Gen film: Dramă biografică

Regizat după un scenariu scris chiar de Shaka King împreună cu Will Berson, „Judas and the Black Messiah“ este despre un anumit moment din istoria Panterelor Negre (organizație revoluționară de stânga a cetățenilor de culoare din SUA, activă în anii ’60 și ’70), și anume: trădarea și asasinarea lui Fred Hampton, președintele filialei din Illinois.

El este Black Messiah (întruchiparea perfectă a tuturor celor care vedeau în militanții afro-americani cea mai gravă amenințare la adresa securității naționale), revoluționarul cu voce simfonică și cuvinte magnetice, tânărul care poate convinge cu ușurință oameni simpli sau lideri de partide, care e profund ancorat în tot ceea ce înseamnă comunitate și drepturi civile. Interpretat de britanicul Daniel Kaluuya (care a fost premiat pentru rol la Globurile de Aur, Critics’ Choice, Screen Actors Guild și BAFTA), acest Mesia al negrilor, în vârstă de numai 21 de ani, are lângă el un Iuda care-l va duce la pieire.

Iuda este William „Bill“ O’Neal (interpretat de Lakeith Stanfield, care a jucat în „Straight Outta Compton“ sau „The Photograph“), un hoț de mașini care folosește identități false de agenți FBI din credința că „o insignă e mai convingătoare decât o armă“ și care, pentru a scăpa de închisoare, acceptă să devină informator FBI.

Astfel infiltrat în partidul Panterelor Negre, unde ajunge să fie șef al securității, Bill culege informații despre frații lui de partid și le livrează, în schimbul unor sume frumușele, unui agent șmecher și flegmatic, interpretat de Jesse Plemons.

Iuda și Mesia

Până la acest film, eu nu știam cine a fost Fred Hampton, așa că a fost destul de surprinzător să descopăr povestea acestui activist revoluționar adulat de mase de oameni și vânat fără încetare de FBI, care ajunge să moară la numai 21 de ani.

Portretul pe care i-l face Kaluuya este unul convingător. În el recunoști liderul ferm și hotărât care concepe programe de sprijin pentru copii (cu mic dejun gratuit) și programe de asistență medicală pentru comunitate, dar care crede că „puterea politică curge prin țeava unei arme“; vezi revoluționarul care luptă împotriva violenței poliției americane; vezi tânărul răbdător în stare să facă închisoare pentru cauzele în care crede; omul blând și empatic, timid și sentimental (mai ales atunci când consolează o mamă îndurerată sau când își petrece timpul cu iubita sa Deborah Johnson, interpretată cu o căldură inocentă de Dominique Fishback). 

Filmul evidențiază principalele ideologii ale partidului care vizau, în principal, protejarea comunităților de culoare împotriva abuzurilor polițienești și sprijinul populațiilor defavorizate din cadrul ghetourilor, dar care nu excludeau și activitățile criminale. Ei, bine, această trăsătură neortodoxă a Panterelor Negre este cumva îndulcită aici tocmai prin prezența lui Hampton, care inspiră deopotrivă demnitate și umilință, care atrage prin tonurile de umor și curaj, prin expresivitatea limbajului și mesajele puternice ale discursurilor lui.

Lui Hampton îi este perfect contrapus Bill, băiatul care face orice pentru a-și salva pielea, tânărul descurcăreț care are mereu cuvintele la el și care inspiră încredere printr-un devotament perfect disimulat, omul care face pact cu diavolul, dar care simte remușcare de fiecare dată când își trădează frații. „Eram în luptă“, este scuza lui Bill O’Neal, intervievat mulți ani mai târziu, cu privire la rolul lui dublu, de șef al securității Panterelor Negre din Chicago și cel de informator FBI.

Personal, mi-a plăcut mai mult rolul lui Lakeith Stanfield, care este mai solicitat, mai complex și care surprinde foarte bine fragilitatea umană, abilitatea de a face față unor conjuncturi extrem de provocatoare, felul în care ești torturat de vină. Mi-a plăcut și de Dominique Fishback („Random Acts of Flyness” și „The Deuce”), nominalizată la Bafta pentru rolul activistei și iubitei lui Hampton, care vede în el, nu doar un revoluționar, ci și un poet capabil să transforme realitatea imediată în artă.

Muzica vieții

Muzica, cu acordurile melancolice, cu riff-urile de contrabas și sunetele ascuțite de percuție, punctează toate momentele de cotitură ale personajelor, neliniștile, temerile lor și toate întâmplările teribile (a fost creată de trombonistul Craig Harris și compozitorul de muzică de film Mark Isham, care a semnat soundtrack-ul filmului „Cândva, pe aici, trecea un râu“). Finalul – care arată cum Hampton a fost drogat cu barbiturice chiar de O’Neal iar apoi împușcat, de un echipaj de poliție, pe când dormea împreună cu alți colegi în apartamentul lor comun – curge parcă din această muzică, sunetul devine imagine, imaginea devine sunet.

Și cu muzica asta obsedantă în cap, te gândești la băiatul de 21 de ani care credea extrem de tare și incredibil de aproape și la toți cei care vedeau în el un pericol iminent. Unul în care s-au tras 99 de gloanțe (o anchetă federală a constatat că doar un glonț a fost tras din partea Panterelor Negre în acea noapte de decembrie 1969, în timp ce poliția a tras 99. Au rămas doar șapte supraviețuitori care, alături de rudele lui Hampton, aveau să intenteze proces civil în 1970 împotriva orașului și guvernelor federale, proces soluționat pentru 1,85 milioane de dolari).