Trei motive pentru care mi-a plăcut The Dig
1.Faptul că surprinde în detalii munca de arheolog
Filmul a fost adaptat de regizorul Simon Stone după romanul omonim al lui John Preston, ce ficționalizează evenimente reale petrecute în Suffolk, înainte de Cel de-Al Doilea Război Mondial, când a fost descoperit situl Sutton Hoo (una dintre cele mai mari descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea).
Descoperirea a constat în scoaterea la suprafață a unei nave impresionante împreună cu mai multe arfetacte aglo-saxone de secole V-VII, aceasta fiind cu atât mai importantă cu cât avea să ofere date reale despre cultura aglo-saxonă (despre care nu se știau prea multe până atunci).
Miezul filmului îl constituie situl arheologic, în jurul căruia ce crează relații și tensiuni și care devine motivul perfect pentru Stone de a arăta cum se desfășoară o săpătură, cum sunt descoperite artefactele, curățate, transportate, depozitate.
2.Actorii
Accentul cade, în mare parte, pe Carey Mulligan (actriță de teatru cu infinite posibilități interpretative) și Ralph Fiennes (care reușește cu fiecare rol să uimească). Ea e o moșiereasă văduvă care angajează un arheolog autodidact pentru a săpa niște movile bizare de pe moșia ei. El e Basil Brown, arheologul care, în ciuda îndoielilor profesioniștilor în domeniu, descoperă exact ceea ce presupune că va descoperi: o navă anglo-saxonă.
Amândoi joacă personaje care comunică greu dar care reușesc să transmită „galaxii întregi de emoție“. Mulligan, este admirabilă în rolul moșieresei bolnăvicioase, triste și curajoase. Fiennes e surprinzător în rolul de bărbat umil care poate mai mult decât pot experții în domeniu, care se face adorabil cu accentul lui precis, de locuitor al Suffolk-ului, cu zecile de nuanțe pe care le poate găsi în felul în care se uită sau gesticulează.
3.Felul în care este redată tensiunea de dinaintea războiului
Dincolo de povestea site-ului Sutton Hoo, „The Dig“ este și povestea lumii de dinainte de război, când avioanele urlă pe cer anunțând dezastrul. Nu se vorbește mult despre asta, cu excepția momentelor în care se invocă înrolarea lui Rory Lomax (verișorului lui Edith) în Forțele Aeriene Regale sau a celor în care muncitorii îi înjură pe cei răspunzători de iminenta izbucnire a războiului. Dar simți pericolul în aer, pe chipurile personajelor îngrozite de zgomotul avioanelor și de gândul că săpăturile vor fi sistate în caz de izbucnire a războiului.
Trei motive pentru care nu mi-a plăcut „The Dig“
1.Lipsa romantismului
Poate că amintirea filmului „Pacientul englez“ – unde povestea de iubire dintre Katherine (Kristin Scott Thomas) și László (Ralph Fiennes) se petrece pe fondul unei expediții arheologice – m-a făcut să cred că „The Dig“ va avea și el o poveste de iubire pătimașă.
Dar între Edith, care-și crește singură copilul, și Basil, care e căsătorit, nu se înfiripă absolut nimic în afară de pasiunea comună pentru arheologie. Există o altă poveste de iubire, undeva în plan secund, între o tânără arheologă (Lily James) și verișorul lui Edith (Johnny Flynn), dar nu are nimic intens și memorabil.
2.Faptul că Basil Brown nu e chiar personajul principal
Basil John Wait Brown (1888 – 1977) a existat pe bune, el fiind arheologul autodidact care a descoperit practic, în 1939, comoara de la Sutton Hoo, dar ale cărui merite nu au fost recunoscute decât după mulți ani de la moartea sa.
Deși filmul începe cu el și se construiește frumos în jurul lui și al lui Edith, personajul devine treptat periferic, cadrul fiind acaparat de tinerii îndrăgostiți, de băiatul năstrușnic al lui Edith, de reprezentanții nervoși ai British Museum (unde ajunge în final comoara).
Cumva, te aștepți ca centrul de interes să rămână Basil, omul care, cu intuiția sa fantastică și determinarea lui, a făcut posibilă una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din toate timpurile.
3.Finalul
Este cât se poate de previzibil, deși, la cât de liniar e filmul, te-ai fi așteptat ca măcar sfârșitul să fie ușor seismic. Nu zic că nu e emoționant, dar eu personal, mi l-am imaginat altfel, mai concentrat, mai strident, nu ca pe o încheiere cuminte de narațiune.
