Gen film: Dramã

  • Două filme care mi-au mers la suflet pe final de an: „The Hand of God“ și „Don’t Look Up“

    Două filme care mi-au mers la suflet pe final de an: „The Hand of God“ și „Don’t Look Up“

    Cu gura căscată

    „The Hand of God“ este primul film de Sorrentino pe care l-am văzut și care mi-a făcut poftă să-i caut și celelalte filme (văzusem câteva episoade din „The Young Pope, dar nu se pune).

    Acțiunea se petrece în anii ’70 la Napoli, unde Fabietto Schiesi (Filippo Scotti), un tânăr introvertit și sensibil în vârstă de 17 ani, trăiește la adăpostul familiei lui iubitoare. E pasionat de fotbal, ca toți italienii, și îl adoră pe Diego Maradona, care joacă în echipa de fotbal Napoli chiar în perioada adolescenței lui. Are un frate mai mare, care participă la audiții pentru un film de Fellini, o soră pe care nu o vedem niciodată, o mamă amuzantă care suferă că soțul o înșală și un tată care vine și pleacă, mereu șarmant. În rest, sunt vecini duși cu pluta, mătuși sexy, cineaști pasionați, prieteni neașteptați.  

    Totul începe ca o comedie și se continuă ca o dramă. Viața colorată a orașului Napoli, scăldat de apă, soare, muzică și film, agitația familiilor italiene, iubirile lor zgomotoase alcătuiesc atmosfera în care trăiește Fabietto. Lentoarea zilelor de vară, plictisul, sexul, conversațiile amuzante – totul se desfășoară cu atâta naturalețe încât nimic deosebit nu pare să se întâmple. 

    Dar acolo, în miezul vieții de zi cu zi, se petrec multe: unii înnebunesc, alții au revelații, unii își pierd viața, în timp ce alții învață să o ia de la capăt. E și cazul lui Fabietto, care nu crede că mai poate fi fericit după ce părinții lui mor într-un accident domestic. 

    Scăparea adolescentului este imaginația, singura realitate în care vrea să se scufunde cu totul ca să nu mai simtă nimic din ceea ce-l doare. Întâlnirea lui cu regizorul Antonio Capuano (un mentor chiar în viața reală a lui Sorrentino) este, din acest punct de vedere, definitorie. „Să nu cedezi niciodată“, îi spune Capuano după ce-l trece prin testul sincerității, iar băiatul asta face: își ia bocceluța și pornește spre cetatea eternă, Roma. 

    Deși este vorba de momentul în care un adolescent realizează că vrea să devină regizor, mie mi-a plăcut tocmai faptul că povestea nu este concentrată pe platourile de filmare sau în jurul discuțiilor despre film. Acestea există, sunt repetiții la un film de Capuano, cu un actor agățat la zeci de metri înălțime, sunt discuții despre Fellini, monologuri scenice. Dar viața este mult mai prezentă în filmul lui Sorrentino decât universul cinematografic, esența ei e mult mai tare decât cea a ficțiunii. 

    Sorrentino reușește într-un fel foarte subtil să surprindă interesul adolescentului pentru cinema: pune accent pe privire, pe acel mod direct și sublim de a intra în contact cu lumea. El știe că a privi este o condiție primordială a vocației de cineast, că ăsta este primul și cel mai important pas în devenirea unui regizor și de aceea insistă pe expresia facială a băiatului, pe mirarea care-l învăluie la fiecare contact vizual, la fiecare descoperire de frumos. Fabietto se uită cu gura căscată la sânii descoperiți ai mătușii, la întinderea de apă, la actrița de pe scenă, la Maradona, la viața care-l așteaptă.

    La fel m-am uitat și eu la filmul ăsta, care mi-a adus aminte de adolescență și de tăria viselor. 

    Deschide bine ochii

    Și „Don’t Look Up“ este primul film din filmografia lui Adam McKay care ajunge la mine (înțeleg că e un maestru al comediei și că are destule filme care demonstrează asta: „Anchorman“, „Talladega Nights“, „The Other Guys“). 

    „Don’t Look Up“ e genul de film de care, cred, că avem nevoie, e unul din prea puținele (din păcate) care au ca subiect dezastrele naturale și care ne face să ne gândim la o apocalipsă climatică iminentă. Potrivit unei analize din 2016 a universităților Yale și George Mason, mai mult de jumătate dintre americani „care sunt interesați de încălzirea globală vorbesc rar spre deloc despre asta cu familia și prietenii. Vă imaginați cum stă treaba la români!.  

    Despre ce e vorba? O studentă la astronomie, Kate Dibiasky (Jennifer Lawrence) descoperă o nouă cometă și, împreună cu profesorul ei, Dr. Randall Mindy (Leonardo DiCaprio), realizează că aceasta se îndreaptă spre Pământ, urmând ca în șase luni să provoace extincția întregii planete. Cei doi fac tot ce le stă în putință pentru a înștiința populația și pentru a evita dezastrul – vorbesc cu consiliul prezidențial de la Casa Albă, apar în emisiuni tv, pornesc campanii de conștientizare a dezastrului -, dar vocile lor sunt prea mici pentru o lume prea mare. Reacția umanității la iminentul dezastru este dezarmantă: politicienii profită de situație ca să urce în sondaje, miliardarii în tehnologie visează să extragă minerale prețioase din cometa ucigașă, oamenii obișnuiți fac mișto de oamenii de știință. 

    Cometa este o metaforă a schimbărilor climatice iar McKay nu putea găsi un actor mai potrivit pentru rolul apărătorului Pământului decât Leonardo diCaprio, care activează de mulți ani împotriva schimbărilor climatice. diCaprio este și aici minunat (cel mai mult mi-a plăcut în „The Revenant“, pentru care a primit Oscarul), în rolul profesorului genial, dependent de Xanax, cât se poate de pămpălău dar și capabil de discursuri agresive. 

    Jennifer Lawrence joacă un rol clișeistic, de tânără inteligentă și răzvrătită care urlă și înjură pentru a se face ascultată; Cate Blanchett e fermecătoare în rolul jurnalistei sexy, superficiale; Meryl Streep intră perfect în rolul președintei lipsite de viziune și profunzime; Jonah Hill este enervat ca șef al personalului de la Casa Albă. Timothée Chalamet, care îmi place cam în tot ce apare, aici are un rol cam insipid.

    Poate că „Don’t Look Up“ nu e cel mai bun film al lui McKay (internetul e plin de articole despre acest aspect, la fel cum e plin de păreri pro și contra vizavi de acest film), dar mi se pare foarte frumos cum a sudezat el aici drama cu comedia și satira, reușind să-i facă pe foarte mulți intre noi să se gândeaască la ceva ce ni se poate întâmpla oricând. 

    Filmul lui aduce în discuție și multe teme actuale precum rolul mediei în societate, puterea rețelelor sociale, contradicțiile dintre oamenii de știință, politicieni și marii investitori, impactul campaniilor sociale asupra populației (Look up îi provoacă pe oameni să deschidă ochii și să conștientizeze dezastrul, Don’t Look Up îi îndeamnă să închidă ochii, să rămână în bula lor de indiferență și ipocrizie).

    Cu acest film McKay a făcut un portret al omenirii cât se poate de întunecat, dar scopul nu a fost doar acela de a ne regăsi cu toții în el, ci mai ales de a conștientiza că încă mai avem șansa să schimbăm lucrurile în așa fel încât noi și Planeta Albastră să fim bine.

  • Va detrona „Menajera“ filmul „Gambitul damei“?

    Va detrona „Menajera“ filmul „Gambitul damei“?

    Pe ce mizează aceștia când fac astfel de predicții? Pe forța poveștii ce scoate la iveală femei puternice care reușesc să iasă din situații de viață limită și să facă lucruri extraordinare. Deși diferit ca tematică și timp istoric față de „Gambitul Damei“ (2020), „Menajera“ (lansat de Netflix la începutul lunii octombrie) este, ca și precedentul, despre femei, inteligente, neconvenționale, curajoase.  

    În „Gambitul damei“, micuța orfană Beth Harmon ajunge să-și depășească condiția cu ajutorul unui joc al minții – șahul – pe care-l învață cu portarul orfelinatului devenind curând o senzație în lumea șahului american și mondial. 

    În „Menajera“, Alex reușește să iasă dintr-o relație toxică care nu-i aducea decât anxietate și depresie, recâștingânu-și independența și luptând pentru atingerea unor scopuri mărețe. Alex are 23 de ani când se hotărăște să părăsească căminul conjugal în plină noapte, împreună cu fetița ei de numai doi ani. Motivul? Abuzul emoțional la care o supune soțul dependent de alcool. Ea nu va ști cum să numească acest rău decât mult timp mai târziu, după ce va trăi într-un adăpost pentru femei abuzate și după ce va începe să lucreze ca să se întrețină. Jobul ei de menajeră o ajută să supraviețuiască și să-și refacă viața. Jurnalul în care scrie despre experiențele legate de această muncă o ajută să viseze la un viitor luminos.

    Și Beth și Alex sunt femei care au trecut prin traumă și care au cunoscut lungul și chinuitorul drum al vindecării. Amândouă au câte un talent care le salvează viețile: Beth are șahul, Alex are scrisul.

    Sursă foto: YouTube

    De la carte la film

    Ambele filme au fost adaptate după cărți bine primite de public și de critică. „Gambitul“ are la bază romanul din 1983, „The Queen’s Gambit“ al americanului Walter Tevis, ce spune povestea unei tinere luptând cu dependența și trauma pentru a deveni cea mai mare jucătoare de șah din lume. „Menajera“ a fost ecranizată după „Maid: Hard Work, Low Pay and a Mother’s Will to Survive“ de Stephanie Land, care povestește despre experiența ei de mamă singură într-o perioadă în care a fost menajeră (singurul job care i-a permis atunci să-și întrețină, fără nici un fel de suport exterior, familia). 

    Ambele filme se sprijină pe interpretări de zile mari. Anya Taylor-Joy (care a jucat și în „Emma“) este magnetică în rolul lui Beth, cu ochii ei mari, hipnotici, cu gesturile calme, cu timiditatea și îndrăzneala cu care ajunge să domine o lume a bărbaților.

    Margaret Qualley (este fiica actriței Andie MacDowell, care îi este mamă și în film) îi oferă personajului atâta autenticitate încât uiți instant că fata asta a repetat îndelung fiecare scenă. Qualley este sensibilă și strălucitoare, atingând note de grație și frumusețe care eclipsează tot în jurul ei.

    Sursă fotosinteză YouTube

    Puterea pe care nu ți-o poate lua nimeni

    Viața amoroasă este trecută pe locul al doilea, atât în „Gambitul damei“ cât și în „Menajera“. Iubirea, așa cum a înțeles-o Beth în copilărie, e al naibii de dureroasă așa că e lesne de înțeles de ce nici una din relațiile pe care le are cu bărbați la vârsta adultă nu are viață lungă. La fel și Alex, odată ieșită din relația abuzivă cu soțul ei, dar și după ce află că și propriul tată a fost un abuzator, nu mai caută relații în care să investească. Are nevoie de liniște și singurătate.

    Și Beth și Alex sunt femei care au cunoscut abuzul și abandonul, care au trecut prin depresie și trădări, dar care și-au dorit cu toată ființa să nu rămână simple victime și să-și clădească o nouă viață. (Depresia lui Alex este foarte emoționant simbolizată de trupul ei firav chircit într-o fântână întunecată înconjurată de spini, în timp ce vindecarea este sugerată de urcarea în vârful unui deal scăldat în lumină).

    Alex, la fel ca Beth, e exemplul perfect de femeie care reușește să se salveze pe sine cu propria voință, răbdare și determinare. E femeia care, oricât de ostilă ar fi situația în care se află, găsește în ea însăși resurse ca să fugă de pericol, să ceară ajutor, să se vindece. 

    De aceea are „Menajera“ toate șansele să înregistreze un nou record Netflix: pentru că zugrăvește o realitate cu care, din păcate, se confruntă foarte multe femei, aceea de victimă a violenței domestice. Dar mai ales, pentru că ne arată tuturor că, oricât de imposibil ar părea, oricât de riscant ar fi, se poate rupe lanțul slăbiciunilor și se poate trăi din nou fără frică și vinovăție.

    https://www.youtube.com/watch?v=tGtaHcqsSE8
  • „The White Tiger“ – Lecție de supraviețuire în India zilelor noastre

    „The White Tiger“ – Lecție de supraviețuire în India zilelor noastre

    În esență, cam despre asta e vorba în „The White Tiger“, filmul lui Ramin Bahrani (unul dintre regizorii care aduc constant pe ecran povești despre oameni aflați la limita supraviețuirii, așa cum a făcut-o în „Chop Shop“ sau „Man Push Cart“). Nominalizat anul acesta la Oscar pentru cel mai bun scenariu și lansat de curând pe Netflix, „The White Tiger“ e o poveste crudă despre supraviețuire în India contemporană, e o satiră la adresa vieții de acolo, unde contrastele, ipocriziile și diferențele de clasă dezbină oamenii și nasc tragedii. 

    Filmul mi-a amintit din start de cartea Deepei Anappara, „Patrula djinnilor“ (unde sunt surprinse foarte bine defectele societății indiene) dar și de filmul lui Bong Joon-ho, „Parasite“ (care redă perfect prăpastia dintre cei care au și cei care nu au).

    Exact ca acestea, „The White Tiger“ are o energie întunecată și umor negru, la fel ca ele redă umilința îngrozitoare care poate duce la ură și la gesturi compulsive. Balram (excelent interpretat de Adarsh ​​Gourav care, apropo, e actor de Bollywood, ca și Chopra Jonas și Rajkummar Rao alături de care joacă aici) curăță covoare, doarme pe podea, spală picioarele stăpânului, îndură lovituri și înjurături; el este întruchiparea loialității, așa știe că trebuie să fie, altă alternativă nu vede. Cu zâmbetul lui larg primește și umilințele și laudele, cu ochii lui mari vede diferențele dintre viața celor ca el și viața celor privilegiați. Mintea îi e în alertă, ceea ce-l va ajuta să recunoască momentele propice și să acționeze: învață să conducă pentru a deveni șoferul lui Ashok, fiul cel mic al moșierului, recurge la gesturi extreme pentru a deveni un antreprenor de succes.

    Dar Ramin Bahrani nu se oprește doar la contrastele ce pot fi văzute cu ochiul liber, și nici nu zăbovește prea mult asupra clișeelor Indiei exotice, ci insistă pe paradoxurile și ipocriziile Indiei contemporane, începând cu sistemul de sclavie care continuă să afectează atâtea vieți, șpăgile date la nivel înalt, crimele mușamalizate, și până la bunătatea (poate bine intenționată dar total ineficientă) a unora dintre bogați.

    Ei, bunătatea asta cu dus și întors e foarte bine evidențiată în film; gesturile de candoare și de generozitate pe care uneori bogații le fac față de nevoiași neștiind cât de jignitoare pot fi ele; ambivalența celor avuți care, ba își arată compasiunea față de cei care nu au, ba râd de ei.

    Bunătatea asta incertă poate provoca mai mult rău decât bine pentru că-ți dă speranțe pe care ți le ia în secunda următoare, așa cum i se întâmplă lui Balram care înțelege, în cele din urmă, cât de singur și neînsemnat e el. Sentimentul de loialitate se stinge atunci iar tânărul e copleșit de amărăciune, resentimente și furie. Paharul se umple iar el trebuie să facă ceva. Lipsit de dreptate și apărare (asemenea celor din „Parasite“), băiatul îmbrățișează cinismul și ura, renunță la umanitate pentru a se salva pe sine. Doar așa poate supraviețui, doar așa poate ieși din coteț.

    „În India, ca să-ți depășești condiția trebuie, fie să omori, fie să intri în politică“, spune Balram la un moment dat. Îngrozitor, nu-i așa? Și totuși ăsta e unul din cele mai crude adevăruri despre India zilelor noastre. Unul cu care nu se poate confrunta decât un tigru alb, o dată la o generație.

  • De ce mi-a plăcut primul sezon din seria „Ginny and Georgia“

    De ce mi-a plăcut primul sezon din seria „Ginny and Georgia“

    Dacă nu știți filmul, vă spun pe scurt că e vorba despre această Georgia, o femeie tânără, frumoasă, cu un trecut traumatizant, care se mută, împreună cu fata ei adolescentă (Ginny) și fiul ei de nouă ani (Austin) într-un oraș mic și bogat din Massachusetts. Rămasă văduvă, după ce ultimul soț (patronul unui lanț de centre yoga) moare în condiții suspecte, Georgia face tot posibilul să le ofere copiilor ei un trai tihnit. La lumină, muncește cinstit pentru binele familiei. La întuneric, rezolvă lucrurile ca un adevărat cap de mafie. 

    Nu știi niciodată până unde ar fi în stare să meargă această femeie duală care suferă de insomnii, care fuge de trecut, dar poți intui, dincolo de orice speculație, că orice ar face, este pentru binele familei.

    Drame de familie

    „Ginny & Georgia“ e o dramă-comedie cu accente de thriller, horror și crime, ce surprinde, înainte de toate, relația dintre copii și părinți, experiențele pe care le trăiesc adolescenții de azi la școală și în intimitate (cele mai multe dintre ele fiind de-a dreptul șocante). Sunt foarte multe teme pe care Sarah Lampert (showrunnerul din spatele filmului) le ambalează în cutii mai mari sau mai mici, legate cu funde de suspans, care își trezesc interesul și te țin conectat la poveste.

    Este vorba despre traume trăite în copilărie și despre adulți defecți, despre relații disfuncționale și transmiterea unor trăsături comportamentale distructive. Este vorba despre puterea de adaptabilitate a copiilor în medii noi și despre felurile diferite ale acestora de a reacționa în situații limită (sunt o sumedenie de aspecte care redau discriminarea în școli, bullying-ul, homosexualitatea, dependențe de tot felul).

    Este vorba despre războiul fără sfârșit dintre mame și copiii lor și despre diferențele de generație. E vorba despre frici diverse ascunse în spatele zâmbetelor și al glumelor exagerate. E despre singurătate, divorțuri și drame de familie.

    Rolul de mamă

    Am văzut că mulți compară filmul cu Gilmore Girls dar, sincer, eu nu văd prea multe asemănări, nici măcar în relația mamă-fiică, care e mai blândă în cazul fetelor Gilmore și mult mai acidă în cazul lui Ginny și al Georgiei. Ginny (Antonia Gentry) e gata oricând să-și atace mama (Brianne Howey) pentru orice greșeală, e gata să-i reproșeze orice și s-o invinuiasca pentru toată nefericirea ei, fără să aibă habar că propria mamă este supraviețuitoarea mai multor abuzuri suferite în adolescență și prima tinerețe.

    Contrastul ăsta dintre femeia vulnerabilă, abuzată, care nu poate dormi noaptea din cauza coșmarurilor și femeia care muncește pe rupte, care înfruntă răutatea altor mame, care râde și se joacă cu copiii ei – e foarte frumos rezolvat și face din Georgia un personaj complex și fermecător. Deși ascunde secrete întunecate, Georgia este un om în care poți recunoaște multe valori și pe care-l poți lua drept exemplu când vine vorba de relația mamă-copil. Calmă, hotărâtă, empatică, năstrușnică, funny, Georgia e magnetică, strălucitoare.

    La polul opus, descoperi o adolescentă frământată, nesigură, timidă, depresivă, care nu-și găsește locul și sensul în viață, care se izolează și se pedepsește, care fuge atunci când binele dispare.

    Bineînțeles că vei găsi destule clișee, folosite mai ales în serialele cu și despre adolescenți, dar le vei trece repede cu vederea pentru că sunt destule alte detalii care-ți vor atrage atenția, cum sunt ritmul alert, suspansul, umorul, portretele absolut surprinzătoare ale adolescenților.

    Pe lângă faptul că mi-au plăcut povestea și personajele, Ginny & Georgia m-a ajutat să mă gândesc ceva mai serios la viața adolescenților de azi (care, sincer, mă înspăimântă), să-i înțeleg mai bine pe millenniali și pe cei din Generația Z, să fiu mai indulgentă cu rolul meu de mamă:).

    https://www.youtube.com/watch?v=QsacpJwXCO8
  • Filme pe care le-am devorat în 2020

    Filme pe care le-am devorat în 2020

    Așa am ajuns să văd mai multe filme decât mi-aș fi imaginat, diferite ca gen și abordare (am văzut până și seria de scurtmetraje „Homemade“, despre experiențele trăite de cineaști cunoscuți în perioada de izolare cauzată de epidemie), care mi-au mers la suflet. M-am rezumat la cinci dintre ele, pe de-o parte pentru că, în general, nu-mi plac listele lungi, iar pe de altă parte, pentru că am vrut să le numesc pe cele care lucrează intens în mine, chiar și acum, după ce a trecut ceva timp de când le-am văzut.

    The Queen’s Gambit

    Nimeni nu s-ar fi gândit că un film despre o fată orfană care ajunge să joace șah profesionist va deveni cea mai vizionată serie de pe Netflix. Dar iată că serialul „The Queen’s Gambit“ conduce topul cu cele mai urmărite seriale din istoria Netflix, acesta fiind urmărit de 62 de milioane de utilizatori în primele patru săptămâni de la lansarea din octombrie.

    Filmul o are în centru pe Beth Harmon, o fată orfană de la sfârșitul anilor ’50, care învață să joace șah cu portarul orfelinatului și care ajunge să domine lumea șahului, după ce îi învinge, rând pe rând, pe marii campioni ai lumii. M-a cucerit, ca pe mulți alții, prin interpretarea magnetică a Anyei Taylor-Joy, prin povestea fetiței care, aparent fără nici o șansă în viață, a reușit să-și depășească traumele și să-și transforme visurile în realitate, prin frumusețea și noblețea șahului, prin calmul și inteligența din privirile jucătorilor, prin concurența echitabilă a jucătorilor, prin muzică și vestimentație.

    Am scris detaliat aici despre punctele forte ale filmului.

    https://www.youtube.com/watch?v=CDrieqwSdgI

    Rita

    „Rita“ este un serial danez care a avut premiera pe Netflix în 2012, dar pe care eu l-am descoperit abia anul acesta, când a fost lansat cel de-al cincilea și ultimul sezon. M-a prins de la bun început: personajele sunt credibile, are umor cu carul, pune în scenă situații de zi cu zi, arată viața din școlile daneze, prezintă adevărul din mai multe persective, insistă pe puterea neconvenționalului. 

    Personajul central este Rita (interpretată atât de frumos de Mille Dinesen, o actriță pe care o voi urmări de-acum încolo), mamă a trei copii și profesoară nonconformistă, care se îmbracă în blugi și cămăși cadrilate, care fumează și înjură, dar care găsește mereu căi de a înțelege copiii, de a-i sprijini în ceea ce fac, de a-i învăța să descopere partea bună a lucrurilor.

    Ea discută fără rezerve despre sexualitate, despre sarcina în rândul adolescentelor, despre divorț și viață monoparentală, despre consumul de droguri, boli mentale, problemele comportamentale, xenofobie și agresiune. Rita este profesorul cool care nu se teme să rostească adevărul, oricât de dureros ar fi el, și care le deschide ochii copiilor (de multe ori și adulților) spre un viitor pe care nu-l puteau nicicum întrezări.

    Am scris despre ce mi-a plăcut la acest film și aici.

    Ma Rainey’s Black Bottom

    Regizat de George C. Wolfe (regizor de teatru recompensat cu premiul Tony în 1996 pentru musicalul „Bring in ‘da Noise/Bring in ‘da Funk“) și produs de Denzel Washington, filmul e o poveste amară despre blues, nedreptate socială, rasism, exploatare comercială și artă ca mod de a exista. Dar e atât de frumos făcut, cu o cromatică impecabilă, cu o tensiune bine construită, cu un crescendo al emoțiilor care nu te poate lăsa rece. 

    Subiectul ar putea părea banal – o zi de înregistrare într-un studio muzical din Chicago-ul anilor 1920 -, dar „Ma Rainey’s Black Bottom“ este mai mult decât atât, este despre puterea blues-ului, despre ambiție și inventivitate, despre umilință și curaj, despre vieți strivite de alte vieți. Povestea crește în jurul unui personaj colosal –  Ma Rainey, una dintre primele cântărețe afro-americane profesioniste de bules și printre primele care au înregistrat blues – dar ea are multe ramificații și substraturi care te poartă prin istoria afro-americanilor și a muzicii blues.

    Viola Davis (care, apropo, e de nerecunoscut în rolul lui Ma) și Chadwick Boseman (regretatul actor care îl interpretează pe trompetistul lui Ma) sunt surprinzători în rolurile antagoniste: marea doamnă a bluesului luptând pentru respect într-o lume a albilor și tânărul ambițios și nerăbdător care vrea să ajungă prin orice mijloace sus de tot.

    The Great

    Vă aduceți aminte de „The Favorite“, al grecului Yorgos Lanthimos, ce prezenta pentru prima dată viețile unor figuri istorice ca pe niște comedii sexuale șocante? 

    În același stil a fost creată și miniseria „The Great“ (Hulu), o abordare satirică a ascensiunii împărătesei Ecaterina cea Mare, de la prințesa germană naivă la cea mai cunoscută femeie din istoria Rusiei. 

    Plin de intrigi, sex, anacronisme, exotisme, „The Great“ construiește un tablou detaliat al secolului al XVIII-lea rusesc, cu viața găunoasă de la Curte, cu femei care nu știu să citească și bărbați care se distrează aruncând unii în alții cu fructe, cu un împărat nebun, răsfățat, impulsiv și crud, copilăresc și vulnerabil, sexy și mercurial, care conduce țara în cel mai haotic mod cu putință (Nicholas Hoult).

    Filmul te ajută să o descoperi, dintr-o perspectivă amuzantă și bizară, pe Ecaterina ce Mare (de unde și titlul), cea mai iubită și longevivă conducătoare a Rusiei, interpretată aici de Elle Fanning („Maleficent“, „The Beguiled“), o actriță dramatică care nu a avut prea multe șanse până acum să-și arate calitățile de comediant. În „The Great“, ea este centrul: prostuță, pasională, vulnerabilă, ridicolă, analitică, în orice ipostază s-ar afla, e perfectă.

    https://www.youtube.com/watch?v=hJGedvRfHYg

    The Witches 

    Am văzut că nu mulți critici de film au avut cuvinte de laudă pentru filmul ăsta, reproșându-i diverse lipsuri, dar pentru mine a fost o surpriză plăcută și un motiv bun de împrietenire cu romanele lui Roald Dahl. Adaptat de Robert Zemeckis („Forrest Gump“, „O poveste de Crăciun“) după romanul cu același nume al lui Dahl, filmul are de toate: culoare, suspans, umor, magie. Totul se petrece în America anilor 1960, în jurul lui Charlie, un băiețel rămas orfan după ce părinții mor într-un accident de mașină și care, după ce-l ia în grijă bunica lui, se trezește prins într-o vânătoare de vrăjitoare. 

    Costumele fastuoase create de Joanna Johnston („Al șaselea simț“) sunt un deliciu, iar designul pretențios, creat de Gary Freeman („Maleficent“), este de nota 10. Marea Vrăjitoare este formidabilă în interpretarea lui Anne Hathaway (și în varianta ei umană, de femeie frumoasă și stilată, și în varianta de vrăjitoare cu o gură mare cât fața ei). Iar bunica lui Charlie e fermecătoare în interpretarea magneticei Octaviei Spencer. Am mai scris despre film aici.

  • De ce este „Gambitul damei“ cel mai vizionat serial de pe Netflix

    De ce este „Gambitul damei“ cel mai vizionat serial de pe Netflix

    Șahul

    Filmul, adaptat după romanul din 1983, „The Queen’s Gambit“, al americanului Walter Tevis, este povestea unei orfane pe nume Beth Harmon care învață să joace șah cu portarul orfelinatului devenind curând o senzație în lumea șahului american și mondial. Pornind de aici, prima atracție a serialului este șahul, acest joc al minții care te poate fermeca, chiar și dacă nu cunoști nici măcar o singură regulă.

    Toate cele șapte episoade ale seriei conțin o sumedenie de scene cu oameni jucând șah, cu mutări rapide sau îndelung calculate, cu gesturi studiate și priviri inteligente – toate acestea fascinându-te fără să înțelegi exact de ce și făcându-te să-ți dorești să aflii cum se joacă șah la nivel înalt, cum se fac mutările perfecte pe tabla de joc, cum se anticipează mișcările rivalului. 

    Este liniștitor și intrigant deopotrivă să urmărești niște jucători supradodați duelându-se în cel mai nobil mod cu putință, calculând toate posibilitățile, afișând un calm de invidiat.

    Luptele de pe tabla de șah sunt intense și captivante, dar extrem de credibile (e firesc, dacă te gândești că au fost concepute de antrenorul de șah Bruce Pandolfini și Garry Kasparaov, probabil cel mai cunoscut jucător de șah din lume). Piesele sunt săltate și așezate iar și iar de mâini elegante ca un dans în care ai vrea să te prinzi și tu, măcar pentru câteva secunde.

    Vulnerabilitatea feminină

    Beth Harmon este o puștoaică care trăiește o traumă serioasă după ce mama îi moare într-un accident de mașină iar ea ajunge în grija statului. Descoperă șahul și devine conștientă de abilitățile sale extraoridare (joacă ca nimeni altul, învingându-i, rând pe rând, pe toți marii campioni ai lumii), dar asta nu o scutește de suferință. Și pentru că suferă, ajunge ușor la dependența de calmante (care îi și aduce niște viziuni interesante vizavi de jocul de șah) și, mai târziu, de alcool. 

    În ciuda talentului său enorm, fata este extrem de vulnerabilă, pradă a traumelor din copilărie, a propriilor slăbiciuni și frici, iar asta este clar un alt aspect care sensibilizează audiența.

    Să nu uităm, apoi, că totul se petrece în anii ’50 – ’60, când femeile nu erau nicidecum favorizate în afara ariei lor domestice, deci într-o lume în care nici nu îndrăzneai să visezi ca o femeie să-și dorească mai mult decât un soț și copii. 

    Beth ia tot ce se poate, culmea, dintr-o lume dominată de bărbați, devenind cel mai bun dintre cei mai buni jucători de șah din lume. Beth întruchipează, așadar, visul oricărui om de pe Pământ, îndrăzneala, dorința, curajul și promisiunea că poți face orice cu mintea ta.

    Anya Taylor-Joy

    Pentru mine, Anya Taylor-Joy a fost o descoperire frumoasă. Nu o văzuzem în horrorul „Vrăjitoarea, o poveste din folclor”, deci nu știam cum joacă. Dar, după ce am văzut „Gambitul damei” am știut că fără ea, acest serial nu ar mai fi fost ceea ce e acum. E perfectă. Felul în care privește, felul în care vorbește, felul în care se concentrează, bea, mănâncă sau își poartă hainele. Felul în care face trecerea de la adolescenta timidă la tânăra care are toată lumea la picioare. Felul în care știe să fie și tandră și rece. Felul în care depășește, cu calm și introspecție, fiecare obstacol. Ea este cu adevărat centrul filmului. 

    Moda vestimentară și muzica

    Aparițiile lui Beth sunt, aproape fără excepție, răvășitoare, în ceea ce privește stilul vestimentar. Rochii evazate, fuste în modele jucăușe, paltoane șic, pantofi și ochelari de soare redând stilul vintage al acelor ani i-au înnebunit pe fanii de pretutindeni care au început să comande haine asemănătoare celor purtate de Taylor-Joy în film.

    Platforma globală de modă Stylight a analizat solicitările lansate de consumatori pe site-ul său și a ajuns la concluzia că numărul de clicuri de pe site a crescut cu 383% după lansarea din octombrie a serialului în comparație cu luna precedentă, în timp ce comenzile pentru paltoanele de lână albă (ca cel purtat de Beth), fuste și rochii în stil vintage, au crescut de asemenea surprinzător.

    Dar „Gambitul damei” nu este splendid doar la capitolul modă, ci și la cel muzical. Soundtrack-ul filmului nu este unul generos, dar este foarte bine ales și capabil să genereze senzații intense. De la emoționantele compoziții ale lui Carlos Rafael Rivera, și până la sunetele nervoase ale unor The Monkees, The Kinks și Martha and the Vandellas, soundtrack-ul face din film un loc în care nevoia de a asculta muzică este viscerală. 

    https://www.youtube.com/watch?v=akXPLYNTgmM