforie“ face să se audă atât de bine acest strigăt încât simți că ai vrea să sfâșii timpul ca să poți ajunge la „cea mai frumoasă fată din lume“ și s-o ajuți. Cumva. Oricum.

  • „Sufletul lumii“ de Camelia Cavadia – Atunci când tainicul pătrunde în viața de zi cu zi

    „Sufletul lumii“ de Camelia Cavadia – Atunci când tainicul pătrunde în viața de zi cu zi

    O bucată de viață caldă

    Cele 12 povești care alcătuiesc acest volum – apărut de curând la editura Trei urmând cărților „Vina“, „Măștile fricii“ și „Purgatoriul îngerilor“ – mi-au amintit de foarte multe momente din copilărie și din anii maturității, dar mai ales de niște senzații pe care le-am trăit atât de intens încât le simt și acum gustul. Pe scurt, sunt povești despre oameni obișnuiți și despre locuri oarecare în care se strecoară, însă, tainicul transformând banalitatea unei clipe într-o adevărată magie. Sunt povești despre momente în care realul și fantasticul se împletesc pe negândite, lăsându-te cu neliniști inexplicabile sau dăruindu-ți certitudini neașteptate.

    „Noaptea care a ucis fericirea copiilor“ – o poveste superbă despre colindatul din Ajunul Crăciunului – mi-a adus aminte, spre exemplu, de diminețile geroase și sclipitoare de iarnă în care porneam cu toții, cu traistele de lână, după colindețe, dar și de sentimentul de fericire cu gust amar, pe care l-am simțit de-atâtea ori dar pe care nu știam să mi-l explic. Deși este despre nerăbdarea și bucuria copiilor de a repeta un obicei străvechi, povestea ascunde în ea și un sâmbure dramatic (dispariția unui copil), excelent îmbrăcat în straturile narațiunii.

    Trăiam un astfel de moment sublim, simțind cumva că fericirea doare, într-un fel atât de plăcut, încât tot ce-mi doream atunci era să pot opri timpul în loc. Să fie mereu iarnă, să ningă întruna cu fulgi ăia grași și peste noi să toarnă cu bucurie, râsete și gălăgie. Doar că momentul s-a stins, așa cum stingi un bec și rămâi dintr-o dată în întuneric, și deși m-am mirat, n-am făcut mare caz din asta.

    „Grădina ascunsă“ m-a făcut să retrăiesc toți acei ani petrecuți în București cu veri leneșe, cu lumini mici în noapte, cu arome de cimbru, trandafiri, iasomie, anason și mere, cu gogoși, papanași și scovergi, cu adieri subțiri de vânt și cu promisiuni de tot felul. Mi-a readus sup piele senzația aceea simțită în atâtea seri albastre, că ceva nemaipomenit e pe cale să se întâmple.  

    Toate îmi dădeau senzația unui văz cuprinzător pentru întâia oară. Ca și cum un văl tulbure tocmai mi s-a ridicat de pe ochi. Ca și cum trupul și-ar fi desfundat extremitățile, picioarele s-ar fi dezmorțit, mâinile și-ar fi recăpătat dexteritatea, sufletul s-ar fi scuturat de praf. Mă-ncerca o acută senzație de ACASĂ, chiar dacă multe lucruri îmi erau complet necunoscute. O bucată de viață, caldă, masivă, densă, s-a rupt cu un zgomot ca o stâncă, iar prezentul a început să se scufunde molcom într-un timp trecut.

    Vălul dintre lumi

    Dedicate unor oameni dragi – „Surorii mele, Laura, far în noapte pentru toată copilăria mea“; „Fiicei mele, Adreea, copilul cu fluturi în păr, capabil să înfăptuiască miracole“ – textele sunt pilde minunate despre răbdare, înțelepciune, curiozitate. Dar, înainte de toate, sunt povești despre prietenie și iubire, despre natură și momente magice ce deschid porțile către o nouă lume, mult mai intensă, mult mai vie. Locurile în care cresc poveștile sunt diferite (sate, stațiuni, orașe, vârfuri de munte, păduri) dar toate au ceva în comun: tainicul. În realitatea de zi cu zi a acestor spații s-a infiltrat, numai ea știe cum, magia schimbând ordinea lucrurilor, îmbrăcând lumea în haine noi și umplând-o de sensuri.

    Uneori, acest tainic este atât de discret încât oamenii nu găsesc nici o explicație celor trăite, alteori este atât de evident și profund încât oamenii nici măcar nu-l pot rosti (cum e în povestirea „Necuratul“). Sunt câteva clipe din miliarde de alte clipe încapsulând acel ceva care te farmecă, te uimește și care-ți rămâne pentru totdeauna întipărit în memoria afectivă. „Oricât de grea sau de ușoară ar fi, prin crăpăturile vieții ăsteia de zi cu zi, tainicul va găsi mereu o cale să pătrundă“, spune vocea povestitoarei în „Pune-ți o dorință!“ (dedicată „Cristinei, omul care m-a adus la suprafață ori de câte ori era să mă scufund“). Despre acele crăpături ale vieții de zi cu zi scrie aici Camelia, despre acele fisuri ale realității prin care pătrunde, de dincolo, fantasticul, inexplicabilul, magia. Despre vălul abia perceptibil dintre aici și acolo. Și despre cum, la atingerea lui, oamenii se schimbă pentru totdeauna.

  • „Orbi“ de Petronela Rotar: Atunci când trăiești la suprafața vieții

    „Orbi“ de Petronela Rotar: Atunci când trăiești la suprafața vieții

    Traume

    Mi-am dat seama de la prima pagină de ce este Petronela Rotar atât de iubită de cititori. În primul rând, scrie așa cum vorbește: cu directețe, cu fraze scurte, nu caută îndelung cuvintele, nu amețește frazele, are darul de a le potrivi de la bun început așa încât mesajele să fie cât mai clare, cât mai percutante. În al doilea rând, e sinceră, abordând subiecte pe care le cunoaște foarte bine, descriind experiențe și stări prin care a trecut ea însăși.

    Petronela a cunoscut abuzul emoțional și fizic, a fost victima unui viol și a unor relații toxice (vorbește despre asta în interviuri), aceste experiențe fiind punctul de plecare al cărților ei („Ajută-mă să nu dispar“, „Privind înăuntru“ etc).

    În „Orbi“ (apărut de curând într-o ediție nouă, la editura Trei), ea scrie despre o femeie de 30 de ani, o jurnalistă pe nume Alexa care trece prin mai multe relații eșuate înainte de a se îndrăgosti de Călin, un violonist ratat, cu care se și căsătorește. Totul pare perfect – plaja unde se cunosc, conversațiile, săruturile, disponibilitatea ei, grija lui de tată, renunțarea la fosta soție -, așa că de ce să-și facă griji? Grijile apar însă mai repede decât și-ar fi putut imagina, Alexa descoperind, rând pe rând, metehnele partenerului de viață: dependența de alcool, gelozia excesivă, agresiunea verbală. Povestea este construită pe două paliere: trecutul, în care cei doi se cunosc, se îndrăgostesc și se căsătoresc; prezentul, când cei doi divorțează iar Alexa ajunge, cu ajutorul terapiei, să se cunoască mai bine.

    Alexa avea să descopere, mulți ani după, cât de inconștientă fusese, nu doar atunci, în punctul acela al vieții ei când cotise înspre el, ci în general, trăind la suprafața vieții, făcând alegeri dictate de un subconștient plin de răni și de gunoaie, ce nu fusese niciodată curățat sau vindecat, fără să înțeleagă niciodată până la capăt ce anume și de ce i se întâmpla, navigând pe apele tulburi ale tuturor traumelor pe care le adunase în cei 28 de ani de existență. 

    Romanul este, în esență, despre acest cuplu, despre zilele lui senine de început și despre hăul în care ajunge să se termine povestea de iubire a celor doi. Dar, Petronela Rotar face mai mult decât să spună o poveste de cuplu, ea analizează mecanismele din spatele comportamentelor, descompune situații și întâmplări pentru a le găsi miezul și pentru a explica lucruri. Și mai face ceva nemaipomenit: nu caută vinovați, ci conjuncturi care duc la manifestări agresive. Deși ești tentat să-l acuzi doar pe Călin – căci el îi aruncă injurii, îi invadează intimitatea spărgându-i conturile de pe rețelele sociale, o hărțuiește -, ajungi să înțelegi că și Alexa a avut partea ei de vină – nu a fost atentă la semnalele de început, a căutat, inconștient, relații abuzive, își manifesta și ea furia într-un mod nesănătos.

    O singură variantă nu-i trecea Alexei prin minte, cea mai neașteptată și mai puțin suportabilă dintre toate: că era chiar ea cea care se păcălise, că divinitatea, universul, Călin, Andrei erau la rândul lor născociri și alegeri ale minții ei, nu instanțe superioare în mâinile cărora ea era doar un biet pion, o biată victimă.

    …întotdeauna, în relațiile disfuncționale, dezadaptative, abuzive,…, vina e amândurora, cei doi își întrețin nevoile nesănătoase care i-au împins unul către celălalt. Întotdeauna un abuzator va fi atras de o potențială victimă care, la rândul ei, își caută călăul pentru ca apoi, dinamica dintre ei să se schimbe încontinuu, ei devenind pe rând, și una și cealaltă, când agresor, când victimă.  

    Familiaritate

    Din punctul ăsta de vedere, „Orbi“ e construit ca un thriller care te conduce încet încet către un final neașteptat. Victima este victimă pentru că a ales să fie asta, pentru că purta cu sine un bagaj atât de greu de resentimente, frustrări, dureri ascunse, încât nu știa să aleagă altceva. Agresorul este agresor pentru că, la rândul lui, avea un trecut marcat de traumă. ”Noi nu căutăm fericirea, căutăm familiaritatea”, îi spune terapeuta explicând de ce oamenii ajung să aleagă de multe ori ceea ce le face rău. 

    Așa începe călătoria Alexei spre sine, în care descoperă realități dureroase: cât de nefuncțională fusese din punct de vedere emoțional, cât de mult o marcase sentimentul de neiubire trăit în copilărie (un tată care o bătea din orice motiv), de ce alesese mereu relații abuzive, cum se abandonase pe sine. 

    „Orbi“ este despre abuz emoțional și fizic, despre bagaje grele pe care le purtăm cu noi fără să ne dăm seama, despre comportamente disfuncționale și modele de familii nesănătoase. Este despre viață trăită la suprafață, despre orbire și dezorbire, despre asumare. 

    Petronela Rotar, care a făcut ani la rând terapie și care a urmat cursurile unei facultăți de psihologie, știe că traumele nu se pot vindeca decât cu ajutor specializat. De aceea, una din provocările cărții este aceea de a conștientiza că nu ești singur, că și alții trec prin ce treci tu și de a vorbi despre asta (Alexa e șocată să descopere, atunci când documentează o știre, câte femei de condiție bună fugiseră de acasă din cauza unor soți agresivi). Cartea asta nu doar spune o poveste, cartea asta strigă: cereți ajutor, nu ascundeți fapte, nu rămâneți orbi!

  • „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ de Iv cel Naiv – Viață de adolescent

    „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ de Iv cel Naiv – Viață de adolescent

    Cartea este despre o preadolescentă pe nume Amanda care se trezește într-o bună zi cu suspiciunea că părinții ei nu sunt părinții adevărați. Din acel moment, fata se agață de tot felul de semne mai mult sau mai puțin logice, care-i umflă din ce în ce mai tare suspiciunea. Că nu seamănă deloc fizic cu mama, că e diferită de tata, că nu are și ea un univers comun cu ai ei, că poate a fost adoptată sau furată, în fine, tot felul de îndoieli încep să-i vâjâie în cap și să-i schimbe dispoziția. „Mintea Amandei era o bilă într-un joc de pinball, care se agita între informații, deducții și considerații psihologice“.

    Și uite așa Amanda devine un fel de Hercule Poirot hotărâtă de  „descâlcească ițele complicate ale acestui caz“. Doar că nu există nici un caz iar thrillerul nu e thriller, de asta îți dai seama destul de repede (deși recunosc, prezentarea cărții m-a păcălit un pic făcându-mă să mă aștept la un caz detectivist în toată regula). 

    Fata de un metru și cincizeci și șase de centimetri, cu două codițe, nasul în vânt și multe pistrui, care-i botează pe toți după cum poftește ea (părinții sunt Olive și Ascii, bunicii sunt Pierre și Marie Curie, crăpătura din tavan căreia i se confesează ca unui terapeut are numele Santandre), este însă doar o fată ca toate fetele aflate între preadolescență și adolescență, pentru care realitatea din jur se contorsionează pentru simplul fapt că personalitatea lor se află în formare.

    Eu sunt un copil de doișpe ani care nu mai are demult doișpe ani….sunt intelifgentă, precoce în multe privințe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Și am și umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conștientă de mine. Și sunt încăpățânată. Și am în mine toată ura asta! Și o sută optzeci și nouă de pistrui.

    Despre asta scrie de fapt Iv ce Naiv aici, despre schimbările mentale și fizice ale fetelor care pășesc timid spre adolescență și spre maturitate, care descoperă lucruri noi despre corpul, mintea și inima lor, care se îndrăgostesc, suferă și se revoltă virulent, mai cu seamă împotriva părinților. Amanda e personajul perfect de la care părinții pot învăța o sumedenie de lucruri despre gândirea adolescentină și în care adolescenții se pot regăsi în multe ipostaze.

    Deși pe alocuri cred că putea fi mai concentrată, povestea este fermecătoare, are mult umor și o delicatețe care te unge pe suflet. Iv cel Naiv scrie foarte frumos despre fetele aflate la pubertate și este cu atât mai admirabil că un bărbat a cuprins în cuvinte universul psihologic și afectiv al fetelor de vârsta asta, întrebările și fricile care se nasc în ele, iubirile care le cuprind așa deodată, chiar și problemele fiziologice precum menstruația și felul în care își descoperă propria sexualitate. 

    Iv cel Naiv este tată de fete, ceea ce a ajutat, fără doar și poate, la alcătuirea acestui portret, dar fără sensibilitatea lui de poet, fără gustul lui pentru detalii și fără nevoia de a alcătui, din cuvinte, o altă realitate care să semene cât mai mult cu cea de lângă el, nu ar fi ieșit o poveste așa de frumoasă.

    După părerea mea, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ e mai mult decât o poveste, e un soi de manul, atipic, amuzant, care ne învață multe despre universul complex al adolescenților și care ne-ar putea ajuta să fim ceva mai atenți și mai relaxați vizavi de comportamentul și nevoile lor.

    În călătoria asta aventuroasă a ei, Amanda nu va da peste secrete răscolitoare, nu va descoperi adevăruri dureroase, ci va găsi ceva mult mai prețios și mai de folos sufletului ei, ceva de care adolescenții au cea mai mare nevoie.

    A, și dacă ești cumva curios de ce se numește așa cartea, află că Amanda este „cerută în călătorie“ de către „cel mai frumos ochelarist slăbănog pistruiat din lume“ în fața unui mușuroi de furnici. Are logică, nu?:)

    În fond, titlul ar putea fi o metaforă a felului în care gândesc adolescenții, care reduc totul la ei: sunt centrul lumii iar în acest centru, ei trebuie să strălucească, să fie iubiți și înțeleși, să nu fie penibili. Nici măcar în fața unui mușuroi de furnici.

  • În propriul univers îngust și febril

    În propriul univers îngust și febril

    Am auzit prima oară de Marie NDiaye în urmă cu câțiva ani, când Editura Trei a tradus romanul ”Trei femei puternice”. Nu l-am citit încă, deși știu că a fost nominalizat la Booker Prize și recompensat cu Premiul Goncourt (NDiaye fiind astfel prima femeie de culoare care a primit această distincție). Am citit, în schimb, ”Șefa”, un roman culinar despre o fată simplă care ajunge să răzbească într-un domeniu dominat de bărbați, și am descoperit astfel o scriitoare fanstastic de talenatată, capabilă să extragă din lucruri aparent nesimnificative mii de nuanțe și de cadențe. Totul e delicat și senzual în cartea ei, de la felul în care plămădește portretul acestei femei vizionare până la felul în care folosește lexicul aromelor.

    %%tb-image-alt-text%%
    Romanul Sefa

    Nevoie personală

    Înțeleg, dintr-un interviu cu autoarea de pe franceinter.fr, că ideea acestui roman și dorința de a descrie fascinanta lume a aromelor a venit, în primul rând din plăcerea lui NDiaye de a găti, de a experimenta în bucutărie. ”Nu investighez, nu este modul meu de lucru, nu am intrat niciodată într-o bucătărie de restaurant. Nu mă uit nici la reality show-uri”, spune ea recunoscând că doar experineța ei culinară și nevoia de a înțelege mai bine ce anume determină un om să-și dedice viața gătitului au stat la baza alcătuirii acestui roman.

    Perspectiva din care face această explorare psihologică și senzorială este, însă, una masculină, povestitorul fiind un bărbat care a lucrat îndeaproape cu Șefa și care a iubit-o sincer.

    El este cel care îi urmărește ascensiunea, de la fetișcana de 16 ani care și-a descoeprit harul de a face din orice mâncare o operă de artă și până la maturitate, când trăiește un vis la care nici nu a sperat vreodată, acela de a deveni prima femeie-bucătar care primește o stea Michelin.

    %%tb-image-alt-text%%
    Cartea Șefa

    Făptură magică

    Acest bărbat, mai tânăr decât Șefa, căruia autoarea preferă deasemena să nu-i dea nume, este martorul tăcut al unei îndeletniciri care seduce, a felului hipnotizant în care femeia e în stare, nu doar să gătească ”porumbei cu măr și varză roșie”, ”doradă regală umplută cu vinete și fistic”, ”cremă de migdale amare” sau ”ciuperci cu umplutură de obrăjori de viă”, ci și să-și facă din orice spațiu pe care-l locuiește o prelungire a ființei sale, un loc fertil în care imaginația feminină explodează creând minunății culinare.

    Femeia ajunge astfel să aibă propriul restaurant (Ceasul bun), o afacere prosperă care se va nărui mai târziu, odată intrată pe mâinile manageriale ale unei fiice nerecunoscătoare. Dar nu businessul o împlinește pe Șefa, ci faptul de a găti, pasiunea aceasta care se înstăpânește peste ea investind-o cu o putere aproape magică de a crea și de a înțelege lumea.

    Personajul lui Marie NDiaye devine, din această perspectivă, o ființă aproape supranaturală, cu simțuri și capacități care o așează în centrul lumii dar care o și izolează. Această făptură magică ne arată cum și-ar putea crea fiecare propiul univers ”îngust și febril”, în care pasiunile să ne crească în cel mai frumos fel cu putință.