Publicat de editura: Editura Pandora M

  • „Neliniștea serii“ de Marieke Lucas Rijneveld – Durerea văzută prin ochi de copil

    „Neliniștea serii“ de Marieke Lucas Rijneveld – Durerea văzută prin ochi de copil

    Noua realitate

    Olandeza Marieke Lucas Rijneveld avea 28 de ani în 2018, când a fost publicată „Neliniștea serii“ (debutul ei în proză), și doar 25 de ani când i-a apărut volumul de poeme „Kalfsvlies“ (debutul ei în poezie).
    După ce am citit și un articol din The Guardian despre scriitoare și despre identitatea ei sexuală („Mă simt și fată și băiat, o persoană intermediară”, spune ea), m-am dus direct la carte (https://www.theguardian.com/books/2020/mar/07/shock-of-new-novelists-stories-europe):).

    Asemănătoare, ca stil și perspectivă, cu „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek, „Neliniștea serii“ este povestea unei familii religioase dintr-un sat olandez, al cărei ritm se schimbă radical după ce fiul cel mare (Matthies) moare într-un accident de patinaj. Acesta este, de altfel, și detaliul din biografia lui Rijneveld pe care se sprijină povestea: când aceasta era mică, fratele ei în vârstă de 12 ani și-a pierdut viața într-un accident rutier în timp ce mergea la școală.  

    Viața familiei se desfășoară la fermă, unde mama, tatăl și cei trei copii rămași cresc animale, spun rugăciuni și…tac. Da, tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare după pierderea lui Matthies, părinții se distanțează de copii, haosul se instaurează în casă, copiii (două fete și un băiat) metabolizează cum pot ei mai bine pierderea și schimbarea.

    Jas, fata în vârstă de 10 ani, cu o gândire abstractă și o imaginație febrilă, este povestitoarea și, asemenea Rimei din cartea lui Samar Yazbek, observă lumea exterioară în timp ce învață să facă față lumii dinăuntrul ei. „Ne-am rătăcit și nu e niciun om pe care să întrebăm care e drumul cel bun“. Mama și tata sunt prea copleșiți de durere ca să le mai fie lor direcție, așa că Jas, Obbe (fratele mai mare) și Hanna (sora mai mică) explorează noua realitate ghidați doar de simțuri. 

    …frica are mai multe deghizări decât are mama rochii cu floricele, ceea ce nu e puțin lucru, mama are un dulap plin cu rochii atârnate, deși o poartă deseori pe aceeași, pe cea cu cactuși, ca și cum datorită ei ar putea să țină pe toată lumea la distanță. 

    Obiecte-amintiri

    Marieke Lucas Rijneveld descrie cu un farmec amețitor viața lipsită de farmec de la fermă, unde se curăță bălegarul și se mulg vacile, se fac provizii pentru zile apocaliptice, se deschide televizorul o dată pe zi, se citește din Biblie cu glas tunător. Jas colecționează lucruri bizare – mustățile iepurașului, cioburile de la pușculiță, două broaște râioase. „Există două tipuri de oameni: cei care se prind și cei care se desprind“, spune Jas recunoscând că aparține celei de-a doua categorii. „Doar prin chestiile pe care le colecționez pot să mă prind de o amintire sau de o persoană…“ Este felul ei de a face față durerii, de a păstra o conexiune, oarecare, cu fratele ei mort. De aceea poartă peste tot geaca roșie (și în casă și afară, și la școală și acasă), în care îndeasă tot felul de obiecte-aminintiri.

    Tot ca modalitate de a face față tristeții, cei trei frați recurg la tot felul de acțiuni periculoase, la jocuri ritualice care implică corpurile și sexele lor (se excită cu cheițele de la cutiile de cola, toarnă suc în vagin, ba chiar folosesc și un pistol de înseminare pe corpul prietenei lor). Cu toții dezvoltă comportamente compulsive: mama refuză încet încet să mai mănânce, tatăl are izbucniri violente, Obbe își lovește capul de cadrul patului și începe să omoare animale, Jas dezvoltă o constipație cronică.

    Rijneveld dă formă durerii în cele mai ciudate moduri, ea scrie cu blândețe și cruzime despre lucruri grotești, arată cum cresc copiii lângă părinți absenți, cum înțeleg ei distanța, boala, moartea. Ți se rupe inima să vezi cum o familie se destramă, cum părinții devin tot mai străini, cum copiii se simt tot mai pierduți. Vacile, care erau principala sursă de venit a familiei, mor pe capete din cauza unei boli milipsitoare, mesele în familie se răresc, în timp ce se întețesc durerile de burtă și crizele de nervi. 

    Noi creștem mari cu Cuvântul Domnului, dar cuvintele lipsesc din ce în ce mai des de la fermă. Așa se face că deja e demult trecut de ora cafelei și noi stăm în continuare în bucătărie fără să scoatem o vorbă, iar capetele noastre răspund afirmativ întrebărilor nespuse și veterinarul stă în locul lui tata în capul mesei, față în față cu mama.

    Fără lacrimi

    Marieke Lucas Rijneveld analizează o traumă, de la cauză și până la repercusiunile ei asupra celor mici și celor mari. Moartea băiatului a fost declanșatorul, dar familia lui Jas nu pare să fi fost nici înainte un cuib al fericirii, ci doar al unei vieți monotone, lipsită de comunicare și tandrețe, dominată de cuvântul aspru al Domnului. De aici vine și căderea ei bruscă, nici tată nici mamă nefiind în stare să rămână întregi pentru ceilalți copii. Unitatea familiei era șubredă încă de dinainte de pierderea lui Matthies, iar adevărul acesta este la fel de dureros ca pierderea în sine. 

    Jas este copilul care vede, aude și simte durerea fără să știe să o numească. Jas este copilul traumatizat care s-a închis în el fără să aibă habar că asta e reacția la suferință. Imaginația este cam singura lui cale de a se detașa și de a găsi un sens celor întâmplate. Faptul că nu prea vorbește, faptul că nu poate plânge (nici măcar la moartea lui Matthies), că nu poate defeca zile în șir sunt semne fizice evidente care traduc suferința. Și, din păcate, nu e nimeni acolo care să vadă asta. Cum vor răzbi Jas și frații ei în acest ocean al durerii rămâne o chestiune despre care nu ne putem decât imagina (Marieke Lucas Rijneveld nu oferă concluzii). Timpul și oamenii potriviți, vreau eu să cred, îi va ajuta să ducă vieți în care să poată vorbi și plânge.

  • „Darul“ de dr. Edith Eva Eger – Cea mai rea închisoare e închisoarea minții

    „Darul“ de dr. Edith Eva Eger – Cea mai rea închisoare e închisoarea minții

    Empatie

    „Am învățat cum să trăiesc într-un lagăr de exterminare“, sunt cuvintele cu care Eger – psihoterapeuta de origine maghiară în vârstă azi de 92 de ani – își începe această carte. Avea doar 17 ani când a fost închisă la Auschwitz, unde și-a pierdut părinții, unde a îndurat frigul, întunericul, foamea, bătăile și umilințele. Dar acela a fost și locul în care a învățat să spere și să ierte, unde a înțeles că suferința e inevitabilă și temporară, că poți alege în fiecare secundă să fii liber. A dus ani grei și după evadare, când a fugit în America, unde a muncit în fabrici și a făcut studii universitare devenind, după vârsta de 50 de ani, un psihoterapeut respectat. 

    De atunci, împărtășește cu oamenii (în terapie, în discursuri, în cărți) tot ce a învățat pe pielea ei despre viață, traumă, vindecare. O face cu o empatie extraordinară, cu sinceritate, cu un stil liber, conversațional, care te face să te simți la adăpost.

    Ca în „Alegerea“, Eger povestește aici din experiențele personale și din cele ale pacienților săi. O face structurat, în funcție de cele 12 capitole în care explorează tot atâtea închisori ale minții (cele mai periculoase închisori din lume, cum le numește ea), printre care veți recunoaște de bună seamă: închisoarea evitării, închisoarea victimizării, închisoarea secretelor, închisoarea neglijării de sine, închisoarea fricii, închisoarea judecării altora.

    Sursă foto: nlc.hu

    Realitate

    „Ca supraviețuitor la Auschwitz, vin să-ți spun că cea mai rea închisoare nu a fost aceea în care m-au trimis naziștii. Cea mai rea închisoare a fost aceea pe care mi-am construit-o singură“, mărturisește Eger recunoscând că fiecare moment de la Auschwitz a fost „iadul pe pământ“ dar și „cea mai bună sală de clasa în care am învățat vreodată“.

    Divorțuri, trădări, abuzuri fizice și psihice, tentative de omor – sunt aspecte cu care a lucrat de-a lungul anilor în cabinetul ei de psihoterapie. Tot ce a învățat din experiența ei de la Auschwitz și din poveștile pacienților săi a pus cap la cap și a dezvoltat 12 lecții care nu ar putea lăsa indiferent pe nimeni. Toate sunt rodul unei abordări terapeutice eclectice și intuitive ce își are rădăcinile în patru principii psihologice esențiale: psihologia pozitivă a lui Martin Seligman (care spune că prosperăm atunci când valorificăm optimismul); terapia cognitiv-comportamentală (gândurile noastre ne determină sentimentele și comportamentul); teoria lui Carl Rogers (care susține importanța respectului de sine necondiționat pozitiv); principiul lui Viktor Frankl (conform căruia cele mai rele experiențe ale noastre ne pot fi cei mai buni profesori). 

    „Darul“ e o carte foarte bogată în mesaje, e greu să rezumi în câteva cuvinte tot ce te învață Eger aici, dar în principiu este despre cum putem renunța la vină și la comportamente nocive, despre cum să înțelegem că sentimentele sunt doar sentimente, nu identitățile noastre, că frica și ura se învață dar că ne naștem cu iubire, că nu suntem infailibili (și că nimic nu e), că putem accepta cu blândețe tot ceea ce ni se întâmplă, că putem rămâne întregi chiar și răniți.  

    Poveștile din carte sunt năucitoare (ex: o femeie care a supraviețuit după ce a fost împușcată în cap sau o alta care a fost abandonată de părinți pe când era adolescentă) dar faptul că acei oameni care au suferit traume mari au reușit în cele din urmă să trăiască vieți frumoase este revelator. Asta oferă Eger în „Darul“, exemple concrete de vieți vindecate, exerciții mentale pe care le puteam face zilnic pentru a scăpa de comportamente împrumutate, încredere că noi înșine avem destulă putere să ne eliberăm din orice închisoare a minții. 

    Iată câteva citate extrase din carte:

    Închisoarea fricii poate deveni un catalizator pentru dezvoltare și responsabilizare. Limbajul este unul dintre cele mai puternice instrumente ale noastre pentru a pune în practică această transformare….Limbajul fricii este limbajul rezistenței (n.r. nu pot, încerc, trebuie). Și dacă rezistăm, lucrăm din greu ca să ne asigurăm că ne îndreptăm spre nicăieri. Ne refuzăm dezvoltarea și curiozitatea. Batem pasul pe loc, nu evoluăm… Pot, vreau, doresc, aleg. Acesta este limbajul care ne dă puterea să ne schimbăm.

    Dar suntem oameni, nici mai mult nici mai puțin, iar oamenii nu sunt infailibili. Libertatea stă în acceptarea sinelui nostru complet și imperfect și în renunțarea la nevoia de perfecțiune.

    Conflictul este uman. Când evităm conflictele ne mutăm mai degrabă spre tiranie decât spre pace. Conflictul în sine nu ne întemnițează. Ceea ce ne ține închiși este gândirea rigidă pe care o folosim adeseori pentru gestionarea conflictului.

    Furia este o emoție secundară, un mecanism de apărare, o armură în care învelim sentimentul primar de dedesubt, ne călim trecând prin focul furiei ca să ajungem la ce este dedesubt: frică sau durere….

    Furia tăcută este autodistructivă. Dacă nu o eliberezi activ, conștient, intenționat, înseamnă că nu poți trece peste ea. Iar acest lucru nu va aduce nimic bun….Cel mai bun lucru pe car-l poți face cu furia ta este să înveți s-o canalizezi, apoi s-o lași să se descompună.

    Scumpule, scumpo, nu acoperi usturoiul cu ciocolată. Nu are gust bun. Tot așa, nu există libertate într-o realitate a negării sau în încercarea de a înveli realitatea în zahăr. Speranța nu este o distragere de la întuneric. Este o confruntare cu întunericul.

    Suntem tentați să rămânem mai degrabă cu ce știm, așa dureros și insuportabil cum e, decât să înfruntăm necunoscutul.

    Cel mai mare factor perturbator al intimătății este furia măruntă, cronică și iritarea.

    Opusul deprimării este exprimarea. Ce iese din corpul nostru, nu ne îmbolnăvește. Dar ce rămâne, da. Pot spune cu certitudine că emoțiile pe care nu ne permitem să le exprimăm sau să le eliberăm rămân astupate în noi ca într-o sticlă și lucrurile acelea pe care le ținem înăuntru ne afectează chimia corpului și își găsesc expresia în celulele și în circuitele noastre neuronale.

    Speranța este cel mai îndrăzneț act de imaginație pe care-l știu.

  • „Alegerea“ de Edith Eva Eger – o carte care m-a învățat multe despre mine

    „Alegerea“ de Edith Eva Eger – o carte care m-a învățat multe despre mine

    O împletitură din trei fire

    În esență, cartea este despre alegeri, despre acea libertate interioară, unică, pe care o are fiecare dintre noi și care ne dă puterea să decidem în fiecare moment al vieții noastre. „Este o împletitură din trei fire“, spune chiar Eger despre carte, „în care vei găsi povestea supraviețuirii mele, povestea vindecării mele și poveștile oamenilor valoroși pe care am avut prilejul de a-i îndruma spre eliberare“.

    Edith Eva Eger a avut o viață ca-n filme, cu pierderi mari, cu suferințe adânci, cu amenințări de tot felul. Una din cele trei fiice ale unei familii de evrei unguri, Eva a fost deportată, la vârsta de 16 ani, la Auschwitz, de unde a scăpat câțiva ani mai târziu grație americanilor. Ceea ce a făcut-o însă să reziste a fost sora ei, Magda, cu care a împărțit foamea și frigul, spaima și nesomnul, dar mai ales speranța pe care au hrănit-o împreună ca niște copii care nu pot să-și imagieze o poveste fără final fericit.

    Putem alege lecția pe care ne-o dă teroarea. Să devenim tot mai acre în jalea și frica noastră. Ostile. Paralizate. Sau să păstrăm partea copilăroasă din noi, partea vie și curioasă, partea aceea inocentă. 

    Totuși, chiar dacă a scăpat de lagăr și de moarte (s-a numărat printre cei 70 de supraviețuitori din cei peste 15. 000 de deportați din orașul ei Košice – atunci în Ungaria, acum în Slovacia), Eva a rămas mult timp încarcerată într-un trecut care-i provoca spaime și coșmaruri, care-i bloca simțurile și deciziile, care o forța să rămână la stadiul de victimă. A trăit mulți ani cu vina supraviețuitorului, cu amintiri îngropate și flashback-uri care o paralizau.

    Să te vindeci de traumă este infernal de greu și cere un timp îndelungat, o spun toți psihologii. Dar Eva a reușit, după foarte mulți ani, când a încetat să mai nege trecutul, când a început să vorbească despre el (mai întâi în mediul familiar, apoi în public), când s-a întors la Auschwitz.  

    Este emoționant s-o însoțești în drumul ăsta al amintirilor, s-o vezi zgribulită de frig și lihnită de foame, dansând pentru Josef Mengele (unul dintre cei mai mari criminali de război, vânat sistematic după căderea nazismului dar niciodată prins), furând morcovi pentru sora ei, mergând kilometri întregi pe jos, fiind cât pe ce să fie violată de un soldat american. 

    Când Mengele a ales ca ea să trăiască iar părinții ei să moară, Eva a înțeles puterea alegerii. Iar ceea ce a asimilat atunci instinctiv avea să dezvolte, conștient, după mulți ani, când avea să devină psihoterapeut și să se specializeze în vindecarea traumelor.

    Dacă am înțeles ceva din acea după-amiază, despre întreaga mea viață, a fost că uneori cele mai rele momente ale existenței noastre, momentele care ne fac să rumegăm în minte cele mai urâte dorințe, care amenință să ne desprindă de imposibilitatea reală a durerii pe care trebuie s-o îndurăm, sunt de fapt momentele care ne conduc spre înțelegerea propriei valori. Este ca și cum am deveni conștienți de noi înșine ca de o punte între tot ce a fost și tot ce va fi. 

    O mare provocare

    Teribil de pozitivă, bogată în exemple optimiste, „Alegerea“ nu este o carte how-to. Dar este o mare provocare pentru orice cititor de a-și trăi viața în funcție de alegeri. „Te invit să alegi să fii liber“, scrie Eger la începutul cărții. 

    Parte din carte este ca un roman autobiografic în care Eva povestește despre bucuriile copilăriei, despre tată (croitor și iubitor de viață) și mamă (veșnic nemulțumită, introvertită), despre surorile Klara (o talentată violonistă, care a reușit să se ascundă pe toată durată războiului) și Magda (pasionala familiei), despre visuri împlinite și visuri abandonate, despre șocurile trăite în mod repetat, despre fuga în America. În timp ce restul cărții este despre experiența ei de psihoterapeut, despre drumul personal către vindecare și despre cum i-a ajutat și pe alții să se vindece după traumă.

    Eger scrie cu forță și candoare, fără nici o urmă de lamentare. Și o face dintr-o dublă perspectivă, a celui care a trăit până la os oroarea și a celui care a reușit să se detașeze și să accepte.

    Împletind povestea ei cu poveștile unor pacienți pe care i-a tratat de-a lungul vremii, Eger vorbește despre repercursiunile grave ale traumei și despre diferitele tipare comportamentale care ne împiedică să conștientizăm frumusețea vieții și darurile posibilului.

    Nu întâmplător, stilul de lucru în cabinetul ei terapeutic este bazat pe alegere, fie că e vorba de o familie care și-a pierdut fiul, de un om al armatei gata să ucidă sau de o puștoaică anorexică. 

    Prin acest procedeu terapeutic a reușit ea să se vindece și să să-i ajute și pe alții. Așa a ajuns să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce simte, să înțeleagă că nu există un tipar al vindecării potrivit pentru oricine, să accepte că experiențele noastre, oricum ar fi ele, sunt daruri care „ne dau perspectivă și sens, ne dau oportunitatea de a ne găsi scopul individual și forța“.

    Atât de des suntem nefericiți pentru că ne asumăm prea multă sau prea puțină responsabilitate. În loc să fim asertivi și să alegem ferm pentru noi înșine, este posibil să devenim agresivi (să alegem pentru alții) sau pasivi (să-i lăsăm pe alții să aleagă pentru noi) ori pasiv-agresivi (să alegem pentru alții prin a-i împiedica să primească ceea ce aleg ei înșiși).

    „Alegerea“ este o carte pe care am ocolit-o multă vreme (a fost tradusă la Pandora M încă de anul trecut, acum fiind la a doua editare) dar odată ajunsă la mine am știut câtă nevoie aveam de ea. Am citit-o lent, cu multe pauze, ca să nu ratez esențele (are multe), am făcut nenumărate însemnări cu creionul (nu fac asta de regulă, folosesc semne de carte).

    Cartea asta m-a răscolit, m-a liniștit, m-a învățat multe despre mine și m-a făcut să înțeleg cât de periculoasă e pasivitatea (oricât de bine intenționat crezi tu că ești), cât de sănătos e să fii asertiv (să nu mai accepți lucruri doar de dragul celorlalți); mi-a arătat că atunci când ai ceva de demonstrat nu ești liber, că timpul nu vindecă ci doar ceea ce faci tu cu timpul, că mai bine respiri aer decât furie, că în orice moment poți să alegi pentru tine.

    Mă voi gândi mult la cartea asta, mă voi întoarce des la ea. Iar până una alta, îmi voi repeta în gând întrebările pe care Edit Evă Eger și familia ei le citeau dintr-un text evreiesc la fiecare sărbătoare de Pesah:

    1.Ce îți dorești?

    2.Cine vrea lucrul ăsta?

    3.Ce vei face în legătură cu asta?

    4.Când?

  • „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    „Patrula djinnilor“ de Deepa Anappara – În căutarea celor care nu mai sunt

    Pe urmele celor dispăruți

    Scris de jurnalista indiană Deepa Anappara pe baza interviurilor și reportajelor făcute cu copii defavorizați din marile metropole indiene, acest roman de debut (apărut în română la editura Pandora M) este, în esență, despre un fapt pe cât de dramatic, pe atât de adevărat cu care se confruntă majoritatea țărilor mai mult sau mai puțin dezvoltate: traficul de persoane. Pornind de la acest aspect, Anappara imaginează povestea unui băiețel de nouă ani, isteț și empatic, pasionat de seriale polițiste, prin ochii căruia vedem realitatea sumbră a Mumbai-ului contemporan, de unde dispar zilnic zeci de copii.

    Jai trăiește împreună cu mama, tata și sora Runu-Didi într-un basti, un district extrem de sărac, cu străzi întortocheate și case mici, improvizate, lipsite de apă și toalete. În lumea asta a lui, limitată de bazarul în care te poți pierde cu ușurință (Bhoot Bazaar), de școala în care merg să învețe, de mall-urile cărora le dau târcoale, se autostradă și de Linia Purpurie (pe care circulă metrourile), Jai își vede de ale lui acasă, vinde într-o ceainărie (ilegal, dar pe cine interesează atâta vreme cât în India nu se ține cont de acest aspect privind minorii!?), se joacă cu prietenii lui cei mai buni (Faiz și Pari).

    În lumea asta a lui încep să dispară copii. Unul câte unul. Și, în cele din urmă, chiar sora lui. Nimeni nu știe ce se întâmplă, nimeni nu face mare lucru ca să-i găsească (sunt prea săraci pentru ca poliția să pornească o anchetă). Iar în situația asta disperată, Jai și prietenii lui pornesc în căutarea copiiilor, ocupându-se de caz ca niște adevărați detectivi și reușind, la final, să implice întreaga comunitate și chiar poliția.

    Sursa: deepa-anaparra.com

    Chipul adevărat al Indiei

    Realitatea asta dramatică a Indiei, unde zilnic sunt raportate aproximativ 180 de răpiri de minori, iese la suprafață puțin câte puțin, ca de sub un văl subțire, îmbibat cu arome de ceai și nankhatai (fursecuri indiene tradiționale, făcute cu făină, griș, zahăr și ghee). Deepa Anappara a ales să scrie despre viața copiilor din zonele sărace ale metropolei din dorința de a arăta că fața copilăriei este, dincolo de umbrele adânci ale unor drame, aceeași pretutindeni: senină, plină de energie, veselă.

    Acesta este portretul pe care-l creează ea din infinite detalii ce descriu bucuriile mărunte ale acestor copii, șotiile lor, lipsurile, frustrările, traumele, visurile lor mari (sora lui Jai, spre exemplu, este printre cele mai bune sportive din școală și visează să devină campioană la atletism). Anappara a vrut să surprindă viața dincolo de statistici, dincolo de numere și de știri senzaționaliste. De acceea a și ales să spună această poveste prin vocea unui copil (Jai este povestitorul), care face ca întreaga pânză de rele să fie văzută printr-o lumină caldă, mereu îmblânzită de imaginația lui.

    Jai este ghidul nostru prin Mumbaiul contrastelor, cu bazare uriașe, cu cocioabe și zgârie nori, cu gropi imense de gunoi și mașini de lux. El te poartă prin uimitoarea și complicata Indie urbană, arătându-ți frumusețile și ororile ei, nedreptățile, discriminarea socială și sexuală, incompetențele oamenilor legii, neînțelegerile dintre hinduși și musulmani dar și prieteniile dintre aceștia. Prin el aflăm despre capcanele vieții de zi cu zi din India, despre părinți abuzivi și alcoolici, despre bullying-ul din școli, despre umilințele îndurate de copii, despre condiția femeii în India, despre oameni care își fac singuri dreptate.

    Și tot el este cel care, dintr-o joacă de copii inspirată de serialele lui preferate (Patrula de poliție și Crime în direct) declanșează o anchetă în toată regula, ce va scoate la iveală urmele unei rețele de traficanți de carne vie. 

    Puteri supranaturale

    Peste toate, plutesc djinnii (creaturi supranaturale, de obicei răuvoitoare, din mitologia arabă), despre care copiii vorbesc neîncetat, uneori cu teamă, alteori cu speranță. Pe ei îi invocă și indușii, și sikhii, și creștinii, și budiștii atunci când viața le e cuprinsă de disperare. Pe ei în roagă și personajele noastre să le vină în ajutor în căutarea copiilor dispăruți. 

    Dar Anappara ne arată, nu doar credința indienilor în astfel de ființe, ci și faptul că oamenii înșiși pot fi, la un moment dat, asemenea djinnilor, putând schimba, prin atitudine, clipa.

    Noaptea, atunci când porțile sunt zăvorâte, când vârfurile de cenușă ale bețișoarelor de joss cad pe pământ, djinnii citesc scrisorile mirosind a tămâie și flori. Ei citesc repede, nu ca noi. Dacă văd că dorința ta e sinceră, îți îndeplinesc cerința.

    Cartea asta, care a fost nominalizată anul trecut la Women’s Prize for Fiction (premiu câștigat, în cele din urmă, de „Hamnet“-ul lui Maggie O’Farrell) spune foarte multe despre defectele lumii contemporane, despre imprevizibilitatea vieții, despre erorile guvernelor lumii dar, mai ales, despre haosul micilor universuri domestice unde, de cele mai multe ori, începe răul. 

    „Patrula djinnilor“ ascunde multe mesaje în substraturile poveștii, iar unul dintre cele mai percutante este acela că adulții nu știu, de multe ori, cum să-și protejeze copiii, uitându-i în grija djinnilor.

  • „Hamnet“ de Maggie O’Farrell – recenzie

    „Hamnet“ de Maggie O’Farrell – recenzie

    Povestea e aparent simplă și este împărțită în două: prima este construită în jurul familiei lui Shakespeare înainte de moarte băiatului; cea de-a doua, după pierderea lui. Însă, felul în care este scrisă, felul în care sunt construite personajele, printr-un du-te vino amețitor între trecut și prezent, o face cât se poate de complexă.

    Subiectul central este Hamnet, băiatul „ager la minte“, care merge la școală, se joacă cu sora lui geamănă, se scaldă cu băieții în râu, aleargă după doctor, și care „uneori are tendința de a depăși granițele lumii reale“. Dar personajul care acaparează toată atenția este mama lui, Agnes (soția lui Shakespeare, cunoscută cu numele de Anne Hathaway), pe care O’Farrell o așază la granița dintre natural și supranatural, o ființă aproape mitică, curios de frumoasă și de neconvențională, care vede și aude lucruri de dincolo (printr-o simplă apăsare cu degetul pe mâna celuilalt), care face poțiuni cu care vindecă oameni. „Pentru ea, cele două lumi sunt una și aceeași, se ating una pe cealaltă, lăsând loc de trecere între ele“.

    Nu se știu multe despre adevărata Agnes (numele cu care Anne Hathaway este trecută în testamnetul tatălui ei), dar O’Farrell o transformă într-un personaj memorabil, care iubește pătimaș, care îndură, care înțelege ceea ce mulți nu înțeleg, care ține familia unită, care se sacrifică.

    Dacă o rugai, fata – femeie, de-acum – își dădea jos mănușa și te apuca de mână, Doar o clipă, apăsând pe carnea dintre degetul mare și arătător, unde se găsea toată forța mâinii tale, și-ți spunea ce simte. Senzația, ziceau unii, era amețitoare, epuizantă, de parcă te seca de toată puterea; alții ziceau că e înviorătoare, însuflețitoare, ca o ploaie de vară. Pasărea ei făcea rotocoale pe cer, deasupra cu penele întinse, țipând, ca pentru a avertiza.

    Pistă falsă

    Acțiunea se petrece în Stratford, Warwickshire (locul de naștere al lui Shakespeare), unde Agnes, fata pământului și a cerului, și Shakespeare, tânărul meditator de latină, se stabilesc după ce ea rămâne însărcinată. O’Farrell face o îmbinare foarte frumoasă de evenimente și stări trăite pe acest tărâm, purtându-te prin trecutul și prezentul personajelor ca și cum acestea ar fi unul și același timp. 

    Aici, într-o locuință alăturată casei părinților lui, își construiește Agnes regatul domestic pe care-l conduce cu dragoste și pricepere: are grijă de  copii, îngrijește albine, spală, culege plante din care prepară poțiuni. Are totul sub control. Sau, cel puțin așa crede ea, căci ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, luând-o chiar și pe ea prin surprindere. 

    Este sfârșit de secol al XVI-lea, când Moartea Neagră face ravagii, luând cu ea suflete mici și suflete mari. Oricui i se poate întâmpla iar Agnes este pregătită, doar că nu se gândește nici o clipă că i se va lua copilul puternic și i se va lăsa cel vulnerabil. 

    Printr-un puzzle de piese realiste și fantastice, O’Farrell reușește să facă un joc surprinzător și misterios creând cititorului o pistă care se dovedește a fi falsă și care dărâmă toate presupunerile de care te lași condus până la un anumit punct. 

    Iadul unei mame

    O parte din roman te va surprinde prin izbitoarea asemănare dintre vremurile acelea și timpurile noastre, în ceea ce privește boala și felul în care s-a răspândit ea, din Asia în restul lumii decimând populația. Extrem de cinematografic, autoarea arată – așa cum făcea Graham Greene într-o povestire în care reconstituia zborul unui țânțar ucigaș – cum a ajuns ciuma bubonică în Stratford, în casa lui Agnes, la copilul ei.

    Fără ca niciunul dintre ei să bage de seamă, puricele a venit de la maimuța alexandrină – care, în ultima săptămână sau cam așa ceva, a trăit pe un șobolan și, înainte de asta, pe bucătar, care a murit lângă Alep – sare de pe băiat pe mâna maestrului sticlar, de unde își croiește drum spre urechea lui stângă și îl mușcă acolo, în spatele lobului.

    E interesant cum O’Farrell invocă aici puterea sorții, mai marele ăsta de neînțeles pe care nici un om de pe pământ nu-l poate învinge, nici măcar unul cu puteri magice, descriind șocul și durerea unei femei care nu poate face nimic ca să-și salveze copilul. Paginile în care descrie clipele de după moartea băiatului, când mama îi spală trupul, îl înfășoară în pânzeturi, îl plânge și-l îmbrățișează sunt extrem de greu de citit. Nicăieri nu am mai citit așa despre durere (poate, totuși, în „Disecție“, de Han Kang), despre iadul prin care trece o mamă nevoită să-și privească fiul mort.

    În capul lui Agnes, gândurile se dilată și se contractă, se dilată, se contractă, iar și iar. Se gândește: nu e cu putință așa ceva, nu se poate, cum vom trăi, ce vom face, cum va putea Judith să facă față, ce voi spune oamenilor, cum vom continua, ce ar trebuie să fac, unde e soțul meu, ce va spune el, cum aș fi putut să-l salvez, de ce nu l-am salvat, de ce nu mi-am dat seama că el era cel în pericol? Iar apoi tumultul se stinge și ea se gândește doar: e mort, e mort, e mort.

    Carte, măr și migdale

    O lumină extraordinară

    Oricât de celebru ar fi Shakespeare, el are rol periferic aici iar asta mi-a plăcut. Nici măcar numele nu îi este invocat, O’Farrell se referă la el numindu-l soț, tată, meditator de engleză, dar niciodată Shakespeare, creatorul de capodopere. 

    Shakespeare este aici un tânăr răzvrătit împotriva tatălui hapsân și violent care îl obligă să ducă mai departe afacerea cu mânuși a familiei. E un soț pătimaș care-și dorește soția. Un tată iubitor, care-și sfătuiește de bine copiii. Dar e și spirit neliniștit, creator, minte în care se înghesuie strigăte, șoapte, voci stăruitoare. Îl înțelegi că vrea să plece la Londra, unde înființează un teatru și scrie piese. Îi înțelegi neliniștea când află de îmbolnăvirea lui Judith, îi simți durerea când află de moartea lui Hamnet.  

    Îi vine să sfâșie cerul, îi vine să smulgă fiecare floare din copacul acela, ar vrea să ia o creangă și s-o arunce în fata aceea îmbrăcată în roz, cu tot cu mârțoaga ei, de pe o stâncă, doar ca să scape de ele, să scape de toate din drumul lui. Atâția kilometri, atâta drum stau între el și copila lui, și atât de puține ore rămase.

    Îl înțelegi chiar și de ce îi tăinuiește lui Ages fatul că, după câțiva ani de la dispariția lui Hamnet, a scris o piesă care-i poartă numele (celebra „Hamlet“). Chiar și acest aspect, legat de o operă inspirată de o tragedie personală, este foarte frumos evidențiat în descriere. 

    La fel cum este evidențiată puterea imuabilă a sufletului de a se regenera prin iubire. Familia lui Agnes reușește să meargă mai departe, ea însăși reușește cumva să meargă mai departe, chiar dacă nu va mai fi nicicând aceeași ca atunci când îl avea pe Hamnet. 

    Iar asta dă poveștii, oricât de tristă ar fi ea, o lumină extraordinară. Una la care vrei să te întorci iar și iar.

  • Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Impresii despre „Hamnet“, cea mai așteptată carte a începutului de an

    Hamnet și trandafirii mei galbeni

    În loc de recenzie

    Hamnet este prima carte despre care mi-am dorit să scriu înainte de a o termina, așa că ceea ce aveți acum sub priviri nu este chiar o recenzie (sper să revin cu una după ce voi fi citit tot romanul), sunt impresii despre o lume clădită din cuvinte. (Știți voi, lumile alea care durează o veșnicie, chiar dacă sunt făcute din niște litere amărâte).

    Lumea asta e lumea lui Shakespeare, e Anglia în care a trăit și a scris, e casa în care a copilărit, e soția pe care a iubit-o, familia pe care și-a făcut-o, durerea pe care a trăit-o. 

    Lumea asta este despre ciuma bubonică, despre copii care învață latină și despre adulți care fac business-uri cu mănuși. Este despre ființe raționale și spirite libere, despre plante care fac minuni și oameni care le-au pătruns tainele. Este despre viață, agitată, zgomotoasă, și despre moarte, neprevăzută, parșivă.

    Lumea asta a fost refăcută, din alte unghiuri, din alte perspective, de Maggie O’Farrell, o doamnă foarte talentată care a studiat la Cambridge și care a scris până acum opt romane.

    Devorând Hamnet cu măr și migdale

    Centrul poveștii

    Suntem în plin secol al XVI-lea. În Anglia. În timpul Ciumei Negre. Totul e sumbru și amenințător, boala e peste tot, oamenii sunt speriați. Totul arată și miroase urât. Și totuși, viața își face loc printre toate astea, explodează în colțuri de natură fermecătoare, în miresme de flori, în priviri și în gesturi.

    Shakespeare (al cărui nume nu este amintit, cel puțin până în punctul unde am ajuns eu cu lectura, spunându-i-se, în schimb, „meditatorul de latină“) este mai mult absent decât prezent în poveste, centrul fiind ocupat de soția lui (Anne Hathaway), numită aici Agnes, și de Hamnet, unul din gemenii și din cei trei copii ai cuplului.

    Agnes e o ființă spectaculoasă, liberă, îndrăzneață, frumoasă. Are puteri tămăduitoare, cunoaște plantele și le folosește în scopuri terapeutice.

    Hamnet e un băiat de vreo 11 ani isteț, empatic care se joacă cu sora lui geamănă, merge la școală, aleargă după doctor, moare.

    Crește conștientă fiind că este doar tolerată, un ghimpe, inutilă, că nu merită dragoste, că va trebui să se schimbe cu totul, să se fărâmițeze, dacă vrea să se mărite. Crește și cu amintirea de a fi fost iubită cu adevărat pentru cine este, nu pentru cine ar trebui să fie. Amintirea asta mai supraviețuiește, speră ea, măcar atât cât să poată recunoaște iubirea asta, dacă o mai întâlnește vreodată. Și dacă se va întâmpla, nu va ezita. Se va agăța de ea cu amândouă mâinile, ca de un mod de a evada, un mod de a supraviețui. Nu va asculta tăgada celorlalți, obiecțiile lor, dovezile lor. Aceasta va fi șansa ei, drumul ei prin gaura îngustă din mijlocul pietrei, și nimic nu-i va sta în cale.

    Hamnet îmbrățișând trandafirii

    Mai mult decât o carte

    Maggie O’Farrell face doar din cuvinte toată lumea asta. Iar cuvintele ei au miros de ierburi și vânt, au culoarea cerului, a apei și a noroiului, au zvâcniri de fericire, puncte de acalmie și înțepături dureroase. Atât de dureroase încât simți că mori. 

    Cuvintele ei ne poartă prin lumea de-afară și prin cea dinăuntru răscolindu-ne și liniștindu-ne deopotrivă, revoltându-ne și împăcându-ne cu noi înșine, cu viața.

    Cuvintele ei spun o poveste tristă dar în povestea asta recunoști viața, neprevăzutul, intensitatea clipei, camaraderia, blândețea, bunătatea.

     „Hamnet“ e mai mult decât o carte. E viață. Cu frumusețile și urâțeniile ei. Cu oameni. Ca mine. Ca tine. Iar viața nu ai cum să n-o iubești, oricât de tare te-ar mâhni ea câteodată.

    Pentru că iubesc atât de mult cartea asta, am pus la cale și un interviu cu cea care a făcut-o posibilă în limba română, Mihaela Buruiană. Îl vei găsi curând aici, pe blog:).

    A, și dacă îți place să citești articolele de pe cms.pepit.ro, te invit să te abonezi la newsletter! Doar așa pot avea grijă să nu ratezi prea multe:)

  • „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek

    „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek

    Planete secrete

    O cheamă Rima, trăiește în Damasc împreună cu mama și fratele ei mai mare și are un dar special: nu se poate opri din mers. Este motivul pentru care fata e mai tot timpul legată cu o sfoară de mâna mamei sau a fratelui (atunci când umblă pe-afară) sau de câte un obiect (atunci când se află înăuntru). Este privată de mișcare și, deci, de libertate, dar pentru ea asta nu e o tragedie, ci doar un alt mod (bizar, e adevărat) de a simți fericire.

    Are o minte sclipitoare, se pricepe de minune la numere, îi place să citească, să scrie și să deseneze. Fără toate acestea nu ar fi rezistat. Si nici fără planetele ei secrete (patul camerei de-acasă, sub care își făcea cuib cu desene și obiecte dragi, biblioteca școlii în care mama ei făcea curățenie, etc.). Acestea sunt adevăratele ei case în care își găsește alinare atunci când îi e cel mai greu. „Știi ce sunt acelea planete secrete? Sunt precum pălăria magică din povești, care te fac invizibil“.

    În starea aceasta, de invizibilitate, Rima imaginează lumi colorate, alternative la Damascul gri, aflat sub asediu, unde totul este posibil, exact ca în „Micul Prinț“ și „Alice în Țara minunilor“, cărțile ei preferate. Acolo, iubirea, frumusețea, lumina, familia și prieteniile sunt nealterate, acolo nici un război nu se întâmplă, nimeni nu moare, „timpul nu este decât un drum lung, purtat pe spinare de un nor“, iar iubirea este „un șir de mici planete care dansează cu brațele lor lungi și subțiri“.

    O minte perfect sănătoasă

    Nu știm de ce Rima nu se poate opri din mers, știm doar că s-a născut cu darul mersului și de atunci nu se mai poate opri. „Merg și iar merg. Drumul îmi pare fără de sfârșit. Picioarele mă poartă iar eu merg. Nu fac decât să le dau ascultare“. Pentru asta, dar și pentru că nu vorbește, lumea o consideră nebună. „Mă credeau nebună doar pentru că refuzam să-mi pun în mișcare limba, acest mușchi pe care mi se părea obositor să-l folosesc și preferam să-l las acolo unde era, în fundul gâtului“. 

    Că are sau nu un dezechilibru mintal (deși medicii i-au confirmat că are „o minte perfect sănătoasă“) nici nu mai contează în acest context, în care orașul ei se transformă în praf, copiii pier sub dărâmături, mamele sunt împușcate. Singurul lucru relevant este că fata asta e singura care poate să vadă frumusețe acolo unde nu e. Ea vede întâmplările din viața ei ca pe niște acuarele, obuzele care cad din cer au formă de zmeie, locurile fără viață prin care umblă sunt curcubeie adevărate, ea ține între degete lumi colorate și poate zbura pe unde are ea chef. („De ce sunt oamenii nefericiți când au la îndemână această cantitate uriașă de sensuri?“) 

    Tot ce se află deasupra ta și îți ține umbră se numește cer….Din acel moment lumea a devenit a mea, tavanul casei noastre a luat forma cerului. Până și tavanul acestui subsol este cerul. Tot ce se află deasupra mea este cer. Și astfel reușești să construiești o lume întreagă din cuvinte.

    Povești care dispar

    Cu toate acestea, Rima înțelege perfect ce se întâmplă. Doar că refuză să vadă răul și moartea din jur, căutând fără încetare frumusețea în oameni, binele, lumina. Viața îi este dată peste cap într-o zi aparent obișnuită, când iese din casă cu mama ei pentru a ajunge la o cunoștință (Sitt Suad, bibliotecara care a învățat-o pe Rima să scrie și să citească). În acea zi, autobuzul mic și alb în care se află este oprit la mai multe puncte de control militar, la unul dintre ele mama ei fiind împușcată mortal. Din acel moment, fata este purtată prin tot felul de subsoluri din apropiere de Damasc, unde oameni ca și ea fug din calea dezastrului. Tot timpul este cineva care o ajută, fratele, un bărbat pe nume Hassan, etc. Dar asta până când toți dispar, rând pe rând.

    Povestea mamei care a dispărut. Povestea fetei fără păr care a dispărut. Povestea fratelui meu care a dispărut. Povestea lui Um Said care a dispărut. Povestea celor doi copii care au dispărut. Câinele dispărut. Musca dispărută. Și eu sunt o poveste care o să dispară.

    O vreme o ajută cărțile, creioanele colorate, planetele ei secrete. Apoi, sunt un pix și câteva foi albe. După aceea nu mai e nimic.  

    Fetița aceasta, căreia îi place să aibă senzații precise, care este extrem de atentă la detalii, a reușit să transforme realitatea brută a Damascului ei într-un basm. Ea este de altfel povestitorul. Și este unul perfect, care te face să zbori fericit pe planete secrete, deși știi că sub ele cad obuze, mor oameni și dispar orașe.