Gen film: Documentar

  • Fragile – seria documentară în care actrița Ioana Flora este chipul vulnerabilității feminine

    Fragile – seria documentară în care actrița Ioana Flora este chipul vulnerabilității feminine

    Cam asta simți și când te uiți la filmulețele seriei documentare Fragile, un proiect artistic și social pus la cale de 3 oameni creativi: actrița Ioana Flora („Marfa și banii“ de Cristi Puiu, „Periferic“ de Bogdan Apetri, „Cadoul de Crăciun“ de Bogdan Mureșanu), Ioana Mischie (artist premiat pentru dezvoltarea de concepte inovatoare) și Rucsandra Pop (artistă, activistă și autoarea a 4 piese de teatru).

    Sunt 10 filme, fiecare de câte zece minute, ce încapsulează tot atâtea povești reale ale unor femei din România care au trecut prin situații disperate dar care au reușit să le depășească cu voință și ajutor din exterior.

    Sursă: Aarc.ro

    Povești reale

    Cele două Ioane și Rucsandra au ajuns la aceste 10 femei prin intermediul unor organizații partenere precum Asociația femeile se implică, Fundația Regală Margareta a României sau Asociația Prematurilor, care au identificat practic poveștile și care luptă în general pentru drepturile femeilor și pentru ghidarea lor în depășirea situațiilor dificile. 

    O mamă în lupta cu autismul. O prostituată care descoperă credința în Dumnezeu. O Wonder Women care ajunge să-și îmbrățișeze vulnerabilitățile. O femeie care reușește să aibă o viață normală după ce a trăit 20 de ani pe străzi cu cei trei copii ai ei. O mamă care a descoperit dragostea de comunitate prin dragostea maternă. 

    Acestea sunt primele cinci povești din cele pe care Ioana Flora le-a ascultat, le-a transpus în scenarii și le-a interpretat. „Am creat apoi mărturisirea sub formă de monolog, păstrând cuvintele lor și încercând să ajungem la esență“, spune Ioana care recunoaște că „nu e ușor să concentrezi povestea unui om în 10 minute și să surprinzi esența“. 

    Filmulețele proiectului (realizat de Asociația Storyscapes, prima din România axată pe transmedia storytelling) pot fi vizionate gratuit pe fragile.live, platforma creată special pentru acest proiect ce va cuprinde și alte povești similare, căci acesta este scopul pe termen lung al proiectului: să încurajeze tot mai multe femei să-și spună, sub anonimat, poveștile, ca astfel să poată fi ajutate de organizații non-guvernamentale, parteneri instituționali, profesioniști care să le ghideze pas cu pas.

    Sursă: zilesinopti.ro

    Microuniversuri feminine

    În fiecare film o vezi pe Ioana Flora spunând câte o poveste. Una mai emoționantă decât alta. Actrița devine, pe rând, tânăra abuzată, mama unui băiețel autist, femeia care credea că le poate pe toate până când s-a îmbolnăvit de cancer, mama care a adoptat un copil bolnav de la care a învățat iubirea de semeni.

    Cu o capacitate imensă de a empatiza, Ioana reușește să redea gesturile, dialectele, felul de a vorbi și a gesticula al acestor femei care au simțit disperarea până la os și care au găsit drumul spre vindecare prin conștientizarea greului în care se aflau și prin curajul de a vorbi despre el. Monologurile Ioanei sunt un fel de microuniversuri care se sparg (metaforă sugerată și prin imaginea ecranului care se crapă) la fiecare traumă dezvăluită. Inimaginabilul este spus firesc, fără urmă de emfază, cu calmul celui care a descoperit frumusețea ascunsă a vieții. 

    „Vulnerabilitatea nu este un dat pe viață, este o conjunctură care a fost provocată de cele mai multe ori din exterior“, spune Ioana Flora care este convinsă că primul pas pe care-l poți face în sprijinul unor astfel de persoane este să le asculți. 

    Odată făcut darul ascultării, ușile se deschid, poveștile femeilor care și-au depășit traumele ajung la alte femei aflate în situații limită și astfel se formează acele cercuri ale încrederii care le pot oferi ajutor real.

    Dincolo de cazuri concrete de abuz fizic și emoțional, de discriminare și prejudecăți, Fragile este un exercițiu de empatie, de iubire și implicare. Dar este și un exercițiu de imaginație, ce te face să te gândești un pic mai mult la fragilitatea vieții și la noi toți, suflete magice care avem nevoie, fără excepție, de iubire, de bine și frumos. Chiar dacă, de cele mai multe ori, uităm asta.

  • Whitney Houston și demonii ei

    Whitney Houston și demonii ei

    Eram doar o puștoaică pe vremea când am descoperit că-mi place Whitney Houston. Piesele difuzate la radio, videoclipurile de pe VHI, apoi filmul ”The Bodyguard”, pe toate le savuram căci îmi plăceau vocea și chipul ei, amestecul acela de exuberanță și tristețe, de forță și vulnerabilitate. Când am aflat că a murit, am dat pe repeat toate hiturile ei, am urmărit toate știrile și emisiunile desprea ea. Căutam să înțeleg, ca toți de altfel, de ce femeia asta frumoasă, cu voce ireală, cu o delicatețe aparte, cu piese ce vor fi ascultate decenii de-a rândul, nu a vrut să lupte. Avea 48 de ani.

    E clar că viața ține uneori de zone inaccesibile, de istorii extrem de personale, de momente tulburi și decizii inexplicabile.

    Și totuși, în momentul în care am vrut să vizionez documentarul ”Whitney”, al lui Kevin Macdonald (care a mai regizat și ”Marley”, despre Bob Marley), m-a încercat aceeași nevoie de a înțelege.

    Cap la cap. Evident, asta caută și regizorii de documentare, să descopere detalii, căi, oameni care să dea la o parte din cețurile în care sunt prinse destine precum cel al lui Whitney Houston. Asta a încercat și Macdonald care i-a luat la întrebări pe cei doi frați ai lui Houston, pe mamă (cântăreața de gospel Cissy Houston), pe tată (un fost om al armatei), pe rapper-ul Bobby Brown (soțul ei timp de 13 ani) și care a scos din ”visteria” familiei înregistrări rare, începând cu anii copilăriei și până în ultimii ei ani de viață.

    Imagini alb negru sau color arată o zgâtie de fată care râde cu poftă, cântă cu o pasiune devoratoare, dansează, sare, alergă. Învață la o școală catolică de fete din New Jersey, cântă pe scenă cu mama ei, se împrietenește cu Robyn Crawford (care-i devine mai apoi asistentă și despre care se spunea că i-ar fi fost și iubită). Este descoperită de cei de la Robyn Crawford iar povestea succesului ei începe.

    La fel și povestea decăderii, în care Whitney e protagonistă alături de alte personaje: frații ei care o introduc în lumea drogurilor, verișoara ei Dee Dee Warwick (cântăreața de soul), despre care aflăm din acest documentar că ar fi molestat-o pe micuța Whitney, părinții ei care au tăinuit multe ”secrete” de familie (unul din ele a fost propriul lor divorț despre care s-a aflat mult mai târziu), Bobby Brown, cu care a avut un mariaj scandalos, marcat de pasiuni bolnăvicioase, consum de droguri, violență domestică.

    https://www.youtube.com/watch?time_continue=4&v=Ms17RcxgFK0&feature=emb_logo
    Trailer Whitney

    Umbre adânci. Cum a ajuns să se transforme atât de rapid Whitney cea șugubeață și solară într-o femeie care nu mai avea puterea să râdă, să-și iubească propriul copil (Bobby Kristina a avut aceeași soartă ca mama ei, murind în 2015 în urma unei supradoze la doar 22 de ani), să cânte (și-a piedut vocea, a anulat concerte)? Care a fost momentul care a declanșat totul? Unde se putea rupe acest lanț al slăbiciunilor? Toate întrebările astea și multe altele îți încolțesc în minte pentru că, oricât de bine documentat ar fi filmul lui Kevin Macdonald, nu-ți poate rezolva toate nedumeririle.

    În schimb, construiește o imagine cât se poate de clară a acestei artiste care a cunoscut o fulgerătoare ascensiune în lumea muzicală dar și o cădere abruptă în adâncul propriei ființe. Succesul ei cu filmul ”The Bodyguard” (“I Will Always Love You” devenind cel mai bine vândut single al unei femei în SUA); respectul de care s-a bucurat în Africa post-aparheid, unde a cântat; performanța ei de la Super Bowl din 1991, când întreg stadionul s-a ridicat în picioare cântând cu ea imnul american – sunt momente de vârf ce contrastează cu cele în care nu-și poate ascunde epuizarea psihică, dereglările de comportament şi de personalitate.  

    ”Whitney” este, per total, un film trist care insistă pe acea parte întunecată pe care Whiteny Houston nu a încercat, din păcate, niciodată cu adevărat să o înrobească (chiar și multe din înregistrări făcute în spații întunecate sau semi-obscure insistă pe acest aspect). ”Diavolul sunt eu”, spune ea într-una din înregistrări traducând toată înstrăinarea față de sine și de tot ceea ce o înconjura, tristețea copleșitoare și neputința dezarmantă care au însoțit-o în ultimii ei ani de viață, când aceasta era tot mai dependentă de heroină.

    Mi-a plăcut mult filmul lui Macdonald dar am rămas cu același gust amar că nimeni, niciodată nu va putea răspunde la întrebarea de ce nu a reușit femeia asta atât de înzestrată să se iubească cu adevărat?