Luna: Septembrie

  • Fragment în premieră din romanul „Perestroika la Paris„ de Jane Smiley

    Fragment în premieră din romanul „Perestroika la Paris„ de Jane Smiley

    Autoare de ficțiune și nonficțiune, de proză scurtă și romane young adult, Jane Smiley a atras întotdeauna critica și publicul prin poveștile domestice intime, multitudinea de registre și scriitura fermecătoare (romanul „Some Luck“, saga unei familii americane, a fost pe lista lungă a National Book Award din 2014).

    În urmă cu doi ani, Smiley a publicat „Perestroika la Paris“, devenit bestseller național în Statele Unite și finalist la American Library in Paris Book Award 2021. Tradus acum și în română, de Irina Bojin (Colecţia Raftul Denisei), romanul este o poveste minunată (pe cât de emoționantă, pe atât de amuzantă) despre prietenia dintre oameni și animale, „o fabulă elegantă“ (cum o descriu unii), „un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim“ (cum o consideră alții).

    „Carte de aventuri sau studiu despre bunătate” (New York Journal of Books), „Perestroika la Paris“ îi are în centru pe Etienne, un puști de opt ani izolat de lume, care ajunge să se împrietenească cu mai multe animale (un cal, un corb, un brac german, etc), de la care învață cum să trăiască liber și în armonie cu natura.

    Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Humanitas Fiction. Spor la citit:)!

    Fragment din romanul „Perestroika la Paris“ de Jane Smiley

    Anul Nou trecu într-un mod destul de plăcut: Etienne reuși să pregătească pentru Madame câteva clătite presărate cu zahăr brun, clătite de care se bucu­rară și Paras, și Kurt, ba chiar și Conrad, care stătuse la pândă în tunelul de lângă aragaz. Ziua de naștere a bătrânei veni și trecu; se tot gândise la ea, dar nu-i suflase o vorbă lui Etienne. Își dădea seama că băiatul știe că e bătrână, însă nu voia ca el să-i cunoască vârsta reală. Era principala ei grijă, izvorâtă din vanitate, numai că, după ce se întinse în pat la sfârșitul zilei, îi veni în minte un alt motiv de îngrijorare. Nu avea să trăiască veșnic – ce soartă îl aștepta pe Etienne? Chiar dacă ar ajunge la o sută de ani, băiatul n-ar avea atunci decât doisprezece ani și, cu toate că el s-ar putea crede în stare să se descurce singur, nimeni nu l-ar fi considerat ca atare. Știa că are bani care se tot adunau de o viață întreagă, dar nu știa dacă, din punct de vedere legal, nepotul ar avea acces la acele sume. (Oare cum ar putea afla?) Din cauza banilor, autoritățile l-ar putea încredința unui tutore sau (Doamne ferește, își zise, aducându-și aminte de ce se întâmpla când era ea tânără) unui azil. Unde i-o fi fost capul? Se gândi la camera în care se afla, camera ei din această clădire care înfruntase timpul. Toată viața ei se simțise protejată în acest cămin și, drept urmare, nu avusese dorința sau puterea, nici măcar atunci când vedea, să privească lumea de dincolo de fereastră. Se răsuci în pat toată noaptea, cugetând la aceste lucruri, iar dimineața, când băiatul îi aduse ceașca de ceai și croasantul, bătu patul cu palma și îi puse mâna pe braț, făcându-l să se așeze. Chiar dacă nu-l vedea, îl simțea – era plin de viață, nerăbdător, fericit. Nevrând să-i strice dispoziția, se hotărî să stea de vorbă cu el mai târziu; acum îi spuse doar:

    — Vai, dragul meu, ce băiat bun ești.

    Etienne sări în picioare și o zbughi afară din cameră.

    După ce îi dusese străbunicii ceașca de ceai și croasantul, întrebându-se de ce o fi părând atât de îngrijorată, Etienne se duse direct în salon, unde Paras era pe covor. Cât era ea de mare, se mișca cu atenție și grație prin încăpere. Umbla încolo și încoace, dormea, se ducea la bucătărie, dădea cu botul în robinet când îi era sete (și apoi îl împingea ca să-l închidă). Un cal însemna o groază de muncă. Chiar dacă acesta știa să-și facă nevoile afară (Etienne învățase repede că, dacă izbea cu piciorul în ușă, nu era vreme de pierdut), mânca mult mai mult decât el și străbunica lui: proviziile de rădăcinoase, legume uscate, fructe și legume proaspete se împuținau văzând cu ochii. Hrana avea să coste enorm odată ce se vor fi terminat rezervele. În orice caz, asta avea să se petreacă cândva, în viitor, un viitor despre care Etienne știa că îi va aduce lucruri rele: de pildă, va fi obligat să meargă la școală sau străbunica lui avea să se stingă din viață. Viitorul era un abis întunecat de amărăciune, în care nu îndrăznea să se uite.

    În schimb prezentul, când avea grijă de mânză și o mângâia, îi aducea atâta bucurie, că se hotărî din nou să nu se mai gândească la lucruri rele. Deseori, Etienne citea stând cu spatele sprijinit de ea în timp ce se odih­nea. Îi plăcea s-o frece cu o cârpă și s-o perie cu o perie de păr veche, găsită într-o cameră de la etaj. În ultima vreme se așeza călare pe Paras, când ea stătea dreaptă, cu copitele strânse sub burtă. Mânza nu protesta, ci îl privea căscând. Etienne își închipuia cum e să călărești – cu urechile calului în fața ochilor și degetele împletite în coama lui –, dar gândul îl speria. În acea clipă atingea podeaua cu degetele de la picioare, în jur era liniște, nu avea de ce să se sperie. După câtăva vreme „descăleca“ (găsise cuvântul în manualele de călărie) și se întindea pe covor, alături de ea. Apoi se proptea de coastele ei și i se așeza pe șold, dându-și limpede seama ce-și dorea de fapt: să călărească. 

    *

    Când Etienne dormea, era în bibliotecă sau avea grijă de bătrână, Kurt se așeza și el pe Paras. De fapt, alerga în sus și în jos pe spinarea ei, i se furișa sub coamă, alerga peste umăr, i se cocoța pe picior, de la copită la cot. Lui Paras îi plăcea, fiindcă o scărpina bine și nu mai avea nevoie să se tăvălească pe covor. Când Kurt o întrebă dacă mai avusese un prieten șobolan, Paras răspunse:

    — Asasina nu mi-ar fi dat voie.

    — Cine e Asasina?

    — Un câine din rasa Jack Russell.

    Lui Kurt i se păru că a zis: „Un terorist din rasa Jack Russel.“

    Iar când Paras îi povesti cu câtă plăcere fugărea șobolanii, îi prindea și le rupea gâturile, îl cuprinse groaza.

    — Nu-i mânca, adăugă Paras, ca și cum ar fi fost ceva de bine. 

    — Păi, atunci, de ce-i omora?

    — De amuzament. Se distra.

    Lui Kurt i se părea că nu s-ar deosebi de o pisică, însă, la drept vorbind, pisicile nu omorau ca să se dis­treze; pentru ele era o îndatorire, misiunea vieții lor de pisică.

    — Unii cai se temeau de șobolani, zise Paras. Nu atât să-i vadă, cât să-i audă. Cailor nu le plac zgomotele misterioase. Noi, ceilalți, nu aveam nimic cu ei. Și, oricum, noi ne vedeam de treburile noastre.

    Discuția lor se purta în bucătărie. Paras mânca sfeclă tocată dintr-un castron pus de Etienne pe un scaun delabrat, iar Kurt stătea pe spătar. După ce Paras termină, Kurt sări în castron și ciuguli ce mai rămăsese.

    — Știi unde aș avea nevoie să mă scarpini puțin?

    Kurt ridică privirea spre ea, cu gura plină.

    — Sub coamă, în spatele urechilor.

    Întinse capul spre el și închise ochii. Pășind ușor, șobolanul i se urcă pe falcă și merse mai departe. Ajuns la urechi, mai făcu un pas și își înfipse ghearele din spate în coama ei neagră și deasă. Paras înălță capul. Kurt nu știa ce să creadă, dar se ținu bine.

    — Aaa, ce bine e, oftă Paras. Mi-e dor să fiu țesălată. Înainte mi se părea că îngrijitoarea exagerează, mai ales când mă spăla; nu se mai oprea, ba îmi mai arunca apă și pe față. Totuși, periatul îmi făcea plăcere.

    Întoarse capul ca să se uite în dreapta și în stânga. Kurt se trezi aruncat încolo și încoace, dar se ținu bine.

    — Nu ești atât de greu pe cât pari, zise Paras. Cam cât căpăstrul. Încearcă doar să stai în mijloc. Mi-e mai ușor să te țin în echilibru.

    Intră în salon și se duse să se uite pe fereastră. Kurt simți că i se face rău, mai ales că se îndopase cu sfeclă. Sus. Jos. Iar sus. Pe scări se auzi un zgomot. Paras întoarse capul să se uite.

    Etienne cobora scara. Paras știa că lui Kurt îi e teamă de el și, fiindcă de felul ei lua lucrurile ca atare, nu încercă să-l convingă că greșește. Îi făcu un serviciu: îl purtă până la intrarea în tunelul lui și lăsă capul în jos. Kurt își dădu drumul și căzu, alunecând pe moțul din fruntea ei. Intră repede în tunel, unde era întuneric și răcoare, întocmai ce-i trebuia ca să se liniștească. În timp ce străbătea tunelul îndreptându-se spre dormitorul lui se jură că n-o să se mai așeze în viața lui pe capul lui Paras. Știa totuși că nu se va ține de cuvânt, căci doar stând pe capul ei putea nădăjdui să iasă în lume și să-și găsească aleasa, tovarășa mult dorită.

    *

    Raoul avea și el un plan pentru iarna aceea: să-și construiască cel mai cel cuib din câte sunt, cel mai spațios, cel mai confortabil și cel mai avangardist ca aspect (împletise în el mai multe fire de beteală care sclipeau în lumina lunii asemenea unei constelații). Împlinise șaisprezece ani. În ani omenești, firește. Anul păsăresc nu avea nicicum de-a face cu soarele sau pământul; se numea „segment“ și avea legătură cu vegetația și migrația. El trăise cincizeci de segmente, dintre care zece la Paris. Când împlinea paisprezece segmente, orice Corvus mascul trebuia să-și cheme semenii la întrecere în trei moduri: la zbor, la oratorie și la luptă. În afara Parisului, aceste întreceri tradiționale îmbrăcau forma unor ritualuri. Bunăoară, majoritatea discursurilor erau fie despre diversele feluri de insecte, fie despre grăunțe. Întrecerile la zbor se făceau fie pentru distanță, fie pentru viteză. Și luptele aveau tipicul lor; de pildă, un corb mai în vârstă, dacă era învins, pur și simplu își muta familia într-un cuib dintr-un copac mai puțin prestigios, să spunem, dintr-un nuc într-un fag. În Paris, relațiile erau mai haotice, mai puțin prie­tenoase, și Raul avusese multă bătaie de cap încercând să-i țină pe tinerei la distanță. Peste nu multă vreme avea să fie nevoit să-și mute cuibul de lângă statuia lui Benjamin Franklin, acceptând să fie izgonit de acolo. Și da, era singur. Nu-l ajuta cu nimic faptul că Paras și Frida păreau fericite și nu dădeau semn că ar avea nevoie de sfaturile lui de când stăteau în casa aceea goală, înfiorătoare, împreună cu un copil amărât, o creatură străveche cu înfățișare aproape omenească și un șobolan.

    Poate că s-ar fi mulțumit să facă ce știa mai bine – să observe comportamentul oamenilor și al zburătoarelor și să elaboreze teorii, însă nimeni nu se arăta dornic să le asculte. În seara aceasta, ros de nemulțumiri, își aranjă penele până începură să-l doară rădăcinile – și tot nu-și găsi liniștea. Place du Trocadéro era moartă, toate cafenelele erau închise; cele două clădiri ale muzeului de arhitectură semănau cu două blocuri de gheață. Până și luminile din Turnul uriaș arătau jalnic. Raoul se sui pe o creangă mai înaltă, deschise aripile și își luă zborul, mai întâi în sus, dea­supra omului de metal călare pe un cal de metal, apoi pluti deasupra esplanadei. Luna nouă lucea palid pe cer. Zbură deasupra fluviului, o luă la stânga. Pe Champ de Mars nu văzu pe nimeni, în afară de domnișoara Paras, care mergea în trap vioi prin zăpada fleșcăită, cu moțul legănându-i-se pe frunte, coada sus și nările umflate. Făcea mult zgomot, însă toate ferestrele caselor erau întunecate. După ce zbură în cerc deasupra ei, Raoul i se așeză pe crupă. Paras fornăi și îl dojeni:

    — Tu poți zbura, n-ai nevoie să te ducă cineva.

    — Nu pot să zbor și să stau de vorbă cu tine în același timp.

    — Alte păsări pot.

    — Ai înțeles tu greșit. Acelea rostesc sentințe, nu fac conversație. Noi parcăm când vrem să comunicăm. Acum m-am parcat pe posteriorul tău. Poți să te oprești, dacă vrei.

    — Mi-e foame și nu vreau să întârzii, spuse mânza, dar încetini pasul.

    — Unde te duci?

    Paras îi povesti despre Anaïs, brutărița.

    — Știe să facă rost de grăunțe. De toate felurile. Nu poți mânca varză kale dimineața, la prânz și seara și să te aștepți să-ți păstrezi forța.

    — Eu vă tot spun, Mamiferelor, că insectele sunt o minunată sursă de energie, ba mai au și un gust picant.

    — Câte muște ar trebui să mănânc pe zi? Cântăresc patru sute cincizeci de kilograme.

    Raoul recunoscu, deși doar în sinea lui, că asta ar fi o problemă.

    — O pasăre mănâncă de șapte ori greutatea ei în fiecare zi.

    — Tu cât cântărești?

    — Un pic peste un kilogram. Poate un kilogram și un sfert.

    — Lăsând la o parte faptul că n-aș putea cu nici un chip să diger trei mii de kilograme de mâncare zilnic, nu cred nici că tu poți digera șapte sau opt kilo­grame de viermi, muște și cartofi prăjiți zi după zi.

    Raoul tăcu mâlc. Își luă zborul, și Paras porni în trap ușor. Ajunsese la pavaj, copitele ei păcăneau, dar, fiindcă își pierduse potcoavele cu o lună în urmă, nu mai scoteau un zgomot metalic. O luă la stânga. Raoul o urmări până la brutărie unde văzu, așa cum îi spusese Paras, o femeie tânără lucrând la o masă mare, dincolo de fereastra luminată. Chiar atunci, femeia ridică ochii, se uită înspre ei, zâmbi, veni la ușă și o deschise. 

    — Bună seara, fetițo! exclamă.

    Paras, care încetinise pasul și se oprise, îi puse ușor botul pe umăr fetei și îi suflă în păr în chip de salut politicos. Femeia o bătu pe obraz și îi dădu la o parte moțul din ochi. Raoul se puse pe raftul, acum gol, unde negustorul de alături își etala legumele. Mamiferele treceau mereu de la iubire la ură, de la tristețe la bucurie, de la teamă la mânie. Toate Zburătoarele știau că Mamiferele se considerau „mai presus“ de alte animale. Iar Zburătoarele respingeau această idee râzând ironic.

    Anaïs se obișnuise cu Paras. Era convinsă că mânza ar fi trebuit să fie prinsă până acum, dar, pe cât își dădea seama, nici măcar nu știa cineva de ea. Firește, era un mister unde locuia aceasta. În ziua când auzise nechezatul fantomatic – asta era înainte de Crăciun – se învârtise pe lângă Champ de Mars, fără să vadă însă nici urmă de cal. Atunci își spusese că Paras era o întru­pare a unui spirit; una din urmările educației religioase pe care o primise era că, deși respingea doctrina, credea în vedenii. Și mai aflase din poveștile auzite în copilărie că, dacă un zeu ori un spirit îți cere ceva, ești dator să-i oferi cu bună-credință și sinceră mulțumire. Așa făcea și ea. Calul venea de trei sau patru ori pe săptămână. Proviziile cumpărate pentru el adăugau cam unu la sută la totalul cheltuielilor cu brutăria și cafeneaua, drept care Anaïs mări prețul unora dintre preparatele de lux pe care clienții n-ar fi trebuit oricum să le mănânce, precum croasanții cu ciocolată și tartele cu lămâie. Și, cu toate că, cel puțin pentru mo­ment, Paras pleca tropăind după ce termina grăunțele, în loc să se înalțe spre cer asemenea înaripatului Pegas, Anaïs încă mai spera că într-o zi se va întâmpla o mi­nune – să zicem, la echinocțiul de primăvară.

    Anaïs își iubea meseria însă, de vreme ce muncea toată noaptea, ducea o viață cam singuratică. De familie se izolase din cauza unor neînțelegeri din motive religioase; prieteniile ei erau clădite pe relații de afaceri, nu pe afinități. Trecuse de treizeci de ani, nu era măritată, nu mai avusese un prieten de patru ani, așa că se bucura să poată mângâia calul, să-i simtă căldura trupului sub coamă, să vadă cât e de blând și cum îi place mâncarea pe care i-o pregătea (în seara aceea, un amestec de arpacaș, semințe de in și morcov ras). Se sprijini cu umărul de gâtul calului și închise ochii.

    La un moment dat, un corb veni în zbor și se așeză pe spatele lui Paras. Anaïs fu uimită, însă calul doar tresări și continuă să mănânce. Corbul înaintă pe spatele lui Paras, fără s-o piardă pe Anaïs din ochi – o privea când cu dreptul, când cu stângul. Lui Anaïs îi era puțin frică de el – era mai negru decât întunericul. Pe de altă parte, era de așteptat ca o ființă supranaturală să aibă un tovarăș, și cel puțin nu era un liliac. Anaïs încleștă mâna pe castron, spunându-și că, dacă corbul va încerca să-i scoată ochii, își va pune castronul pe cap.

    Însă corbul se mărgini să croncăne, câr-câr-câr, nu tare, ci mai degrabă ca și cum ar fi vrut să spună ceva – cel puțin așa i se păru ei. Calul scutură din cap, și cor­bul zbură înapoi la ceea ce Anaïs văzu acum că era lada de cartofi a lui Monsieur Curzon. Anaïs puse castronul pe jos; corbul se așeză pe margine și ciuguli câteva fărâme. Anaïs se puse pe râs. În acest timp, Paras ins­pecta pe tăcute buzunarele șorțului binefăcătoarei lui. Anaïs scoase o bucată de zahăr brun – preferatul clienților – și i-o întinse în căușul palmei. Paras o luă, o ținu în gură ca să se topească puțin, apoi o ronțăi. Corbul ridică privirea spre Anaïs. Ea se aplecă și îi întinse și lui o bucățică de zahăr. Corbul o luă, o scăpă, ciuguli din ea, o apucă din nou și își luă zborul cu ea în cioc. Pentru o femeie care nu avusese niciodată un animăluț al ei din cauză că mama ei era alergică la aproape orice, această incursiune într-o lume cu cai, păsări și alte animale era o bucurie pentru suflet, chiar dacă aceștia s-ar fi dovedit a fi întrupări ale unor ființe celeste.

    Prezentarea romanului „Perestroika la Paris“ conform editurii Humanitas Fiction

    „Indiferent dacă veți aborda acest roman ca pe o fabulă sau o alegorie, ca pe o carte de aventuri sau ca pe un studiu despre bunătate, ba chiar și ca pe o imagine magică a Parisului, veți descoperi o scriitură și o artă de a povesti de mâna întâi. Mulți critici au descris Perestroika la Paris ca pe un antidot la timpurile neliniștite pe care le trăim. Au dreptate. Citind acest roman, cei mai mulți nu se vor putea sustrage unei înalte stări de bine de la prima pagină până la sfârșitul inevitabil.“  

    New York Journal of Books 

    Perestroika, sau Paras, pentru cei care ajung să o cunoască mai bine, este numele pe care i l-au dat oamenii, căci oamenii, după cum ea însăși o spune, nu se prea pricep să recunoască un cal, în tot cazul nu așa cum se recunosc caii între ei. Nici chiar atunci când vine vorba despre un cal de curse ca ea, premiat și îndrăgit. Inocentă, ar putea-o descrie noii ei prieteni din Paris – Frida, bracul german care o învață regulile traiului pe străzile Orașului Luminilor, Raoul, corbul mândru și sfătos, cu un pedigree cel puțin la fel de lustruit ca al lui Paras, sau cuplul gălăgios de rațe Sid și Nancy –, plină de nerv și isteață, ar eticheta-o antrenorii. Poate că toate acestea laolaltă au făcut-o să părăsească hipodromul și să pornească într-o aventură prin Paris, o aventură care celebrează curiozitatea, ingenuitatea și dorința oricărei făpturi de a trăi în libertate și în armonie cu lumea.

    Pe o stradă lăturalnică a Parisului, într-o casă aristocrată, părăginită și aproape nefolosită – cu fiecare moarte în familie, Madame de Mornay mai fereca o cameră –, ferită de ochii trecătorilor de curtea generoasă și gardul năpădit de plante, o bătrână care se apropie de o sută de ani, surdă și aproape oarbă, îl crește pe Etienne, strănepotul ei; doar ei au mai rămas. Etienne, la cei opt ani ai lui, izolat de lume și trăind doar în universul construit în jurul străbunicii și de propria imaginație, nu are prie­teni, cel puțin nu prieteni ca ceilalți copii de vârsta lui. De aceea șobolanii, care trăiesc în pereții casei, sau calul care se tolănește în salonul amplu nu îi par defel ciudați, iar împrietenirea lor se petrece ca între oameni. Încrederea se construiește din gesturi, tacit, și ajunge să îi salveze pe toți, băiat, cal, șobolan, câine, corb, chiar și pe necunoscuții ale căror vieți se intersectează cu a lor.

    „Un tribut absolut extraordinar adus Parisului.“ 

    National Public Radio

    „După ce a scris cea mai strălucitoare și feroce literatură din ultimii patruzeci de ani, Jane Smiley se îndreaptă, cu Perestroika la Paris, spre o tonalitate mai blândă. Un ton genial și mai pătrunzător ca niciodată. […] Dincolo de umorul debordant al romanului răzbate o atmosferă de singurătate, o tânjire după compania semenilor, resimțite de oameni și animale deopotrivă.“

    Boston Globe

    „O fabulă elegantă, pe cât de captivantă, pe atât de surprinzătoare.“ 

    The Mail on Sunday

    „Este cu adevărat un dar, într-o epocă asaltată de polarizări și chiar de tribalism agresiv, să descoperi un roman în care personajele, din specii diferite, cu dorințe și instincte diferite, construiesc împreună o comunitate.“

    Los Angeles Times

    „Cartea ideală pentru cei pentru care lumea reală, sfâșiată de pandemie și politică, a devenit ceva de evitat.“ 

    Publishers Weekly

    „Animat și amuzant, un roman plin de lumină, în care Jane Smiley își demonstrează din nou marele său talent.“

    Washington Post

    Jane Smiley s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în literatură la Vassar College în 1971, luându-și masteratul (1975) și doctoratul (1978) la University of Iowa. În timp ce lucra pentru doctorat, a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. La Iowa va reveni între anii 1981 și 1996 pentru a preda engleza și scrierea creativă la Iowa State University. 

    Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit, în 1992, Pulitzer Prize și National Book Critics Circle Award, fiind ecranizat în 1997. Dintre cele 15 romane publicate, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize, iar Private Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 apare Perestroika la Paris (Perestroika in Paris; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus în peste zece țări, care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. 

    Jane Smiley a publicat două culegeri de povestiri, mai multe romane pentru adolescenți și cinci cărți de nonficțiune, dintre care se remarcă eseurile Thirteen Ways of Looking at the Novel (2005) și The Man Who Invented the Computer (2010). A avut nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum The New Yorker, Elle, The New York Times, The Guardian, The Nation, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. În 2001 a fost aleasă membră în The American Academy of Arts and Letters. În 2006 a câștigat  PEN USA Lifetime Achievement Award și Fitzgerald Award for Achievement in American Literature. Din 2015 predă scriere creativă la University of  California, Riverside.

  • Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

    Cu titlul original „Célestine du Bac”, „Viața asta îți aparține” este o poveste tandră despre prietenia bulversantă dintre un tânăr de familie bună, în vârstă de 18 ani, și o femeie fără vârstă care trăiește pe străzi. 

    Tatiana de Rosnay (60 de ani) a cunoscut succesul internațional destul de târziu, odată cu cel de-al nouălea roman și primul pe care l-a scris în engleză: „Se numea Sarah”. Scrie despre oameni obișnuiți care trăiesc întâmplări neobișnuite și știe să construiască o poveste cu suspans, așa cum este, spre exemplu, „Anotimpul ploilor”, pe care am citit-o anul trecut și care mi-a plăcut (este tradusă tot la editura Litera).

    Iată mai jos un fragment din „Viața asta îți aparține”, oferit de prietenii de la Litera! Sper să vă placă, pe mine m-a convins:) 

    Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay 

    ÎNTÂLNIREA

    Paris, 1990

    La optsprezece ani, pe Martin Dujeu nu-l interesează prea mult fetele și cu atât mai puțin examenul de bacalaureat. Nu pare să se bucure decât în prezența cățelului său beagle, Germinal, a prietenului său din copilărie, Oscar Duval, sau dacă aude numele lui Émile Zola.

    Este un puști visător, înalt, cu părul blond-platinat tuns periuță, cu mersul împleticit. Nasul coroiat, ochelarii groși și membrele interminabile îi dau aerul unui cocostârc letargic.

    În fiece seară de marți, Victor Dujeu își face o datorie din a-și scoate fiul la masă în cartier, la restaurantul Mandarin de Jade, pe rue de Grenelle, unde încearcă, în van, să-și înghită exasperarea pe care i-o provoacă spectacolul găliganului prăbușit în fața pachețelelor de primăvară.

    Nu atât somnolența aceasta îl scoate din sărite, cât faptul că întrevede pe chipul fiului său asemănări cu Kerstin. Martin a moștenit de la ea paloarea scandinavă, care te face să te întrebi dacă posedă gene și sprâncene. Tot de la ea a primit și această miopie jenantă (minus unu și jumătate la ochiul drept și minus unu la stângul), dar, pe cât de mult i-a plăcut lui Victor Dujeu să se piardă în oceanul acelor pupile, pe atât de mult îl deranjează aceeași privire vagă la fiul său.

    Kerstin și-a pierdut viața într-o catastrofă aeriană, la douăzeci și doi de ani. Corpul nu i-a fost găsit niciodată printre cele ale celorlalți șaptezeci și cinci de pasageri. Martin avea doi ani pe atunci.

    Își amintește silueta ei subțire și părul blond, alături de un parfum a cărui intensitate s-a estompat cu timpul, aidoma unui buchet fanat, dar care apare uneori, la colțul unei străzi sau într-un magazin, răscolind cu efluviile lui o rană niciodată pe deplin închisă.

    Înălțimea de un metru și nouăzeci și opt de centimetri, măsura patruzeci și șase la picior și nasul arcuit le-a moștenit pe linie paternă, alături de ținuta cocârjată, cu umerii lăsați și toracele tras în spate, de parcă le-ar fi fost interzis să stea drepți. Acestea sunt însă singurele aspecte unde tatăl și fiul se aseamănă, căci unul este bronzat, elegant și plinuț, pe când celălalt este slab, albicios și somnoros.

    Martin îndură fără să pună la suflet batjocurile la adresa înălțimii sale și a ochelarilor groși, în spatele cărora abia distingi culoarea și forma ochilor. Adevărata diformitate, insurmontabilă din punctul lui de vedere, o reprezintă picioarele. Mai precis, degetele de la picioare.

    Martin Dujeu are degetele de la picioare conectate între ele printr-o peliculă fină de piele roz, atât de subțire încât ai putea s-o tai cu foarfeca. În copilărie i s-a povestit, cu cea mai mare seriozitate, că bizareria s-ar fi datorat faptului că fusese conceput la Veneția. Într-adevăr, părinții lui își petrecuseră luna de miere în cetatea dogilor, iar Martin văzuse lumina zile nouă luni mai târziu… O vreme, crezuse că toți copiii concepuți la Veneția se nășteau cu degetele palmate și se mândrise cu această particularitate.

    Pe la cincisprezece ani, măcinat de complexe, alesese versiunea, mai credibilă, a medicului de familie, care pusese această ciudățenie pe seama „embriogenezei defectuoase“. Martin jurase să nu-și mai expună niciodată picioarele în public, dar se văzuse nevoit să aleagă proba de înot la bacalaureat. Avea note mediocre, prin urmare nu putea rata ocazia să-și amelioreze media. Timp de trei zile suferise ca un martir. În ziua probei de natație hotărâse să-și păstreze șosetele, sub pretextul unei dermatite, ceea ce nu făcuse decât să atragă și mai abitir atenția asupra lui. Toți ochii păreau fixați asupra acestui gigant miop în șosete din lână bordo. Fusese invitat să le scoată imediat. O făcuse, cu moartea în suflet. Toate privirile se îndreptaseră spre picioarele lui, iar din mulțime se auziseră exclamații șocate.

    – Dar ce se întâmplă cu picioarele dumneavoastră? Aveți labe de înot? îl întrebase indignat instructorul. Cum îndrăzniți să trișați la bacalaureat?

    – Nu sunt labe de înot, răspunsese Martin resemnat.

    Așa sunt picioarele mele.

    – Cum adică?

    – Am degetele palmate.

    – Aveți degetele… palmate?

    – Da.

    – Pot să pun mâna? Bărbatul se aplecase și ciupise pielea rozalie, apoi fluierase uluit: N-am văzut niciodată așa ceva, dar este adevărat.

    – Din păcate, suspinase Martin de-a dreptul funebru. Încă își amintește râsetele răutăcioase izbucnite din jurul lui. Râsete stinse rapid când oamenii văzuseră viteza cu care înota. Nota douăzeci din douăzeci, niciodată acordată până atunci, le închisese pliscurile celor

    mai răi dintre ei.

    Martin Dujeu plecase de la piscină cu capul sus, cu onoarea salvată, dar cu sufletul rănit.

    A fost cald toată ziua. Cerul este acoperit, greu, de un gri amenințător. Martin  se  întoarce  acasă,  prin rue du Bac, cu Germinal în lesă. Se gândește din nou la masa din ajun. La momentul când tatăl său l-a anunțat, plin de emfază, că se logodea.

    Logodit la cincizeci de ani! Martin și-a mușcat buzele ca să nu izbucnească în râs. Victor Dujeu își privea banana flambată cu un aer filosofic.

    – A venit momentul să-mi refac viața. Au trecut șaisprezece ani de la moartea lui Kerstin.

    Martin nu suportă să-l audă rostindu-i numele. Victor Dujeu spune „Șaștin“, după pronunția suedeză, iar nu „Kerstine“, apropiat de Christine, așa cum ar pronunța majoritatea francezilor. „Șaștin“ sună prea tandru, prea intim, iar lui Martin nu-i place să vadă buzele tatălui său avansând și rotunjindu-se ca și cum ar săruta pe cineva.

    – Vezi tu, mă simt foarte singur, suspinase Victor. Cu toate acestea, nu trăise prea multă vreme singur, își spusese Martin. De vreo cincisprezece ani, femeile defilau constant prin rue de Babylone – procesiune care pe tânăr îl lăsase întotdeauna rece; le trata pe toate aceste prietene de-o noapte ale tatălui său cu un dispreț discret, dar statornic.

         – Ultima rămâne?

     Victor Dujeu fusese atât de fericit să-și audă fiul vorbind, încât preferase să ignore ironia.

         – Da, mă voi căsători cu Alexandra.

         – Ah… făcuse Martin pe un ton stins. Ar trebui să-ți mănânci banana. S-a stins demult. E păcat să se răcească.

    Victor Dujeu acceptase iritat, dar resemnat, dezinteresul manifest al băiatului față de planurile sale matrimoniale și se aplecase asupra desertului în tăcere. Oarecum călduță, banana înota într-o zeamă rece de grăsime dulce.

    Femeie frumoasă, la vreo treizeci de ani, cu ochi verzi și picioare lungi, Alexandra Chamard îl tratează pe tânăr cu același dispreț. Martin s-a văzut nevoit să-i accepte instalarea în casa din rue de Babylone, pe care a invadat-o cu parfumul ei puternic. Celelalte amante ale tatălui său i s-au părut mai discrete. Asta, în schimb, se afișează cu o ostentație neplăcută. Se foiește aproape goală prin apartament, cu pieptul înainte și talia cambrată, ascultă opere de Wagner la maximum sau dă buzna în camera lui, loc unde nici stăpânul casei nu îndrăznește să se aventureze.

    Într-o zi, în timp ce el scrie, femeia intră fără să ciocănească la ușă și se uită la fotografia cu Kerstin, pe care o ține pe noptieră.

    – Ce tare semeni cu mama ta! Scoate-ți ochelarii, ca să te văd mai bine…

    Cum el nu schițează nici un gest, în speranța de-a o vedea ieșită cât mai repede din cameră, ea se apleacă și-i înlătură cu o expresie răutăcioasă.

            – Incredibil. Aceeași față, cu excepția nasului.

    Încearcă în zadar să-și recupereze ochelarii. Fără realitatea din jur se reduce la forme fluide, la o zonă de clar-obscur în care nu are curaj să se deplaseze.

    Cu un râs cristalin, femeia îi ascunde ochelarii sub o pernă.

    – Trebuie să-i găsești, amice. Noroc!

    O așteaptă să iasă din încăpere, apoi, pe pipăite, deschide unul dintre sertarele biroului. Înăuntru, aranjate ordonat, se află trei perechi de ochelari identice. Un infirm ca el nu poate să depindă de una singură, după cum a învățat încă de la o vârstă fragedă. Fluierând, reîncepe să bată la mașină.

    Ajunsă la capătul culoarului, Alexandra aude sunetul tastelor și rămâne blocată o secundă. Ridică însă din umeri și își vede de drum.

    Prezentarea cărții „Viața asta îți aparține” conform editurii Litera:

    El, optsprezece ani, băiat de familie bună, singur și visător. Ea, fără vârstă, fără adăpost, afectată de viață și de alcool. Totul îi desparte.

    Cu toate acestea, într-o zi, pe rue du Bac, la Paris, drumurile li se încrucișează. Contrar oricăror așteptări, între ei se leagă o prietenie extraordinară. Dintre cele care schimbă o viață. Dintre cele care făuresc pentru totdeauna o personalitate.

    Să profite de șansă, să înfrunte misterul de familie care îl bântuie, acestea sunt lucrurile pe care Célestine i le va transmite lui Martin. Și multe altele…

    Tatiana De Rosnay

    Tatiana De Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie.

    După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), şi a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies.

  • Scos din tipar (septembrie 2021) – Roman. Thriller. Biografie romanțată

    Scos din tipar (septembrie 2021) – Roman. Thriller. Biografie romanțată

  • Fragment în avanpremieră din „Fata A“ de Abigail Dean

    Fragment în avanpremieră din „Fata A“ de Abigail Dean

    Abigail Dean are 32 de ani, este avocat Google și s-a apucat de scris în 2019, când și-a luat liber câteva luni pentru a pune pe hârtie această poveste despre traumele îndurate de mai mulți frați în casa propriilor părinți, dar mai ales despre felul în care suferința de atunci le afectează acum maturitatea.

    „Fata A“ este un debut șocant, poate cel mai bun (spun cei de la revista The Bookseller) dintre acele thrillere care au cuvântul „fată“ în titlu (modă declanșată în urmă cu șase ani de debutul lui Paula Hawkins, „Fata din tren“).

    Deși îmi plac thrillerele, nu știu dacă voi avea puterea să citesc cartea asta. Povestea ei pare prea dură pentru mine. Dar las aici, pentru cei interesați, un fragment oferit de cei de la Crime Scene Press. Spor la citit!

    Fragment din „Fata A“ de Abigail Dean

    Ultima oară am văzut-o pe Maică-mea în ziua în care am evadat. În dimineața aceea m-am trezit în patul jegos și am știut că zilele mi se sfârșiseră, că dacă nu acționam atunci aveam să mor acolo.

    Uneori vizitez cu ochii minții dormitorul nostru mic. Două paturi de o persoană, înghesuite în colțuri opuse, cât mai departe unul de altul. Patul meu și patul lui Evie. Între ele atârnă becul neacoperit care tresare din pricina pașilor de pe holul de afară. De obicei nu e pornit, dar uneori, dacă așa hotărăște Taică-miu, e lăsat aprins zile întregi. A acoperit etanș fereastra cu o cutie de carton aplatizată, ca să controleze trecerea timpului, dar o lumină slabă, maronie, răzbate prin ea și ne oferă un simulacru de zile și nopți. Dincolo de carton a fost odată o grădină, iar dincolo de ea – pârloaga. A devenit tot mai greu să cred că locurile acelea, cu sălbăticia și intemperiile lor, există cu adevărat. În licărirea pământie a luminii se vede Teritoriul de doi metri dintre paturile noastre, pe care eu și Evie îl cunoaștem mai bine decât oricine. Am plănuit multe luni cum să navigăm dinspre patul meu spre al ei. Știm cum să străbatem mormanele de pungi de plastic, pline cu obiecte de care nu ne mai amintim. Știm că pentru a străbate Smârcurile Castroanelor, înnegrite și vâscoase, trebuie folosită o furculiță de plastic. Am dezbătut care e cea mai bună cale de a depăși Vârfurile de Poliester ca să evităm cea mai rea parte a mizeriei: dacă să înfruntăm stihiile prin trecătorile înalte sau dacă s-o luăm prin tunelurile de materiale putrezite de sub ele și să înfruntăm orice ne-ar fi așteptat acolo.

    Făcusem din nou pe mine în noaptea aceea. Mi-am mișcat degetele de la picioare, mi-am răsucit gleznele și mi-am aruncat picioarele în față ca și cum aș fi înotat, așa cum făcusem în fiecare dimineață în ultimele câteva luni. Două. Poate trei. I-am spus camerei ce i-aș fi spus primei persoane pe care aș fi întâlnit-o după eliberare: numele meu e Alexandra Gracie și am cincisprezece ani. Trebuie să sun la poliție. Apoi, așa cum făceam în fiecare dimineață, m-am întors să mă uit la Evie.

    La un moment dat eram legate cu trupurile în aceeași direcție, așa că reușisem s-o văd tot timpul. Acum eram legate invers și trebuia să ne contorsionăm corpul ca să ne putem privi în ochi. În loc de figură i-am văzut labele picioarelor și oasele. Pielea i se cufunda în fiecare scobitură, de parcă ar fi căutat căldura din ele.

    Evie începuse să vorbească tot mai puțin. O luam cu binișorul și apoi strigam la ea. O încurajam și îi cântam cântece pe care le știam de pe vremea când încă mergeam la școală. „Urmează partea ta”, îi spuneam. „Ești gata pentru partea ta?” Nu mergea nimic. În loc s-o învăț numerele, le recitam pentru mine însămi. Îi spuneam povești în întuneric și nu auzeam râsete, întrebări sau reacții de mirare. Nu auzeam decât liniștea Teritoriului, și respirația ei slabă care se avânta peste spațiul dintre noi.

    – Evie, am zis. Eve. Azi e ziua cea mare.

    Descrierea cărții conform editurii Crime Scene Press:

    Bestseller Sunday Times

    Bestseller New York Times

    Drepturile au fost vândute în 33 de teritorii

    Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat.

    Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite.

    O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.

    Receptare critică

    „E fantastică, mi-a plăcut la nebunie.” (Paula Hawkins)

    Un clasic modern.” (Jeffery Deaver)

    „O capodoperă.” (Louise O’Neill)

    „Un debut năucitor.” (Washington Post)

    „Răvășitoare și puternică.” (The New York Times)

  • Fragment din romanul „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain

    Fragment din romanul „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain

    „Când stelele se întunecă“ îmbină povestea unei detective aflate în căutarea unei adolescente răpite cu povestea propriei vieți timpurii, de copil abandonat, crescut prin instituțiile statului, abuzat sexual. „Eu însămi sunt o supraviețuitoare a abuzurilor sexuale și mi-a luat o viață întreagă ca să mă vindec de asta“, declara McLain, în vârstă astăzi de 55 de ani.

    S-a inspirat puțin și din proza unor autori de romane polițiste ca Tanya French, Kate Atkinson și Louise Penney și a ieșit acest roman nou, total diferit de ceea ce a scris ea înainte dar și de alte romane ale genului. „Am vrut să pot scrie ceva nou“, spune ea, „și să nu mă simt atât de umbrită de munca altcuiva care să mă oblige să respect anumite reguli și convenții“.

    Romanul a apărut de curând la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și în traducerea lui Mihnea Gafița. Mai jos veți găsi un fragment din această carte, pe care mi l-au oferit prietenii de la Humanitas.

    Spor la citit!

    Fragment din „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain 

    Pe tot drumul înapoi, mă simt ca un glob din cele cu zăpadă, scuturat zdravăn, în care fulgii ascuțiți ai memoriei se ciocnesc. Will e tot aici. A devenit șeriful orașului, la fel ca taică-su – și ce urmează? Cum aș putea răspunde la oricare dintre multele întrebări cu care mai mult ca sigur c-o să tabere pe mine, despre care-i viața mea și de ce m-am întors acasă? Cum pot evita s-aud cine știe ce în plus despre situația lui, care și așa îmi stă pe creier? Cum o să putem evita, și unul, și altul, să vorbim despre trecut? La urma urmei, nu suntem, pur și simplu, doi prieteni vechi, pe care nu-i leagă nimic special.

    Toți anii ăia, de pe vremea când eu aveam zece, și Will paisprezece, fiecare a făcut parte din povestea celuilalt. Ellis Flood, șeriful, tatăl lui, era cel mai bun prieten al lui Hap, așa că de multe ori am fost luați la pachet. Dar, și dacă n-ar fi fost așa, într-un orășel ca Mendocino, copiii se jucau în haite, construiau forturi din lemn adus la țărm de valuri pe Portuguese Beach, hălăduiau prin pădurile din dosul străzii Jackson sau, dacă nu, se jucau de-a v-ați ascunselea cu lanternele pe marginea falezei, în nopțile fără lună. Alți doi din gașca noastră erau gemenii Caleb și Jenny Ford, care trăiau numai cu tatăl lor, de când mama fugise, de mulți ani, cu un alt bărbat, dorindu-și o viață care n-avea nimic de-a face cu ei.

    Mereu m-am simțit atrasă de copiii cu povești similare cu a mea, de parcă am fi fost membrii unui soi de club a cărui parolă de acces n-o rostea nimeni. Caleb și Jenny aveau cu doi ani mai mult decât mine, diferență care părea mai mare în cazul ei decât al lui – cine știe din ce motiv. Caleb era isteț într-un mod care-l făcea interesant în ochii mei – avea capul ticsit de fapte și povești aparte în legătură cu orașul nostru, ceea cel făcea să fie numai bun de prieten. Și mie-mi plăcuse întotdeauna să știu lucruri, nu doar istorice, despre tot ce era de știut: detalii despre oameni și locuri, povești vechi și mistere noi. Și secrete, indiferent de care.

    Tot Caleb avea și cele mai bune ascunzători când ne jucam de-a v-ați ascunselea. Întro seară l-am urmat, când Jenny a-nceput să numere și tot grupul s-a risipit. Majoritatea copiilor se comportau ca niște lupi singuratici când porneau jocul, dar Caleb n-avea nimic împotrivă să mă ia și pe mine. M-am ținut după el până tocmai la marginea falezei, unde mi se părea că-l văzusem dispărând ca printr-o ușă nevăzută. M-am avântat și eu, și am văzut că descoperise o platformă perfectă, chiar dacă foarte mică, un fel de cuib de cioară într-un chiparos. Ramurile bifurcate îi susțineau greutatea, copacul întreg părând încastrat în peretele falezei ca de bagheta unui magician. Locul era genial și îți dădea o senzație de nedescris. Tehnic vorbind, eram ieșiți peste margine, dar și protejați cumva – cât de cât. Cele două crăci de sub noi aveau forma și dimensiunile potrivite pentru a susține doi copii sfrijiți. Crengile de mai sus erau atât de stufoase, încât ne acopereau cu totul – un sistem de camuflare mai mult decât eficient, drept care Jenny, când a venit în fugă și sa uitat țintă către copacul nostru, cu propria față luminată și de culoarea lămâii, sub fasciculul conic al micii ei lanterne de mână, a trecut mai departe, să ne mai caute.

    Pentru mine, toate astea erau noi și străine, jocurile nocturne și grupurile vesele de prieteni din cartier – într-un cuvânt, copilăria. Eu și Caleb am rânjit unul către celălalt, mulțumiți de noi înșine, fiindcă jocul era deja câștigat pentru noi. Fiecare joc pe care l-am fi putut juca vreodată. Noaptea părea să se întindă în toate direcțiile, făcută pentru copii ca noi, de neînvins – nemuritori –, de vreme ce mult mai încolo, de-a lungul falezei, Jenny striga numen continuare, sperând să-l pună pe careva pe fugă. Am stat și ne-am uitat la ea multă vreme, la cum îi sălta și i se infunda raza lanternei printre ierburile negre, până când, în cele din urmă, lumina pe care o ducea cu ea sa făcut mai mică decât o gămălie de ac.

    Pe atunci, demult de tot, Will era înamorat de Jenny – ca toți băieții, de altfel. Nu era fată în oraș mai frumușică decât ea, sau mai drăguță. Avea dinții albi și drepți, ca din reclamele de bomboane mentolate pentru respirație proaspătă, și pistrui căprui peste șaua nasului, și un păr lung, șaten, care i se legăna în stânga și-n dreapta când mergea. Și o voce frumoasă avea, cântată, înaltă și persistentă, ca Joni Mitchell. Cânta la chitară în serile cu focuri de tabără, cu picioarele îngropate în nisipul ud, în timp ce restul își dădeau din mână-n mână cutii de bere șterpelite, ascultând-o numai pe jumătate. Dar eu nu-mi puteam desprinde privirile de la ea.

    Întro seară, nea cântat o piesă compusă de ea, cu titlul Noapte bună, California, despre o fată care se simte atât de pustiită pe dinăuntru și de pierdută, încât se duce până departe în largul mării și nu se mai întoarce niciodată. Cuvintele ziceau: „Nu mă căutați, sunt o nimeni“.

    Pe plajă, la lumina roșieaurie a focului, îmi stârnea un sentiment de o asemenea intimitate, încât aveam impresia că o urmăream, de fapt, stând singură în camera ei, cu trupul aproape culcat peste chitară, vorbind numai și numai de singurătate. În viața de zi cu zi, Jenny nu se prezenta niciodată așa, dar știam că asta nu însemna, practic, nimic. Orice suprafață putea sa ascundă, chiar sub ea, tristețea.

    Cum Jenny era cu doi ani mai mare și nu se deschisese mai mult către mine, prea multe lucruri nu știam despre cum arăta viața ei din familie. Dar și dacă am fi fost cele mai bune prietene, poate că tot nu mi-ar fi spus. Într-o mie de feluri diferite puteai păstra tăcerea – știam asta. Cântecul vorbea – mie-mi vorbea, cel puțin –, făcându-mi pielea de găină pe brațe și la ceafă, și nimerindu-mă punct ochit, punct lovit: „Noapte bună, California. Noapte bună, zare-albastră. De acum, valurile să-mi spună povestea. Vorbele toate să ajungă la urechea voastră.“

    Aveam cincisprezece ani când a dispărut Jenny, în august 1973. Ea era deaproape optsprezece ani, și tocmai absolvise liceul din Mendocino. Din toamnă, urma să meargă la Universitatea Californiei, de la Santa Barbara, să se facă soră medicală. Până atunci, lucra la Viile Husch din Boonville, situate la vreo trei sferturi de oră în interiorul continentului față de oraș, de unde strângea bani pentru o mașină și se milogea so ia până acasă oricine mergea în aceeași direcție ca și ea. Întro seară, a plecat de la serviciu în felul ei obișnuit, dar acasă na mai ajuns. Tot orașul a trăit zile-ntregi cu sentimentul panicii, mai cu seamă Caleb. Era îngrozitor să-l privești. Au început să circule zvonuri că poate fugise de acasă. Adolescenții puteau face oricând așa ceva, din tot felul de motive. Dar Caleb o ținea una și bună, că ea n-ar fi fugit – nu fără să-l anunțe și pe el, sau chiar să-l ia cu ea. 

    Așteptând și eu, ca toată lumea, sauzim vreo veste, am simțit că mi se deștepta în tot corpul o teamă veche, devenită latentă. Anii trăiți la Mendocino, cu Eden și Hap, se înmulțiseră deacum și mă făcuseră să mă simt în siguranță – pe mâini sigure, adică. Dar iată că știam la fel de sigur acum că mi se putea întâmpla și mie, foarte bine, ce se întâmplase cu Jenny. În sinea noastră, nu eram chiar atât de diferite.

    *

    Will stă la celălalt capăt al barului, când ajung, în sfârșit, să intru pe ușă la Patterson, puțin după opt treizeci. Are înaintea lui o cană aproape goală de cafea.

    — Mă gândeam deja dacă nu cumva mi-ai tras clapa, zice, strângând mă în brațe cu căldură.

    Îi răspund la strânsoare, observând că șia făcut duș de curând și că șia schimbat uniforma. Ia rămas umed părul, acum pieptănat pe spate, neted, numai că eu îi cunosc vârtejurile și cât de sălbatic o să-i arate coafura, de cum i se usucă. Lăsând la o parte ravagiile firești ale timpului, e straniu cât de neschimbat e Will – același maxilar zdravăn, aceleași gene lungi. Aceeași grație a trupului, plină de energie, de parc-ar fi pe jumătate om și restul un golden retriever.

    — M-ai surprins de mi-au sărit capacele azi, îi spun.

    — Și tu pe mine, zice, pufnind în râs și făcându-i semn să vină barmaniței, o femeie între două vârste, blondă, cam fără bărbie și cu ochii conturați la greu.

    Comand o bere Guinness cu un whisky Jameson mic, după care mă întorc spre Will și întreb:

    — Nu bei și tu cu mine?

    — Nu cât sunt în tură. Și no să ies prea curând – nu până no găsesc pe fata aia, oricum.

    — A, da, zic. Nu știu ce era în mintea mea.

    Barmanița se întoarce cu comanda mea, și-mi ridic paharul de bere către Will, mimând un mic toast în cinstea lui:

    — Nu-mi vine să cred că mai ești aici. Aveai atâtea idei grozave!

    — Serios? zice el, făcând o mutră acră. Și unde să mă fi dus, mă rog?

    — Întro mie de locuri. Oriunde.

    — Adică… oriunde, numai nu la umbra lui taică-meu, este?

    — Poate. Mă gândesc la el uneori. La ce impresii lăsa. De Bugs Bunny.

    — Mda… Lucra de zor la chestia asta. Exersa cu orele. E în stare să fie scârbă în alte privințe, dar e amuzant măcar.

    — Mai trăiește, apropo?

    — La un azil de bătrâni de lângă Fort Bragg – și Will își acoperă cana de cafea cu degetele, arătându-se vizibil încurcat. Zic cei de acolo că nu mai are chiar toate țiglele pe casă.

    — Aoleu, îmi pare rău!

    — Nu-i nici o problemă – și-și ridică umerii către urechi, după care și-i coboară la loc, încercând să mai detensioneze atmosfera. Zice: Încă îi mai poate face să râdă pe ăia mici ai mei.

    — Ai copii? Grozav. Pun pariu că ești un tată a-ntâia.

    — Încerc.

    — Băiat? Fată?

    — Câte unul din fiecare. Zece și doișpe ani. Și amândoi prea deștepți pentru binele lor propriu.

    — Și soția ta – ea cu ce se ocupă?

    — Beth. E profesoară la școala Montessori de ceva mai încolo. De mult lucrează acolo. Și se înțelege de minune cu copiii ăia.

    — Foarte frumos tablou, zic și mă uit, instinctiv, la mâna lui stângă.

    Nare verighetă, nici vreun șanț unde ar fi putut fi verigheta, nici vreo dungă mai deschisă la culoare, nebronzată. Poate că nu poartă, sau poate că mai e vreo poveste, pe care nu mi-o spune.

    — Dar tu? mută el discuția. Cât ai de gând să stai?

    — Nu știu sigur, zic și mă uit în altă parte. Iau lucrurile ușor, zi după zi.

    — Ești măritată?

    — Da… măritată cu slujba – e o minciună în care încap oceane întregi de adevăr.

    — Ți-am urmărit cariera puțintel, zice. Proiectul… „Farul“, parcă. Te-ai descurcat atât de bine.

    — „RazădeFar“, îl corectez. Dar așa e, da.

    — Atâția copii dați dispăruți – trebuie să-ți fie greu. Eu n-aș fi în stare de așa ceva.

    Dar asta și faci, dau să-i spun, dar mă opresc – n-ar fi cinstit. În loc de asta, îl întreb:

    — Cum reziști? la care el scutură din cap, cu un aer sleit. Zice:

    — N-am dormit de când am primit apelul. Familia vrea răspunsuri, și eu n-am ce răspunsuri să dau.

    — S-au băgat pe fir și ăia de la FBI?

    — Am nevoie de dovezi că fost răpită, ca să mă bage în seamă federalii. Și eu n-am așa ceva. N-am nici o probă de nici un fel, de fapt, și nici un motiv. Martori nu sunt, nici vreo scenă a crimei.

    — Dar tu crezi c-a răpit-o careva…

    — E doar o presimțire, dar așa cred. A fost o fată mai încolo, spre Richmond, cu niște ani în urmă. A dispărut chiar din curtea propriei case.

    — Amber SwartzGarcia, zic.

    — Apropiate ca vârstă, nu?

    — Amber avea șapte ani. Eo diferență ca de la cer la pământ, să știi, între șapte și cincisprezece ani. Oricum, în urmă cu cinci ani a fost.

    — Aha, da… – și oftează: Iartă-mă. Uit că ești în vacanță.

    — Nui nimic. Mintea mea de polițistă nu-și ia concediu niciodată, de fapt. Ai vreun motiv să-i suspectezi familia?

    — Deocamdată nu, nu direct. Încă mai punem întrebări.

    — Presupun că-i ții sub observație pe infractorii sexuali înregistrați din zonă. Le verifici eliberările condiționate și pe cauțiune? Tuturor celor care au afinități la fetele de asemenea vârste sau la infracțiuni de felul ăsta?

    — Tu chiar vrei să vorbim despre așa ceva? mă-ntreabă, uitându-se la mine pieziș.

    — E singura mea pasiune, ridic din umeri și sorb din bere. Poate că e manipulată, cine știe cum. Poate ca fost atrasă în cine știe ce poveste sordidă, fără ca măcar să-și dea seama.

    — La treburi cu droguri, vrei să zici? Pare să fie curată ca lacrima.

    — O fi vorba de sex. Poate e ținută sub control de cineva.

    — Fratele maică-sii a fost acuzat de viol, când era la colegiu, dar asta în urmă cu treizeci de ani. O fi chiar taică-su de vină?

    — Se-ntâmplă, zic.

    Mă aplec în față și nu pot să nu văd semnele surmenajului din jurul ochilor lui Will. Simte o nevoie disperată să facă o pauză, și sunt alături de el. Știu exact ce povară poartă în momentul ăsta. Cât de greu poate fi totul.

    — E adoptată, zice. Asta o însemna ceva?

    Mi-a pomenit detaliul ca și cum ar fi doar un aspect în plus de avut în vedere, dar mie-mi atinge o coardă mult prea sensibilă. Cameron s-ar putea lupta cu greutățile clasice ale adopției, făcând nebunii, ca să le pună iubirea la-ncercare părinților adoptivi. Sau poate că are straturi suprapuse de cicatrici emoționale, dificultăți identitare sau de atașament, probleme cu teritorialitatea sau tendințe autodistructive.

    — Poate, zic, încercând să păstrez un ton indiferent. Dacă se luptă cu ceva. Dar tu mi-ai spus adineauri că e curată ca lacrima.

    — Știu. Al dracului… și expiră lung și zgomotos, după care-i face semn barmaniței să vină cu nota de plată.

    — Sper să găsești un fir cât de curând, zic.

    — Și eu, deși nu pare convins. Uite, să-ți spun ceva, zice apoi. Am ajuns, în ultima vreme, să-l apreciez altfel pe taică-meu. Presiunea pe care-o fi simțit-o mai demult, când nu reușea să facă dreptate. Și ce sentiment al eșecului trebuie să fi avut. 

    Oftează, iar oftatul exprimă în el generații întregi, așa cum fiecare cochilie poartă în ea tot Pacificul. Toți așteptau de la el să-i facă să-și regăsească sentimentul de siguranță. Iar el nu reușea niciodată – la Jenny Ford se referă; amândoi am vorbit despre ea, fără să-i pomenim numele. 

    — Pe Caleb l-ai văzut? schimbă subiectul brusc.

    — Ce? Caleb e aici?

    — Sa întors acum aproape un an, după ce ia murit tatăl. Un atac cerebral. Caleb a moștenit tot – ia și vândut picturile, toate. Al naibii ticălos bătrân – avea milioane. 

    — Serios? 

    Parcă-l și văd pe Jack Ford, individul excentric pe care l-am cunoscut, cu aer de pustnic, mereu în aceiași blugi stropiți cu vopseluri și aceeași cămașă de flanelă, cu părul răvășit, de ziceai că șil tăia singur cu vreun cuțit de bucătărie. 

    — Milionar? Nu mi-a plăcut niciodată, zic.

    — Nici mie, zice Will. Era ceva în neregulă cu el. Știi, nu sa mai recăsătorit.

    — Nu mă mir, zic. Și cred că navea el treabă cu nimeni. Caleb ce mai faceacum?

    — Face bine, cred, având în vedere ce și cum. Nul văd eu prea des.

    — Mă gândeam co să stea departe, câte zile o mai avea. Orașul ăsta ia produs atâta durere!

    — Și noi la fel, zice Will simplu. Dar uite că tot aici suntem.

    După ce plătim ce e de plătit, îl urmez afară din bar, și apoi pe strada liniștită, unde felinarele par să împrăștie o lucire supranaturală către Timpul și Fecioara, cele două statui la fel de fascinante și enigmatice pentru mine ca-ntotdeauna.

    Will se oprește în mijlocul trotuarului, clipind mai des ca de obicei.

    — Îmi pare bine că te-am revăzut, Anna, zice. Na fost cel mai bun an pentru mine, de ce să te mint?

    — Nici pentru mine na fost, zic, șil iau în brațe, grăbită și mirată de nodul pe care mi-l simt în gât.

    — Condu cu grijă, da?

    — Nu te poți îmbăta numai cu bere, zic.

    — Nu, zău? Repetă-ți asta pe tot drumul până acasă.

    Are mașina parcată puțin mai jos de-a mea. Știu că na terminat lucrul pentru azi, dar îl simt că lungește oricum despărțirea. Poate că sentimentul pe care-l răspândește e doar anxietatea legată de cazul ăsta la care lucrează, poate că e însingurare pur și simplu. Toate amănuntele alea despre familia lui perfectă or fi fost minciuni. Sau poate că familia lui o fi absolut în regulă, dar el a călcat pe alături, cine știe cum. Cât de repede ți se poate întoarce propria viață împotrivă – asta-i ceva ce știu prea bine.

    Descui portiera Fordului meu Bronco și mă urc la volan, dar îl văd pe Will apropiindu-se, co mutră pe care citesc tristețea și faptul ca lăsat garda jos. Un timp destul de îndelungat se uită țintă în ochii mei, stârnindu-mi un vâjâit slab în urechi, ca de-o presimțire. Ce-are de gând, să încerce să mă sărute?

    Dar nu, lam citit prost. Zice:

    — Mă bucur că teai întors, chiar dacă numai pentru puțin timp. În vremuri de-astea, în care lumea pare s-o fi luat razna cu totul, e bine să ai prieteni în jur.

    Are dreptate, bineînțeles. Nu de asta m-am întors eu acasă, dar Will are absolută dreptate.

    (nouă)

    La cinci zile după cea dispărut Jenny, doi pescari ieșiți să dea la undiță iau găsit cadavrul în râul Navarro, atât de plin de apă și desfigurat, încât cei de la biroul medicului legist au fost obligați săi confirme identitatea prin comparație cu fișele dentare.

    Hap m-a dus în pădure, ca să-mi spună. Până atunci, nu-l mai văzusem niciodată pierzându-și cumpătul, dar se vedea clar că făcea eforturi să se abțină, când mi-a luat amândouă mâinile într-ale lui.

    — Am fost întotdeauna cinstit cu tine, Anna, ești deacord? m-a întrebat, cu o voce care-i tremura zdravăn.

    Mi sa uscat gura și mi s-a părut că-mi fuge pământul de sub tălpile ghetelor, dar Hap îi dădea înainte, povestindu-mi cum găsiseră pescarii, din întâmplare, ce mai rămăsese din biata Jenny, pe o porțiune a râului mai puțin frecventată. Cum altfel poate că n-ar fi fost găsită niciodată. Și că nu se înecase – o strânsese cineva de gât.

    O poveste atât de scârboasă, că aș fi vrut ca Hap să înceteze. Dar știam că nu s-ar fi oprit. Dacă era vorba, întradevăr, să mă protejeze, nu putea să lase nimic nespus.

    — Cine a strâns-o de gât? am întrebat, și propria mea voce a părut să ricoșeze de copaci, după care să-mi cadă în poală ca un pietroi, ca o mică bucată dură din realitatea lumii înconjurătoare.

    — Nu știm încă.

    — Dar o să-l prindă, nu?, șeriful Flood.

    — Presupun că o să-l prindă.

    — Cum a putut cineva să facă așa ceva? lam întrebat, cu toate că știam deja răspunsul. 

    Văzusem tot felul de oameni deformați de durere și de circumstanțe, oameni care fuseseră ei înșiși atât de rău și de profund loviți, încât nu se puteau abține să le facă și altora la fel. 

    — Atât de mică era Jenny! am strigat, simțind că mi se prelingeau în gură lacrimi fierbinți. Nici măcar na prins și ea o șansă în viață.

    — În viață e și moarte, Anna. Lucruri mult prea greu de suportat, aproape imposibil. Atât de multe sunt, și uite că le suportăm totuși.

    Știam că avea dreptate, dar aș fi dat orice să aud altceva de la el. Măcar dacă mi-ar fi putut promite Hap că așa ceva nu s-ar mai fi repetat, că eu n-aveam să mor niciodată, că n-ar fi murit nici el, nici Eden. Că noi trei, împreună, aveam să ne ținem departe și în siguranță de toate relele, cu toate că lumea era plină de întâmplări și de oameni dintre cei mai îngrozitori. Oameni suficient de contorsionați pe dinăuntru, încât somoare o fată de șaptesprezece ani și s-o lase acolo, în râu, ca pe un gunoi.

    — Cum le suportăm? lam întrebat în cele din urmă. Lucrurile alea imposibile?

    Îi simțeam în continuare mâna pe a mea, caldă și nemișcată – caldă, statornică și vie. Nu se mișcase nici cu un deget de lângă mine.

    — Uiteașa, scumpo, mi-a spus.

    În zilele următoare, îmi fac un obicei din a porni de la cabana mea cu un rucsac în spate și fără vreo destinație anume, doar să fiu în pădure. Demult de tot, Hap m-a învățat cum să citesc și să urmez o cărare, fie și una mai puțin umblată, ba chiar cum să umblu dacă nu există nici o cărare. Nimic altceva nu-ți limpezește mintea mai bine. Frumusețea lumii vii, ferigile umede, îmbâr­ligate pe solul văii care mustește de udătură. Licheni de culoarea muștarului și mușchi aducând a bărbi, trântite precum petele de vopsea pe suprafețele stâncilor negre și ale trunchiurilor de copaci. Coronamentul de deasupra capului, ca o hartă întinsă peste bolta cerească.

    Într-o după masă, după ce am parcurs vreo șapte opt kilometri dintr-o drumeție prin Pădurea Statală Jackson, traversez un drum de țară izolat, apoi ajung la Big River, care șerpuiește prin toată această zonă din codrii de coastă nordici, după care se varsă în estuarul de pe Big River Beach, chiar la sudul satului. Albia râului e îngustă și puțin adâncă, străjuită de pietre acoperite cu mușchi. Mi-am luat cu mine un mosor de fir de undiță subțire și câteva cârlige cu muște în ele, cu care încerc să prind măcar unul dintre păstrăvii cenușii, care când se arată, când se ascund în umbrele din jur. Dar ei sunt foarte precauți, iar eu m-am înfierbântat deja. Renunț, mă dezbrac în chiloți și mă bag în băltoacă. Deasupra mea, prin lumina filtrată, moleculele de praf de pin plutesc pre­cum o ceață aurie. Apa se prelinge peste pielea mea ca niște mănunchiuri de panglici mătăsoase și reci. Simt că-mi încetinește ritmul bătăilor inimii. Asta… asta voia să spună Hap când vorbea de cel mai bun medicament.

    La întoarcere, o iau de-a dreptul peste linia de creastă, în principal pentru efortul pe care-l implică. Terenul se face atât de abrupt pe alocuri, încât n-am ce face și mă las la pământ, târându-mă în patru labe printre licheni, ferigi și humus. Respirația mi se accelerează și devine sacadată, iar pe față am ca o glazură de praf de pin și polen fosforescent.

    În vârful crestei mă opresc să beau niște apă. Mă simt deshidratată și binedispusă. Un arbore de cucută sa prăbușit chiar aici, sus, și seamănă cu un gigant spintecat, iar trunchiul îi aduce a burete negru îmbibat cu apă. Unde ia fost smuls din pământ ditamai bulbul de la rădăcină, văd pe sol trei zgârieturi lungi și o balegă de animal – de la vreo pumă, eventual. Când mă aplec să mă uit mai îndeaproape, zăresc ceva pe la periferia razei vizuale – nui un animal, eo formă solidă. Un adăpost.

    Deși soarele a început să scapete și mie mi s-a instalat o senzație de rece între omoplați, mă avânt oricum în josul dealului, mânată prea tare de curiozitate, ca să nu arunc o privire mai îndeaproape. Trebuie să m-apăs pe călcâie, ca să-mi țin echilibrul pe povârniș. Solul e subțire și plin de capcane. Ferigi uscatemi înțeapă mâinile și mă plesnesc peste blugi, dar, în cele din urmă, ajung la mica incintă. E un adăpost de vânătoare, pe care și la instalat cineva cum vezi prin ghidurile de supraviețuire în sălbăticie, proptind un par lung de doi metri oblic de un pin Douglas cu trunchiul curățat, de care sunt legate cu sârmă, din loc în loc, mai multe capcane în formă de laț. Nu se poate să nu funcționeze. De jur împrejurul trunchiului, solzii de con de pin și alte materiale care acoperă solul arată urme de călcătură, de la efortul de a reinstala capcanele iar și iar. E un amplasament de vânătoare nu doar eficient – e chiar elegant. Cine lo fi construit știa exact ce făcea și probabil că mănâncă foarte, foarte bine.

    Adăpostul în sine denotă același nivel de rafinament, iar mie-mi stârnește mai multe semnale de alarmă subtile. Nu arată ca o colibă de vânător, ci e o structură conică. Mi-aduc aminte c-am văzut odată niște fotografii de album istoric, ale unei populații indigene, cum sunt indienii pomo. Sau așezat în grupuri mici, peste tot prin California de Nord, cu sute de ani înainte să vină europenii, și locuințele lor semănau foarte mult cu asta, rotunde la bază, cu stâlpi în centru care susțineau pereții oblici, legați între ei cu stuf și acoperiți cu scoarță de Sequoia și cherestea.

    Și totuși cine sar preta unui asemenea efort dea construi o copie convingătoare a unui adăpost deal indienilor pomo? Și de ce așa departe de oraș, la mulți kilometri distanță de orice sar putea numi drum? O fi opera vreunui scrântit, obsedat de supraviețuire, care crede că nu mai e mult până la sfârșitul lumii? A cuiva care trăiește izolat, poate, pentru că are cine știe ce de ascuns? Deși poate e vorba numai de creierul meu de polițistă, care scormonește după eventualități sumbre, când, în realitate, adăpostul îi aparține vreunui pasionat de viață în aer liber, ca Hap sau ca mine, căruia îi trebuie pădurea și tăcerea ei, din când în când, ca să aibă sentimentul că e întreg la cap?

    Scriitoarea Paula McLain

    Prezentarea romanului „Când stelele se întunecă“ conform editurii Humanitas:

    Bestseller New York Times 2021, ales de editorii Amazon printre „Best Books 2021 So Far“, Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victima ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

    În fața tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost dată în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.

    1993, Mendocino. Coșmarul oricărui părinte — să se trezească în toiul nopții și copilul său să nu fie în casă. Să nu fie nicăieri. În Nordul Californiei încep să dispară adolescente. Unele par să fi fugit de acasă, altele, după cum arată indiciile, au fost răpite, dar indiferent cum, sunt de negăsit, iar neputința care îi consumă pe cei rămași în urmă este doar începutul, partea vizibilă a tragediei din micul oraș american. Anna Hart, detectivul care se încăpățânează să le caute, intuind că nu este vorba doar de adolescente fugite de acasă, ci de o dramă ce va devasta numeroase vieți și ale cărei cauze datează din copilăria lor, se confruntă cu propriul ei trecut. Expusă țesăturii de amintiri reprimate și de traume vii, Anna se lasă călăuzită de propria intuiție și de umbrele din viața sa, transformând răul pe care l-a trăit într-o înțelegere ce ar putea fi cheia de rezolvare a cazului disparițiilor. 

    „Melancolic şi captivant. Parte suspans, parte poveste a descoperirii de sine, este greu să-i rezişti noului roman al lui McLain.“

    Library Journal

    „Un mister multistratificat, în surdină, îmbogățit de profunda perspectivă psihologică și emoțională.“ 

    Kirkus Reviews

    „Paula McLain îmbina portretele percutante cu proza poetica, facând vizibilă bunatatea ascunsă în sufletul personajelor.“

    Publishers Weekly

    „Un început cu totul nou pentru autoarea Soţiei din Paris, thrillerul atât de intens emoțional și excepțional de bine scris al lui McLain aduce laolaltă crima ficțională și cazuri reale.“

    People

    „La sfârșit, acest roman cu mult întuneric are un mesaj plin de speranță.“

    The New York Times Book Review

    Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinți, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituțiile judiciare abilitate. Ulterior și-a descoperit pasiunea pentru scris și a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo și MacDowell Colony, precum și beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) și Stumble, Gorgeous (2005), și o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soția din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), multipremiat, care îi aduce atât consacrarea națională, cât și internațională, fiind tradus în peste 35 de țări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times și se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times.  

  • Noutăți septembrie – Cărți biografice. Volume de poezie. Jurnale

    Noutăți septembrie – Cărți biografice. Volume de poezie. Jurnale

  • Noutăți septembrie – Cărți ilustrate. Opinii. Romane realiste

    Noutăți septembrie – Cărți ilustrate. Opinii. Romane realiste

  • Septembrie – Studii comportamentale. Biografii. Povești de dragoste

    Septembrie – Studii comportamentale. Biografii. Povești de dragoste