Luna: Ianuarie

  • „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști – fragment în avanpremieră

    narghileaua vrăjită

    Sf. Andrei, 1794. Lumea se pregătește de sărbătorile iernii, cu dovleac copt și neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porțile spre lumea subtilă. E seară, iar la Curtea Veche au coborât umbrele morților, cuibărindu‑se mai ales prin Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăți și cu butoaie de vin, lichioruri și peltele, așezate pe rafturi. Peste toate acestea era stăpân Andrei, un administrator cu simbrie și rang de stolnic, care se pregătea să plece acasă, fără să știe că în stradă îl aștepta o surpriză.

    Cu niște zile în urmă sosise în București un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoțit de o fată, o copilă de 13 ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre București, unde spera să‑și întâlnească mama.

    Iar aici e momentul să vă spun că această copilă avea darul rar de a ști cum să ceară. În primul rând, mânuia o narghilea subțirică pe care o învârtea pe sub nasul celor din jur. Apoi, nu vorbea niciodată fără să tragă un fum pe care îl risipea cu artă, atrăgând în valurile lui albăstrui mici zâne și duhuri.

    Povestea ei era tristă, dar parfumată. Recent, mama îi plecase într‑o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre București. Văduvă, încă bine, înfășurată în șaluri, această mamă se lăuda cu bijuterii moștenite de la mama ei, o bucureșteancă get‑beget care, printre altele, îi dăduse și o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viața în București era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeți, fugise în lume, căsătorindu‑se cu un căruțaș, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune și numele, fusese așteptată, dorită.

    Dar viața e schimbătoare. Căruțașul a dat colțul, iar Floarea s‑a trezit singură, căci maică‑sa, îndrăgostită de un anume Peea Rențiper (frumos nume!) a tăiat‑o spre Ismail, lăsând‑o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să învețe o meserie. O idee bună, de altfel. Într‑un an, maximum doi, ajungea creatoare de chifle.

    Iar acest bucătar a intrat sub fumul vrăjit al copilei, încât nu putea să‑i refuze nimic. Supărat pe el însuși, conștient că ajunsese sclavul unei fete de sclav, bucătarul, inspirat de cine știe ce întâmplări, și‑a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la București. Floarea l‑a urmat ca un câine. Sau mă rog, invers.

    Și ajungem din nou la chelar! În Ajun de Sf. Andrei, stolnicul beciurilor domnești a ieșit la plimbare. Era un noiembrie cald, iar mahalagiii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraș se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau șaluri de Persia, anterie de cașmir și museline brodate.

    Andrei stolnicul le privea cu indiferență, fălindu‑se cu un guler de blană și cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, v‑am spus, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureștenii chefuiesc până dimineața, ca să alunge demonii și stafiile, iar bucureștencele fac vrăji și ghicesc viitorul. Tot orașul se umple de umbre.

    Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut bucătarul, care a‑nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându‑l cum vorbea armânește, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun‑simț natural, știind să se milogească pe bune. S‑a ținut după trăsură până acasă la stolnic, unde curtea era plină de oaspeți, de grătare și lăutari.

    Pe deasupra lor pluteau umbrele de pe lumea cealaltă. Înțelegând situația, dându‑și seama că era ziua lui, bucătarul i‑a oferit un cadou, ca să nu‑l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei, de la Curtea Veche până la Gorgani, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare, era asudată și uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situația, și‑a dat seama că în curțile stolnicului era mai bine decât la cuptor, așa c‑a acceptat imediat să fie cadou. Și legănând lunga pipă, aruncând fumuri înțesate cu diavoli, ciugulind în trecere de la mesele întinse în curte, și‑a făcut repede loc printre oaspeți.

    Stolnicul, aiurit, a poruncit să‑i fie pregătită o cameră, la mansardă, de unde putea să privească orașul. Nu știm dacă bucătarul a fost angajat, dar știm că Andrei a fost marcat de întâlnirea cu Floarea. Toată familia văzuse schimbarea, căci chiar din acea seară s‑a înmuiat, topit în florile galbene ale șalului său de mătase. Ea îi povestea despre mama ei, despre drumul spre Ismail, iar stolnicul vedea mătăsurile acelei femei dispărute în ceață. Fiecare fum risipit din narghileaua copilei îl făcea mai tăcut.

    Două săptămâni mai târziu, a depus o depeșă la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, vă amintiți, cu noul iubit Rențiper, era născută la București, ca cetățean liber.

    Floarea n‑avea acte, ce‑i drept, tocmai de aceea situația ei se cerea rezolvată. Și ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă, de data aceasta, cu toate că fata are aparențe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuși măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.

    Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta, impresionat de patosul care răzbătea din cuvintele stolnicului Andrei, a luat o hotărâre destul de bizară, trimițându‑i‑o în Ajunul Crăciunului, ca pe‑un cadou. El hotărăște ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine‑poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, n‑avea decât să rămână în grija stolnicului, ca sclavă bine‑merçi.

    Poate că Floarea ar fi murit în robie, iar toate acestea nu s‑ar fi întâmplat, dacă n‑ar fi ajuns în casa stolnicului în noaptea de Sf. Andrei – patronul tuturor duhurilor. Eu cred că în narghileaua ei subțirică se furișaseră niște îngerași beți sau stafiile lor, care de Sf. Andrei se plimbă pe unde vor ele.

    Crimă și poezie

    Furtună

    Pe la anul 1835, Anton Chladek vine la București, unde va și rămâne, până la finele vieții (1794–1882). E pictor, profesorul lui Nicolae Grigorescu, rămas în istorie mai ales pentru portretele făcute boierilor din Valahia.

    Pentru familia Văcărescu a făcut trei portrete, anume pe‑ale poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, morți de mult la acea dată, și pe‑al Marelui Ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Primii sunt, desigur, pictați după alte portrete, amândoi tineri, iar cel de‑al treilea, bătrân, de unde deducem că i‑a pozat pictorului. Având în vedere că doar Furtună trăia la acea dată, înseamnă că el a suportat plata.

    Acest ban, despre care se știe că era poreclit Furtună, din cauza temperamentului coleric, era extrem de bogat, extrem de zgârcit. Totuși, nu agrea plocoanele, mita, șantajul. Circula chiar o poveste legată de aversiunea față de banii câștigați pe căi necinstite. Pe unul care vrusese să‑l mituiască l‑a bătut cu săculețul de bani peste gură.

    Era zurliu, se zice, dar bine intenționat și sufletist. Prietenii îi spuneau Teodorachi. Totuși, porecla Furtună îl arată răsturnând lucrurile. Privind cele trei tablouri, mă întreb de ce comandase portretele unor rude moarte, un văr și un unchi. De ce nu comandase portretul fiului său?

    Despre cartea „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști conform editurii Litera:

    „Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

    Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

    DOINA RUŞTI, prozatoare de referinţă, cu certă contribuţie atât în neogotic, cât şi în realismul psihologic, apreciată pentru origi­­nalitate şi erudiţie epică, a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâţa Vinerii, Homeric) şi romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze şi de recenzii laudative în publicaţii internaţionale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009). Doina Ruşti coordonează colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, la Editura Litera, este scenaristă şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti.

  • 3 cărți bune pe care le-am început dar pe care nu le-am terminat de citit

    3 cărți bune pe care le-am început dar pe care nu le-am terminat de citit

    Personal, îmi place să citesc cartea dintr-un foc, fără nici măcar o zi de pauză, așa că nu mi-e deloc ușor să revin la un titlu de care m-am apucat cu trei luni în urmă, să mă adaptez iar la ritmul lui, să mă familiarizez din nou cu personajele și atmosfera poveștii. Dar nici să las de tot baltă o carte nu mi se prea întâmplă, așa că, oricât timp ar trece din momentul în care m-am apucat de ea, tot îmi găsesc energia să o termin la un moment dat.

    Ei bine, chiar acum am trei cărți care mă așteaptă să le termin. Le-am început în perioade diferite, din fiecare am citit aproximativ jumătate, toate mi-au dat o stare de bine, toate merită cititori fideli:)

    ”Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt

    Schmitt e unul dintre autorii care îmi plac foarte mult și de la care știu deja ce primesc: multă emoție, claritate, umor, povești bune. Cu gândul ăsta am început și ”Jurnalul unei iubiri pierdute”, care este o minunată odă adusă mamei lui și care documentează cei doi ani de doliu de după moartea ei.

    Eu cred că e teribil de greu să scrii despre propria mamă fără să pici în ridicol, iar ceea ce reușește Schmitt în acest volum mi se pare extraordinar, el făcându-i mamei un portret atât de fin și amuzant, în care poți recunoaște toate mamele active, pasionate, preocupate de binele copiilor lor. 

    De cincizeci și șase de ani, de când ne-am întâlnit și am început să mergem umăr la umăr, ne simțeam puternici, senini, în centrul unui univers ale cărui peisaje se organizează sub pașii noștri. Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră.

    Cartea este construită chiar ca un jurnal, așa cum sugerează titlul, cu pagini ce descriu relații, momente, gânduri, stări și altele ce adună aforisme ale autorului despre viață, iubire, durere, moarte. În principal, scrie însă despre relația specială pe care a avut-o cu mama lui sportivă, bună și tenace; despre tatăl lui fizioterapeut, riguros și circumspect; despre anii de școală și despre scrisul care l-a disciplinat mereu și i-a dăruit libertate; despre acest mare talent moștenit de la mamă (”Mama scria perfect, stăpânind un stil liber, fluid, elegant”); despre relația cu fanii lui și despre bucuria de după reprezentațiile sale de teatru. 

    Scrisul lui Schmitt e special, cald, mângâietor, terapeutic, așa că despre orice ar scrie, știi sigur că-ți merge la suflet. 

    Mama a murit așa cum a trăit, în sprint. Campioană a Franței la viteză, deținând timp de mai mulți ani recordul național, avea niște picioare care sfidau cronometrele și întorceau capetele bărbaților. În copilărie, eram pe deplin conștient de puterea erotică exercitată de picioarele mamei: nu doar că pășeam la înălțimea lor, admirându-le, dar observam și ocheadele trecătorilor și le auzeam remarcile. Prelungi, febrile, netede, fine, agile, bronzate, picioarele ei iradiau o îndrăzneală, o sălbăticie, o senzualitate care contrastau cu comportamentul ei rezervat și chipul blând.

    ”Acest tărâm al blândeții” de William Kent Krueger

    Un citat de pe coperta cărții sugerează că povestea este asemănătoare ce cea din ”Acolo unde cântă racii” de Delia Owen. Și într-un fel este, căci în centru sunt tot copii singuri care se străduiesc să supraviețuiască, să găsească un sens vieții lor, ssă aibă un cămin. Totul se petrece în preajma unei ape, întocmai ca în ”Acolo unde cântă racii”. Ba chiar are loc și o crimă, comisă tot de un copil, ca în romanul lui Owens. Scriitura este, însă, cât se poate de diferită, Krueger fiind mai descriptiv și mai riguros în alcătuirea frazei decât Owens, care e mult mai sensibilă și muzicală.

    Krueger și-a plasat povestea în Minessota, în timpul Marii Crize, când mii de familii se destramă din cauza neajunsurilor, copiii vagabondează pe străzi sau zac în locuri ostile precum Școala Lincoln (unde începe de altfel povestea).

    Romanul e foarte bine documentat, Krueger bazându-se pe nenumărate biografii, ziare din epocă, fotografii, și reconstituie dezastrul acelei epoci cu ajutorul simțurilor de copil (sărăcia, inegalitățile sociale etc.). Cartea e o aventură în toată regula, urmând drumul unor copii, care fug de la școala unde nu învățau decât frica în căutarea unui cămin care să le aducă alinare.   

    Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care, din nefericire, îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece, după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. 

    ”Viața de apoi a poetului” de Andrei Crăciun

    Cartea e o colecție de portrete făcute de femei aceluiași bărbat, Alexandru. Mai exact, 20 de femei, toate foste iubite ale poetului astfel numit, care și-l amintesc cât se poate de diferit, în diverse etape ale vieții lui. În amintirile lor, acest Alexandru (care e mort, femeile povestind despre el când era în viață), scria poezii ”de o sensibilitate bolnăvicioasă”, ura vacanțele obișnuite, slujbele bine plătite, iubea evreice intelectuale, soțiile altora, muze, actrițe, fiice de preot, visa să vadă toată lumea înainte de a se retrage într-un bar din Costa Rica.

    Deși nu am citit decât jumătate din carte, mi-au plăcut vocile diferite ce alcătuiesc acest portret de artist în care arde iubirea, dorința, dorul, tristețea. Mi-a plăcut cum a strecurat Andrei melancolia în povești și cum a pus în valoare memoria, cu propria ei viață, independentă de cea pe care o trăim efectiv.

    Dar viața sa de apoi nu știu de unde începe și de aceea am venit să văd iar strada principală a orașului, să mă plimb pe ea cu mâinile la spate și să nu fiu recunoscută. Iar stada principală e mult mai mică, mai urâtă și mai pustie decât în memoria mea, dar presupun că așa se întâmplă de fiecare dată când ne întoarcem unde am crescut.

  • Noutăți editoriale ianuarie 2021 (Săptămâna 4) – Roman. Psihologie. Minibiografii

    Noutăți editoriale ianuarie 2021 (Săptămâna 4) – Roman. Psihologie. Minibiografii

  • Noutăți editoriale ianuarie 2021 (săptămâna 3) – Memorii. Psihologie. Roman

    Noutăți editoriale ianuarie 2021 (săptămâna 3) – Memorii. Psihologie. Roman

  • „Nopți albastre“, de Joan Didion – fragment în avanpremieră

    „Nopți albastre“, de Joan Didion – fragment în avanpremieră

    Iată că, după patru ani de la publicarea acelei cărți în limba română, apare, în colecția Anansi. World Fiction a editurii Pandora M, „Nopți albastre“, un fel de continuare a acelui volum, în care Didion scrie despre durerea cumplită trăită după pierderea fiicei sale. 

    Căci, dacă „Anul gândirii magice“ era mai mult despre moartea soțului John Gregory Dunne, survenită în urma unui atac cerebral, în „Nopți albastre“ scrie despre cum a supraviețuit ea după moartea fiicei Quintana (la vârsta de 39 de ani, cauzată de o pneumonie).

    Jurnal al supraviețuirii, al readaptării la viață, al acceptării fragilității și instabilității ființei umane, „Nopți albastre“ a fost o altă încercare a scriitoarei de a înțelege ceea ce e de neînțeles, de a aduce pe tărâmul firescului ceea ce i se părea fantasmagoric, de a-și oferi sieși soluții de a depăși durerea. 

    Până la urmă, scrisul a ajutat-o să scape de sentimentul de culpabilitate, de superstiții și de frici, scrisul a fost mântuirea ei, cu ajutorul lui explicându-și lucruri, rememorând trecutul, înțelegând prezentul. 

    „Nopți albastre“ va fi publicată în curând, dar până atunci prietenii de la Pandora M ne oferă un fragment în avanpremieră:


    Fragment în avanpremieră din „Nopți albastre“, de Joan Didion

    Alegeri sentimentale.

    În ziua nunții, i-au fost respectate toate alegerile sentimentale, cu excepția uneia: își dorise ca fetițele să intre desculțe în catedrală (ca un omagiu adus vieții în Malibu; stătea mereu desculță când locuiam în Malibu, era întotdeauna plină de așchii de la dușumeaua de sequoia de pe terasă, așchii de pe terasă și gudron de pe plajă, iar printre ele, iod pentru zgârieturile de la cuiele de pe trepte), dar cele mici aveau pantofi noi și țineau morțiș să-i poarte…

    Iasomia de Madagascar.

    Altă alegere sentimentală?

    Își amintea de iasomie?

    De asta a vrut-o, de asta și-a prins-o în coada împletită?

    În curtea casei din Brentwood Park în care am locuit între 1978 și 1988, o casă atât de categoric convențională (cu două etaje, construită în jurul holului principal, cu obloane la ferestre și cu câte un salon adiacent fiecărui dormitor), încât părea aproape nelalocul ei în peisajul acela („casa lor suburbană din Brentwood”, așa vorbea despre ea atunci când am cumpărat-o, avea doisprezece ani și voia să sublinieze că nu fusese decizia ei, preferința ei, o copilă care revendica distanța de care își imaginează toți copiii că au nevoie), aveam o iasomie de Madagascar chiar lângă ușile terasei. Simțeam atingerea florilor cerate când ieșeam în grădină. Dincolo de ușile acelea mai erau tufe de lavandă și mentă, o încâlceală de mentă, care crescuse luxuriant datorită unui robinet care picura. Ne-am mutat în casa aceea în vara în care ea urma să înceapă clasa a șaptea la ceea ce la vremea respectivă încă se numea Școala pentru fete Westlake, din Holmby Hills. Parcă ieri a fost. Ne-am mutat de acolo în anul când a absolvit facultatea, la Barnard. Și asta parcă a fost ieri. Iasomia de Madagascar și menta dispăruseră deja, ucise când omul căruia îi vindeam casa a insistat să scăpăm de termite, acoperind totul cu un cort și pompând înăuntru Vikane și cloropicrină. Când ne-a făcut oferta pentru casă, prin intermediul agenților imobiliari, ne-a spus că vrea s-o cumpere pentru că e un loc minunat, își și imagina cum o să facă acolo nunta fiica lui. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să ne ceară să dăm cu Vikane, care a ucis iasomia, a ucis menta și a ucis și magnolia roz pe care o vedea de la geamul salonului ei fetița noastră de doisprezece ani, care până atunci se străduise atât de tare să ne disprețuiască casa suburbană din Brentwood. Eram destul de sigură că termitele aveau să se întoarcă. Eram la fel de sigură însă că magnolia roz nu avea să-și mai revină.

    Am vândut casa și ne-am mutat la New York.

    Unde eu mai locuisem, de fapt, de când aveam douăzeci și unu de ani, tocmai terminasem facultatea, secția de engleză la Berkeley, și începusem să lucrez la Vogue (o tranziție atât de profund nefirească, încât atunci când cineva de la Condé Nast, de la Resurse Umane, m-a întrebat ce limbi vorbeam fluent, nu m-a dus capul să spun decât engleza medie), până la douăzeci și nouă de ani, când eram proaspăt căsătorită.

    Unde am locuit din nou, după 1988.

    Atunci, de ce spun că am locuit în California mare parte din perioada asta?

    De ce m-am simțit ca o trădătoare atunci când mi-am schimbat permisul de conducere din California cu unul emis de statul New York? Nu era o tranzacție cât se poate de cinstită? Vine ziua ta de naștere, trebuie să-ți reînnoiești permisul, ce contează unde îl reînnoiești? Ce contează că ai avut un singur număr pe permis de când ți-a fost emis pentru prima oară, la cincisprezece ani și jumătate, de statul California? Nu fusese dintotdeauna o greșeală pe acel permis de conducere, oricum? O greșeală despre care știai? Nu scria pe permisul acela că ai 1,57 metri? Când tu știai foarte bine că ai, în cel mai bun caz (înălțimea maximă, cea mai mare înălțime dintotdeauna, înălțimea avută înainte să dai înapoi cu un centimetru din cauza bătrâneții), când știai perfect că ai, în cel mai bun caz, 1,56 metri?

    De ce mi-am făcut atâtea gânduri pentru un permis de conducere?

    Care a fost problema?

    Renunțarea la permisul de California însemna că nu mai puteam avea niciodată cincisprezece ani și jumătate?

    Chiar voiam să mai fiu atât de tânără?

    Sau toată treaba cu permisul era doar un caz de „aparentă disproporție a evenimentului declanșator”?

    Am scris „aparentă disproporție a evenimentului declanșator” între ghilimele fiindcă exprimarea nu-mi aparține.

    A folosit-o Karl Menninger în Man Against Himself, descriind tendința de a reacționa exagerat în fața unor situații care pot părea banale, chiar previzibile: o înclinație, ne spune dr. Menninger, adesea întâlnită în rândul sinucigașilor. Povestește despre o tânără care suferă de depresie și se sinucide după ce se tunde. Scrie despre un bărbat care se sinucide pentru că este sfătuit să se lase de golf, despre copilul care se sinucide fiindcă i-a murit canarul, despre femeia care se sinucide fiindcă pierde două trenuri.

    Atenție: nu unul, ci două trenuri.

    Gândiți-vă la asta.

    Gândiți-vă în ce situație ieșită din comun trebuie să se fi aflat femeia aceea ca să se fi sinucis. 

    „În aceste contexte”, ne explică dr. Menninger, „părul, golful și canarul au avut o valoare exagerată, așa încât atunci când au fost pierdute, sau când a existat doar amenințarea de a fi pierdute, spaima declanșată de ruperea acestor legături emoționale a fost fatală”.

    Da, cu siguranță, absolut de acord.

    „Părului, golfului și canarului” li s-a atribuit o valoare exagerată (precum și, putem presupune, celui de-al doilea dintre acele trenuri pierdute), dar de ce? Dr. Menninger pune și el întrebarea asta, însă doar retoric: „Dar de ce există asemenea exagerări disproporționate și evaluări incorecte?” Oare și-a închipuit că a oferit un răspuns doar punând întrebarea? Oare a crezut că tot ce are de făcut este să formuleze întrebarea, ca apoi să se retragă într-un nor de noțiuni teoretice de psihanaliză? Chiar aș fi putut considera schimbarea permisului de conducere, schimbarea emitentului din California în New York, o experiență care implica „ruperea unor legături emoționale”?

    Chiar am privit-o ca pe o pierdere?

    Chiar am privit-o ca pe o despărțire?

    Și încă un lucru, înainte de a încheia subiectul „ruperii unor legături emoționale”:

    Ultima oară când am văzut casa din Brentwood Park înainte de a-și schimba proprietarii, am stat în ușă și am privit camionul de mutare Allied cu trei niveluri ieșind de pe alee și pornind pe Marlboro Street: tot ce aveam pe lumea asta, inclusiv un Volvo break, era înghesuit înăuntru și se afla pe drum spre New York. Când n-am mai zărit camionul, am trecut prin casa pustie, am ieșit pe terasă — un moment de rămas-bun care a fost mai puțin duios decât am fi dorit, căci încă se mai simțea duhoarea de Vikane prin încăperi, iar în locul unde fuseseră magnolia roz și iasomia de Madagascar rămăseseră frunze uscate, moarte. Am simțit mirosul de Vikane și în New York, în fiecare cutie despachetată. Data următoare când am ajuns în Los Angeles și am trecut cu mașina prin fața casei, dispăruse, fusese dărâmată, iar un an sau doi mai târziu a fost înlocuită cu o casă doar un pic mai mare (o cameră adăugată deasupra garajului, unul sau doi metri în plus la o bucătărie deja suficient de mare încât să încapă un pian de concert pătrat Chickering, care de cele mai multe ori trecea neobservat), însă căreia îi lipsea, din punctul meu de vedere, convenționalitatea fermă a casei originale. Câțiva ani mai târziu, m-am întâlnit într-o librărie din Washington cu fiica a cărei nuntă cumpărătorul ne spusese că și-o putea imagina în grădina casei. Învăța undeva în Washington (la Georgetown? la George Washington?), iar eu eram acolo pentru un eveniment la librăria Politics and Prose. A venit și s-a prezentat. Am copilărit în casa dumneavoastră, mi-a zis. Nu chiar, m-am abținut să-i răspund.

    John spunea mereu că ne-am mutat „înapoi” în New York.

    Eu, nu. Niciodată.

    Brentwood Park fusese atunci, New York-ul era acum.

    Brentwood Park cel de dinainte de Vikane fusese o vreme, o perioadă, un deceniu în timpul căruia totul părea să se lege.

    Casa noastră suburbană din Brentwood.

    Exact asta era. Foarte bine a zis.

    Avuseserăm mașini, piscină, grădină.

    Avuseserăm crini africani, mici explozii de albastru intens ce pluteau pe niște tulpini lungi, suple. Avuseserăm un soi de floarea-miresei, niște norișori din flori minuscule, albe, care se vedeau bine numai când se lăsa înserarea.

    Avuseserăm tapet cu model floral, pânzeturi cu imprimeuri orientale. 

    Avuseserăm un ciobănesc de Flandra, veșnic nemișcat, veșnic de pază pe casa scării, cu un ochi deschis.

    Timpul trece.

    Memoria slăbește, memoria se adaptează, memoria se conformează lucrurilor pe care credem că ni le amintim.

    Chiar și amintirea iasomiei din coada ei, chiar și amintirea tatuajului cu plumeria, care i se vedea prin voal.

    Este înfiorător să ajungi să mori fără copii. Napoleon Bonaparte a zis asta.

    Ce durere mai sfâșietoare pot trăi oamenii decât aceea de a-și vedea copiii murind? Euripide a zis asta.

    Când vorbim despre mortalitate, vorbim despre copiii noștri.

    Eu am zis asta.

    Mă gândesc acum la ziua aceea din iulie 2003 de la St. John the Divine și mă uluiește cât de tineri păream John și cu mine, cât de bine arătam. În realitate, niciunul dintre noi nu era cu adevărat bine: în primăvara și vara aceea, John trecuse prin mai multe intervenții chirurgicale la inimă, cea mai recentă fiind pentru introducerea unui pacemaker, a cărui eficacitate încă era îndoielnică; cu trei săptămâni înainte de nuntă, eu leșinasem pe stradă, iar apoi petrecusem câteva nopți la secția de terapie intensivă a spitalului Columbia Presbyterian, primind transfuzii în urma unei hemoragii gastrointestinale inexplicabile. „Trebuie doar să înghițiți o cameră de filmat micuță”, îmi spuseseră la terapie intensivă, când încercau să-și dea seama ce declanșase hemoragia. Țin minte că mă împotrivisem: cum nu reușisem toată viața să înghit o aspirină fără s-o rup în două, părea improbabil că voi putea să înghit o cameră de filmat.

    „Sigur că puteți, e o cameră micuță”.

    O pauză. Fiindcă nu mersese când mă luaseră repede, încercaseră cealaltă variantă, să mă ia cu binișorul: „Zău că e o cameră tare micuță”.

    În cele din urmă izbutisem să înghit camera tare micuță, iar camera tare micuță transmisese imaginile dorite, care nu scoseseră la iveală cauza sângerării, dar demonstraseră dincolo de orice îndoială că, dacă este sedat zdravăn, oricine poate înghiți o cameră tare micuță. Cumva similar, ca o altă utilizare nu din cale-afară de eficientă a medicinei high-tech, John putea să țină un telefon lângă inimă, să sune la un număr de telefon și să primească o interpretare a datelor înregistrate de pacemaker, ceea ce demonstra, mi s-a explicat, că în clipa în care suna la numărul acela (deși nu neapărat și înainte, și după), aparatul funcționa.

    Editura Pandora M

    Colecția Anansi. Contemporan

    Joan Didion

    Nopți albastre

    Traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu

  • Noutăți editoriale ianuarie 2021 (Săptămâna 2) – Roman. Biografie. School of Life

    Noutăți editoriale ianuarie 2021 (Săptămâna 2) – Roman. Biografie. School of Life

  • „Inseparabilele“, de Simone de Beauvoir – fragment în premieră

    „Inseparabilele“, de Simone de Beauvoir – fragment în premieră

    CAPITOLUL 1

    La nouă ani eram o fetiță foarte cuminte. Nu fusesem așa întotdeauna; în timpul primei copilării tirania adulților mă arunca în transe atât de pline de furie, încât una dintre mătușile mele a declarat într-o zi, cu toată seriozitatea: „Sylvie este posedată de demon“. Războiul și religia m-au potolit însă. Imediat am făcut dovada unui patriotism exemplar, călcând în picioare un bebeluș din celuloid „made in Germany“, care, de altfel, nu-mi plăcea. Mi s-a explicat că depindea de buna mea purtare și de cucernicia mea ca Dumnezeu să salveze Franța: nu puteam să mă sustrag. M-am plimbat prin bazilica Sacré-Coeur cu alte fetițe, fluturând stindarde și cântând. Am început să mă rog intens și am descoperit că-mi plăcea. Abatele Dominique, care era capelanul școlii gimnaziale Adélaïde, mi-a încurajat fervoarea. Îmbrăcată într-o rochiță de tul, cu o bonetă din dantelă de Irlanda, mi-am făcut împărtășania privată, iar din acea zi le-am putut fi dată ca exemplu micilor mele surori. Am obținut de la Domnul ca, pe motiv de insuficiență cardiacă, tata să fie repartizat la Ministerul de Război. 

    Cu toate acestea, în dimineața cu pricina eram în culmea agitației: era prima zi de școală și eram nerăbdătoare să regăsesc Gimnaziul, orele de curs solemne ca niște liturghii, liniștea coridoarelor, surâsul blajin al domnișoarelor care purtau fuste lungi, corsaje montante și, de când o parte a clădirii fusese transformată în spital, îmbrăcau adesea uniforme de infirmiere. Sub vălul alb pătat cu roșu semănau cu niște sfinte, și mă emoționau când mă strângeau la piept. Mi-am înfulecat repede supa și pâinea neagră care înlocuiseră ciocolata și brioșele de dinainte de război și am așteptat nerăbdătoare ca mama să le îmbrace pe surorile mele. Purtam toate trei mantouri albastruorizont croite din stofa destinată ofițerilor, urmând precis linia mantalelor militare.

    – Uitați‑vă, e chiar și o mică martingală! le spunea mama prietenelor sale admirative sau uimite.

    Când am ieșit din clădire, mama le‑a luat de mână pe cele două surori mai mici. Am trecut posomorâte pe lângă Café de la Rotonde, care tocmai se deschisese cu mare zarvă sub apartamentul nostru și era, după cum spunea tata, un cuib de defetiști. Cuvântul mă intriga. „Sunt oameni care cred în înfrângerea Franței“, mi‑a explicat tata. „Ar trebui împușcați cu toții.“ Nu înțelegeam. Nu faci anume ca să crezi ceea ce crezi: oare poți fi pedepsit pentru că‑ți vin în minte anumite idei? Spionii care le dădeau copiilor bomboane otrăvite, cei care, în metrou, le înțepau pe franțuzoaice cu ace înmuiate în venin meritau, desigur, moartea; dar defetiștii mă lăsau perplexă. N‑am încercat s‑o iscodesc pe mama, căci îmi dădea întotdeauna aceleași răspunsuri ca tata.

    Surioarele mele nu mergeau repede; gardul grădinii Luxembourg mi s‑a părut interminabil. În sfârșit am intrat pe poarta gimnaziului, am urcat pe scară legănându‑mi voios ghiozdanul burdușit cu cărți noi; am recunoscut mirosul ușor de boală amestecat cu izul de encaustic de pe culoarele proaspăt ceruite; supraveghetoarele m‑au îmbrățișat. La vestiar mi‑am găsit tovarășele din anul precedent; nu aveam o prietenie strânsă cu nici una, dar îmi plăcea zgomotul pe care‑l făceam laolaltă. Am zăbovit în holul principal, în fața vitrinelor pline cu vechituri moarte care se pregăteau să moară a doua oară: păsările împăiate își pierdeau penele, plantele uscate se dezagregau, scoicile își pierdeau lustrul. A sunat clopotul, așa că am intrat în sala Sainte‑Marguerite; toate sălile de clasă semănau între ele. Elevele se așezau la o masă ovală, acoperită cu moleschin negru, prezidată de profesoară; mamele se instalau în spatele nostru și ne supravegheau tricotând cagule pentru soldați. M‑am îndreptat spre taburetul meu și am văzut că locul de alături era ocupat de o fetiță necunoscută, o brunetă cu obrajii scobiți, care mi‑a părut a fi mult mai mică decât mine; avea niște ochi închiși la culoare, strălucitori, care mă fixau intens.

    – Dumneata ești cea mai bună din clasă?

    – Sunt Sylvie Lepage, m‑am prezentat. Cum te numești?

    – Andrée Gallard. Am nouă ani; dacă par mai mică de atât e pentru că am ars de vie și n‑am crescut prea mult. A trebuit să‑mi întrerup studiile timp de un an, dar mama vrea să recuperez întârzierea. Ai putea să‑mi împrumuți caietele de anul trecut?

    – Da, i‑am spus.

    Siguranța lui Andrée, debitul ei rapid și precis mă descumpăneau. Mă cerceta cu un aer bănuitor.

    – Vecina mea mi‑a spus că ești cea mai bună din clasă, mi‑a spus arătând‑o pe Lisette cu o scurtă mișcare a capului.

    E adevărat?

    – Sunt adesea prima, i‑am răspuns cu modestie.

    Am privit-o pe Andrée; părul negru îi cădea drept în jurul feței, avea o pată de cerneală pe bărbie. Nu întâlnești în fiecare zi o fetiță care a ars de vie, aș fi vrut să-i pun o mulțime de întrebări, dar domnișoara Dubois tocmai intrase în clasă, măturând podeaua cu poalele rochiei sale lungi; era o femeie energică și mustăcioasă, pe care o respectam enorm. S-a așezat și a început să strige catalogul, iar când a ajuns la Andrée și-a ridicat ochii spre ea:

    – Așadar, fetițo, nu ne simțim prea intimidată, nu?

    – Nu sunt timidă, domnișoară, i-a replicat Andrée pe un ton liniștit, după care a adăugat amabil: De altfel, nu sunteți intimidantă. 

    Domnișoara Dubois a ezitat o clipă, apoi a zâmbit pe sub mustață și a continuat să strige catalogul. 

    Ieșirea de la ore se desfășura după un ritual imuabil. Domnișoara se posta în cadrul ușii, strângea mâna fiecărei mame și săruta pe frunte fiecare copil. Și-a pus mâna pe umărul lui Andrée:

    – N-ai fost niciodată la școală?

    – Nu. Până anul ăsta am lucrat acasă, dar acum sunt prea mare. 

    – Sper că vei merge pe urmele surorii dumitale mai mari, i-a spus Domnișoara. 

    – Oh, suntem foarte diferite! a exclamat Andrée. Malou seamănă cu tata, adoră matematica, pe când mie îmi place mai ales literatura. 

    Lisette mi-a dat un ghiont; nu se putea spune că Andrée fusese impertinentă, dar nu adoptase tonul potrivit pentru a i se adresa unei profesoare. 

    – Știi unde e sala de studiu a elevelor externe? Dacă persoana care vine să te ia de la școală n-a sosit încă, acolo trebuie să aștepți, i-a spus Domnișoara. 

    – Nu vine nimeni să mă ia, mă întorc singură, a zis Andrée, apoi a adăugat cu vioiciune: Mama a trimis vorbă. 

    – Singură? s-a mirat domnișoara Dubois, apoi a ridicat din umeri: În fine, dacă mama dumitale a anunțat…

    Mi-a venit și mie rândul să fiu sărutată pe frunte, după care am urmat-o pe Andrée la vestiar. Și-a pus mantoul, unul mai puțin original decât al meu, dar foarte drăguț, dintr-o stofă de lână buclată roșie cu nasturi aurii; nu era o puștoaică fără căpătâi, cum de i se permitea să iasă singură? Oare mama ei nu era la curent cu primejdia bomboanelor otrăvite și a acelor înmuiate în venin?

    – Unde locuiești, micuță Andrée? a întrebat-o mama în timp ce coboram împreună cu surorile mele. 

    – Pe rue de Grenelle. 

    – Ei bine, atunci o să te conducem până la bulevardul SaintGermain, i-a spus mama. E în drumul nostru. 

    – Cu mare plăcere, dar nu trebuie să vă deranjați pentru mine. Privind-o pe mama cu un aer serios, Andrée a urmat: Trebuie să înțelegeți, doamnă, că suntem șapte frați și surori. Mama spune că trebuie să învățăm să ne descurcăm singuri. 

    Mama a încuviințat din cap, dar se vedea că nu era defel de acord. 

    Îndată ce am ajuns pe trotuar am iscodit-o pe noua mea colegă: 

    – Cum te-ai ars?

    – Pe când coceam cartofi la un foc de tabără. Rochița mi-a luat foc, și coapsa dreaptă mi-a ars până la os. A făcut un mic gest de nerăbdare, ca și cum povestea aceea veche o plictisea. Când o să-ți pot vedea caietele? Trebuie să aflu ce-ați studiat anul trecut. Spune-mi unde locuiești, și o să vin pe la dumneata în după-amiaza asta sau mâine. 

    Am consultat-o pe mama din ochi; în grădina Luxembourg mi se interzicea să mă joc cu fetițele pe care nu le cunoșteam. 

    – Săptămâna asta nu e posibil, a intervenit mama jenată. O să vedem sâmbătă. 

    – Bine, o să aștept până sâmbătă, a spus Andrée. 

    Am privit-o cum traversa bulevardul în mantoul ei de stofă buclată roșie; era foarte mică, dar mergea cu siguranța unui adult. 

    – Unchiul tău Jacques cunoștea o familie Gallard care era înrudită cu soții Lavergne, verii cuplului Blanchard, a zis visătoare mama. Mă întreb dacă e aceeași familie. Dar mi se pare că niște oameni de calitate n-ar lăsa o fetiță de nouă ani să umble singură pe stradă. 

    Părinții mei au vorbit mult timp despre diversele ramuri ale diverselor familii Gallard despre care auziseră din surse mai apropiate sau mai îndepărtate. Mama a continuat investigația. Părinții lui Andrée aveau doar legături foarte vagi cu Gallarzii unchiului Jacques, dar erau niște oameni de foarte bună calitate. Domnul Gallard absolvise Politehnica, avea o situație excelentă la Citroën și prezida Liga taților de familii numeroase; soția lui, născută Rivière de Bonneuil, aparținea unei mari dinastii de catolici militanți și era foarte respectată de enoriașele de la SaintThomasd’Aquin. Fără îndoială avertizată cu privire la ezitările mamei mele, doamna Gallard a venit s-o ia pe Andrée sâmbăta următoare, la ieșirea de la cursuri. Era o femeie frumoasă, cu ochi de culoare închisă, care purta la gât o bandă de catifea neagră prinsă cu o broșă de epocă; a cucerit-o pe mama spunându-i că părea sora mea mai mare și numind-o „Micuță doamnă“. Mie nu-mi plăcea colierul ei de catifea. 

    Doamna Gallard îi povestise cu amabilitate mamei martiriul îndurat de Andrée: carnea crăpată, bășicile enorme, pansamentele cu ambrină, delirurile fetei, curajul ei; la un moment dat, un tovarăș de joacă o lovise din greșeală cu piciorul, redeschizându-i rănile; făcuse un asemenea efort ca să nu plângă, încât leșinase. Când a venit acasă la noi să-mi vadă caietele am privit-o cu respect; în timp ce lua notițe cu un scris frumos, deja format, eu mă gândeam la coapsa ei umflată de sub fustița cu pliseuri. Niciodată nu mi se mai întâmplase ceva atât de interesant. Aveam chiar impresia că nu mi se întâmplase niciodată nimic. 

    Toți copiii pe care-i știam mă plictiseau, dar Andrée mă făcea să râd când ne plimbam între ore prin curtea de recreație; imita perfect gesturile bruște ale domnișoarei Dubois sau vocea onctuoasă a domnișoarei Vendroux, directoarea, și, datorită surorii ei mai mari, cunoștea o mulțime de mici secrete ale școlii. Domnișoarele acestea erau afiliate ordinului iezuiților, se pieptănau cu cărare pe o parte atât timp cât nu erau decât novice, apoi cu cărare pe mijloc după ce-și rosteau jurămintele. Domnișoara Dubois, care n-avea decât treizeci de ani, era cea mai tânără: își dăduse bacalaureatul cu un an în urmă, niște eleve mai mari o văzuseră la Sorbona, îmbujorată și stânjenită de fustele sale lungi. Eram puțin scandalizată de ireverența lui Andrée, dar o găseam nostimă și-i dădeam replica atunci când improviza un dialog între două profesoare. Caricaturile ei erau atât de nimerite, încât adesea ne dădeam coate în timpul orelor când o vedeam pe domnișoara Dubois deschizând un catalog sau închizând o carte: o dată mi-a venit să râd atât de tare, încât aș fi fost dată afară cu siguranță dacă în rest n-aș fi fost o elevă model.

    Prezentarea cărții conform editurii Litera:

    Scris în 1954, la cinci ani după publicarea eseului „Al doilea sex“, romanul „Inseparabilele“ spune povestea prieteniei pasionale care le unește pe Sylvie și Andrée – alter ego-urile lui Simone de Beauvoir și Elisabeth Lacoin (Zaza) – de la vârsta de nouă ani, când se întâlnesc la faimoasa școală Desir. Andrée este veselă, insolentă, îndrăzneață, în timp ce Sylvie, mai tradiționalistă și mai timidă, se simte irezistibil atrasă de această personalitate solară. Împreună învață să se elibereze de convențiile și așteptările sufocante ale celor din jur, ignorând prețul tragic pe care trebuie să-l plătească pentru libertate și pentru ambițiile lor intelectuale și existențiale. 

    Publicarea acestei povești cathartice, poate prea revelatoare ca să vadă lumina tiparului în timpul vieții autoarei, completată cu fotografii personale și fragmente din corespondența celor două prietene, constituie un adevărat eveniment literar.

    „«Inseparabilele» pune în lumină un capitol formativ din copilăria autoarei, având ca fundal o relație strânsă care i-a modelat concepțiile despre sexism și despre inegalitatea dintre sexe. De asemenea, oferind o nouă perspectivă asupra evoluției lui Simone de Beauvoir ca scriitoare, cartea ar putea chiar să modifice viziunea cercetătorilor și cititorilor asupra moștenirii sale literare.“ The New York Times

    „Cel mai intim roman al lui Simone de Beauvoir, un material exploziv, în care autoarea și-a consemnat primele preocupări, flirturile cu lumea, dorințele împărtășite, a scris despre activismul natural manifestat de două femei care comunicau intim pe toate planurile.“ El Español

    „O poveste autobiografică, pasională și tragică.“ Vanity Fair

    „O carte neașteptată, care intrigă și fascinează.“ El Pais

    Simone de Beauvoir s-a născut la Paris pe 9 ianuarie 1908. A studiat filosofia la Sorbona, unde l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. A debutat cu romanul Invitata (L’Invitée, 1943), urmat de Sângele celorlalți (Le sang des autres, 1945), Toți oamenii sunt muritori (Tous les hommes sont mortels, 1946), Les Mandarins, distins cu Premiul Goncourt în 1954, Imagini frumoase (Les belles images, 1966) și Inseparabilele (Les Inséparables, 2020), roman inedit, apărut postum. A mai scris două volume de povestiri, Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1967) și Quand prime le spirituel, terminat înaintea războiului, dar apărut abia în 1979, o piesă de teatru, Les Bouches inutiles (1945), celebrul eseu Al doilea sex (Le Deuxième sexe, 1949), devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială, și mai multe volume autobiografice: Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d’une jeune fille rangée, 1958), Puterea vârstei (La Force de l’âge, 1960),La Force des choses (1963), O moarte ușoară (Une mort très douce, 1964), Tout compte fait (1972) și La Cérémonie des adieux (1981). Simone de Beauvoir a murit pe 14 aprilie 1986.

    Romanul „Inseparabilele“ a fost tradus din limba franceză de Andreea Năstase și a apărut la editura Litera la finalul anului 2020

  • Noutăți editoriale 2021

    Noutăți editoriale 2021

  • Ianuarie – Fantezii. Cosmologii. Mituri

    Ianuarie – Fantezii. Cosmologii. Mituri

  • Ianuarie – Biografii. Titluri premiate. Psihoterapie

    Ianuarie – Biografii. Titluri premiate. Psihoterapie

  • Ianuarie – Cărți cult. Romane tari. Stiluri de viață

    Ianuarie – Cărți cult. Romane tari. Stiluri de viață