Gen film: Comedie

  • „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ – mai bine de atât nu se putea

    „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ – mai bine de atât nu se putea

    În primul rând, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ (premiat anul acesta cu Ursul de Aur, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin) e ceva ce nu te aștepți să vezi. De la un capăt la altul. Și asta chiar dacă primele scene sunt exact ceea ce spune titlul, babardeală (unde babardeală e un argou desemnând act sexual): doi soți se înregistrează în timp ce fac sex nebun, ca în filmele porno (sau aproape ca în filmele porno pentru că e imposibil să nu remarci stângăcia gesturilor). 

    Apoi, filmul este un triptic, cu trei părți diferite stilistic. Prima ne-o arată pe protagonistă, o profesoară de istorie (Katia Pascariu), plimbându-se prin București în timp ce procesează la cele întâmplate (filmul porno a fost distribuit din greșeală pe net, iar acum femeia caută soluții să rezolve problema).

    A doua e un fel de dicționar vizual, cu imagini mai mult sau mai puțin ortodoxe, în care ți se explică aproape 80 de cuvinte (Bibliotecă, Cinema, P–ă, Politic, P-lă, Pumn, Putere), care prezintă statistici îngrozitoare (Familie – „șase din zece copii români sunt victime ale violenței în familie“) și care evidențiază legătura dintre sexualitate și politică. 

    A treia redă confruntarea profesoarei cu părinții care au aflat despre înregistrare și vin acum să o tragă la răspundere.

    Finalul are și el trei variante, la fel de șocante ca întreg parcursul filmului, din care fiecare alege ce vrea (finalul cu profesoara care se transformă într-un fel de Wonder Woman atacându-i pe părinți cu un falus imens e demențial).

    Cei care știți filmele lui Radu Jude, puteți bănui de la bun început că „Babardeală cu bucluc…“ e o satiră. Una destul de dură. „Un atac deliberat ofensator la adresa ipocriziei societăţii moderne“, cum îl văd cei de la Variety, care îl descriu ca pe „o comedie polemică distrugătoare de tabuuri“. 

    Tabuurile atacate aici sunt multe, dar cele legate de corp, sex, sexualitate sunt cele mai vizate. Jude ia preconcepțiile și mentalitățile învechite ale românilor și dă cu ele de pământ, arată marile frustrări și ipocrizia din jurul sexualității, incapacitatea de a gestiona problemele legate de astfel de subiecte, atrăgând atenția, în același timp, asupra unor comportamente grave precum încălcarea confidențialității vieții private în mediul online. 

    Povestea cu profesoara și înregistrarea porno – care a pornit de la o discuție aprinsă pe care Jude a avut-o cu prietenii privind mai multe știri de genul „profesoara porno“ – se petrece în București, în plină pandemie de coronavirus. Unii poartă măști, alții nu. Dar un zâmbet cald se poate citi și în spatele unei măști, nu e așa? Ideea e că în „Babardeală…“, oamenii nu prea zâmbesc, iar dacă o fac cumva este pentru a râde unii de alții, pentru a zeflemisi și a judeca.

    Pe fondul unui București care arată deplorabil, cu multe simboluri comuniste (vezi Casa Poporului), oamenii din filmul lui Jude sunt triști, frustrați, violenți. Așa sunt și pe stradă, și în magazine, în autobuze și instituții culturale. Părinții care se adună în curtea școlii pentru a decide soarta profei de istorie sunt incredibili de josnici, show-ul pe care îl fac acolo, cu invective și acuze de tot felul, oglindește conservatorismul lor, mitoicănia și multele lacune informaționale. Părinți de condiție socială bună, cum pretind a fi ei, se dovedesc a fi lipsiți de educație, viziune și înțelegere. Este o evidentă trimitere la misoginia, la umilința care se practică, din păcate, destul de mult și între femei, la varza din capul atâtor adulți care confundă sexul cu pornografia sau pornografia infantilă.

    „Babardeală cu bucluc…“ e un tablou perfect al societății noastre și în tabloul ăsta se amestecă nuanțe de penibil și dezinformare, de rasism și obscenitate. Cine vrea să învețe, are multe de învățat din el, cine nu, se va enerva cu siguranță pentru că, așa cum crede actrița Oana-Maria Zaharia (care face parte din distribuție), „Jude le arată că valoarea lor nu are valoare și că e caraghios să fii patriot dacă țara și poporul tău au ajuns cu evoluția abia la genunchiul broaștei“.

    https://www.youtube.com/watch?v=6WDD1TpMvGY
  • „Șefa de catedră“, o comedie savuroasă despre învățământul superior american

    „Șefa de catedră“, o comedie savuroasă despre învățământul superior american

    Oh joacă aici rolul lui Ji-Yoon Kim, o femeie de origine coreeană, proaspăt numită șefă de catedră a departamentului de engleză de la Pembroke College (colegiu fictiv din New England) care, ca mai toate școlile americane, era condusă, până nu demult, de un bărbat alb. 

    Puteți ghici cu ușurință, așadar, că una din marile teme ale serialului (al cărui prim sezon are doar șase episoade, cel de-al doilea sezon nefiind anunțat încă) este discriminarea. Și nu doar cea bazată pe rasă, ci și cea bazată pe sex, vârstă, statut social

    Dar scenariul, scris de Annie Wyman și Amanda Peet (care sunt și creatorii seriei) punctează multe alte teme actuale sau universal valabile precum creșterea unui copil de către un singur părinte, studentul care se revoltă pe motiv că nu se simte auzit, bârfa în mediul academic, diferențele generaționale.

    Rolul femeii inteligente și responsabile

    E un deliciu să o urmărești pe Sandra Oh în acest rol, de femeie capabilă, amuzantă, care încearcă să găsească non stop soluții viabile pentru bunul mers al lucrurilor din campus dar și de acasă. În campus, ea luptă pentru menținerea profesorilor vârstnici la catedră (pe care decanul îi vrea demiși) și pentru ridicarea în rang a unor tineri profesori extrem de capabili (cum este profa de literatură comparată Yaz McKay, interpretată de Nana Mensah). 

    Acasă, se străduiește să fie o mamă cât mai bună pentru fetița ei adoptată care, pe cât de precoce, pe atât de dificilă este. 

    Mai este, apoi, problema amoroasă a personajului, pe care filmul o rezolvă, din păcate, ușor clișeic: o posibilă idilă cu colegul ei de catedră văduv și bețiv (Bill Dobson, interpretat de Jay Duplass) e pe cale să se nască.

    Oh intră perfect în rolul femeii inteligente și responsabile, concentrată pe muncă și pe creșterea cât mai corectă a fiicei ei; este tipul de mamă pe care rar o vezi pe ecran, nici disperată, nici rece, nici super caldă. Este o mamă cu capul pe umeri, conștientă de greul cu care se luptă, care încearcă să îndulcească cum poate ea mai bine dificila viața de zi cu zi. 

    Imagine amuzantă a sistemului universitar

    Mi se pare perfect felul în care creatorii Wyman și Peet surprind mediul universitar american, cu diferențele dintre generații, cu problemele birocratice care omoară orice fel de creativitate, cu trădările și uneltirile de a înlătura pe unul sau pe altul, cu revolta studenților bazată, de multe ori, pe niște speculații stupide (cum este revolta iscată doar de faptul că Bill, profesor reputat, a salutat cu gestul lui Hitler la unul din cursuri).

    Personajele profesorilor sunt teribil de amuzante, și nu doar atunci când sunt puse în contrast unele cu celelalte, ci și când sunt de sine stătătoare. Holland Taylor e genială în rolul bătrânei profesoare care nu mai poate să țină pasul cu noile cerințe și viziuni ale studenților; Bob Balaban este de-a dreptul comic în rolul seniorului stupefiat că mai tinerii lui colegi transformă cursurile în show-uri de neimaginat; Nana Mensah e adorabilă în rolul tinerei de culoare care luptă cu demnitate pentru locul ei în lumea elitelor universitare.

    Dincolo de plusuri, filmul surprinde cruzimile vieții de campus și, până la urmă, a oricărei instituții bazate pe relația dintre adult și tânăr: lipsa de moralitate a unora dintre profesori, urcarea în ierarhie pe considerente care nu au legătură cu valorile umane, demisiile ticluite, deciziile politice etc. Este o prezentare nuanțată a acestui mediu presupus a fi sanctuarul cunoașterii și al gândirii critice, dar care, de multe ori, se dovedește a fi un cuib de spirite mârșave. Și totuși, cred că viața academică americană este în realitate mult mai dură decât cea redată în „Șefa de Catedră, unde Amanda Peet și Annie Julia Wyman crează o imagine surprinzător de amuzantă și caldă a modului în care sistemul universitar funcționează, a modului în care se poate schimba, a problemelor cu care se confruntă, a haosului căruia trebuie să-i facă, uneori, față.

  • Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la filmul „Cruella“

    Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la filmul „Cruella“

    Scenariu, distribuție, muzică, imagine – totul pare fără cusur, deși îi găsești și chichițe fără a le căuta prea mult. Nu-mi place să scriu despre filme care nu m-au impresionat (la fel ca în cazul cărților) dar, ca la „The Dig“, am simțit nevoia să scriu puțin despre ceea ce mi-a plăcut și ceea ce nu mi-a plăcut la acest film. Înainte de a puncta plusurile și minusurile, haideți să vă familiarizez puțin cu subiectul filmului, în cazul în care nu l-ați văzut: prezintă originea unuia dintre cei mai mari ticăloși din istoria Disney: Cruella De Vil, bogătana excentrică, obsedată de modă, care vrea să folosească pielea a 99 de cățeluși dalmațieni pentru a crea o haină de blană. Filmul ăsta este primul care explică de unde are Cruella (pe care o știți din lungmetrajul de animație Disney din 1961 și din filmul din 1996, cu Glenn Close) această plăcere bizară de a omorî bieții câini și cum ajunge ea să-și dorească să fie o femeie malefică.  

    Ce mi-a plăcut

    1.Muzica

    Este ceea ce te izbește ca un val răcoros încă de la începutul filmului. Muzică bună, foarte bună din anii 60 și 70. E o adevărată paradă pop, punk și rock clasic, ai de multe ori senzația că ai nimerit la un party tematic și nicidecum că privești un film Disney. 

    Soundtrack-ul este un personaj în sine, la fel ca în „I, Tonya“, unde regizorul a ținut să folosească nu mai puțin de 48 de cântece. Pentru „Cruella“ au fost în prima fază vreo 50 de piese din care au rămas 30, toate una și una, selectate cu mare grijă de Gillespie. Nici nu pot să-mi imaginez cât l-a costat pe regizor să folosească toate aceste piese dar cu siguranță a fost o avere. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc aici, avem The Animals (Inside – Looking Out“), The Rolling Stones („She’s A Rainbow“), The Doors („Five to One“), Nancy Sinatra („These Boots are Made for Walking“), Nina Simone („Feeling Good“), Electric Light Orchestra („Livin’ Thing“), Queen („Stone Cold Crazy“), David Bowie („Boys Keep Swinging“) și altele asemenea. 

    2.Cele două Emma

    Duelul format de cele două actrițe câștigătoare de Oscar, Emma Stone și Emma Thompson, e nemaipomenit. Amândouă sunt perfecte în rolurile de femei independente și autoritare. Cruella este o fată orfană pe nume Estella care, odată ce descoperă adevărul despre mama ei naturală și despre moartea mamei adoptive, îmbrățișează acea latură genială și întunecată a ființei ei pe care a negat-o întotdeauna. Stone („La La Land“, „The Favourite“) întruchipează foarte bine cele două laturi antagoniste ale ființei ei, nefiind însă niciodată pe deplin una sau cealaltă. Baronesa (în care descoperi o Emma Thompson cum nu ai văzut-o până acum) este un designer narcisist și nemilos cu care ajunge să lucreze și să se războiască Cruella. Cuplul e asemănător cu cel al lui Anne Hathaway și Meryl Streep din „Diavolul se îmbracă de la Prada“: același tip de relație dintre o genială creatoare de modă și discipolul ei; același tip de energie dintre personaje; aceeași pasiune tinerească versus narcisismul unei bătrâne obsedate de control.

    3.Ajutoarele Cruellei

    Jasper (Joel Fry) și Horace (interpretat acum Paul Walter Hauser) sunt, ca și în povestea de bază, ajutoarele Cruellei, doar că aici nu sunt subalternii ei, ci prietenii care o ajută să-și pună planurile în aplicare. Mi-a plăcut chimia dintre Fry („Urzeala tronurilor“) și Hauser („Da 5 Bloods“), complicitatea asta dintre hoți pe care au reușit s-o facă foarte firească, loialitatea pe care au interpretat-o cu atâta naturalețe.  

    Ce nu mi-a plăcut

    1.Faptul că Cruella nu e chiar o ticăloasă

    De la un film care anunță să dezvăluie originea unuia dintre cei mai mari ticăloși din istoria cinema-ului te aștepți să-ți prezinte ticălosul în forma lui de glorie. Dar aici nu se întâmplă ca în Joker-ul lui Joaquin Phoenix, unde ți se arată miezul răului. Cruella e jumătate fată bună-jumătate fată rea, dar nu e întruchiparea răului. Ea caută răzbunarea (pe care ajungi să o înțelegi), dar nu e o femeie malefică, nici măcar nu omoară dalmațieni pentru propria plăcere. Nici ideea de comportament antisocial (psihopatia) pe care presupui că l-ar avea Cruella (moștenit de la mamă) nu e ferm conturată în film. Interesant e că, deși știi că personajul putea fi construit dintr-o perspectiv mai întunecată, ajungi să-l iubești oricum. 

    2.Clișeele

    „Cruella“ folosește o groază de clișee vizuale și verbale, pe care le-ai văzut/auzit în atâtea filme americane. Felul în care e gândit personajul Ducesa, spre exemplu, răul ascuns sub haine luxoase, cu un chip frumos, cu o minte brici, mers calm, vorbă umilitoare. Felul în care folosește replici de genul „Nu sunt ca ea, sunt mai bună!“. Felul în care sunt intercalate situațiile dezavantajoase cu cele favorabile. Felul în care mâna dreaptă a ticălosului devine ajutorul de nădejde al celui bun. 

    3.Personajul Artie

    John McCrea („Dracula“, „The Sandman“) îl joacă aici pe Artie – proprietarul unui magazin vintage care se împrietenește cu Cruella, un gay care crede că a fi normal e cea mai mare insultă pe care i-o poți aduce cuiva. Deși e simpatic, nu am înțeles rolul lui în această ecuație. Este un personaj secundar dar cumva, pare prea de umplutură. Apare și dispare învăluit în hainele lui colorate, articulând câte o propoziție-clișeu și atât. Cred că filmul nu ar fi fost mai prost fără el.

  • „Lupin“, o nouă serie Netflix care a devenit fenomen

    „Lupin“, o nouă serie Netflix care a devenit fenomen

    „Lupin“ este o comedie franțuzească delicioasă despre un hoț gentilom pe nume Assane Diop (interpretat cu multă empatie de Omar Sy) care-și plănuiește furturile, evadările, răzbunările după modelul lui Arsène Lupin, hoțul gentleman din povestirile lui Maurice Leblanc.

    Assane este un emigrant senegalez care și-a pierdut tatăl (Babakar) în copilărie și care e hotărât acum să-l găsească pe adevăratul vinovat al morții lui. În joc sunt un colier purtat pe vremuri de regina Marie Antoinette, o familie extrem de bogată, niște polițiști care încearcă să-i dea de cap problemei, un fiu adolescent, o fostă soție, ba chiar și o jurnalistă băgăcioasă.

    Toate aceste personaje, felul în care sunt puse în ecuație, narațiunea fracturată, care ni-l arată pe Assane, ba în prezent, ba în trecut, ritmul poveștii care curge frumos dau acea energie bună care se regăsește în orice film reușit. 

    George Kay și François Uzan, creatorii show-ului, fac o treabă impresionantă interconectând povești din trecut (cu un puști suferind, studiind la o școală bună, îndrăgostindu-se) cu povești din prezent (cu un adult fermecător care-i fură pe bogătași, se deghizează spectaculos și își face timp și pentru fiul său).

    Apărător al adevărului

    Assane are stil. E un hoț nemaipomenit de abil care, în ciuda înălțimii impunătoare, se poate strecura oriunde, fără ca cineva să-l observe. Este un anonim printre anonimi, cu toate că nu pare bărbatul care să aibă nevoie de anonimat – e devastator de frumos, e sigur pe sine, e calculat – dar, cumva, prin acest aspect, filmul ambalează cât se poate de discret problema discriminării rasiale. Oricât de bun ar fi în aparență, acest senegalez rămâne un minoritar într-o țară majoritar albă. De aceea, îi și ies planurile atât de bine, pentru că profită de modul în care sunt tratați de multe ori imigranții, ca niște anonimi, și din anonimatul lui cald acționează cum nu se poate mai bine.

    Deși folosește pârghiile imoralității, Assane Diop este un apărător al adevărului. Assane este reprezentantul celor discriminați, al celor săraci și lipsiți de apărare; este un emigrant subestimat, subevaluat și umilit care, profitând de acest aspect, se insinuează în lumea celor bogați și puternici, jefuind-i și dând din averile lor celor aflați în nevoie.

    Dependența lui Assane de deghizări amintește de „Sherlock Holmes“. Stilul lui de luptă dur amintește de „Luther“. Iscusința cu care momește amintește de „Inside Man“. Dar, spre deosebire de protagoniștii acelor filme care, fie vorba între noi, sunt un pic cam cinici, Assane e cald și empatic.

    Moștenire culturală

    Evident, în mare parte este și meritul lui Sy (pe care-l știți din blockbuster-urile hollywoodiene „X-Men: Days of Future Past“, „Jurassic World“, „Transformers: The Last Knight“), un actor cu un magnetism incredibil, capabil de interpretări nuanțate, care face din Assane un personaj de o blândețe și o modestie speciale. Hoțul lui este unul de o umanitate surprinzătoare, e un fel de Robin Hood modern care se străduiește să se comporte cu onoare și clasă și care pune mare preț pe moștenirea culturală și familială (altfel nu ar fi făcut din cartea cu Arsène Lupin, primită de la tatăl lui, propria biblie).

    Acest gentleman, ce amintește de Sherlock Holmes, este principala atracție a filmului care a devenit cel mai urmărit show de pe Netflix din a doua săptămână de la lansare, atingând o cifră record de 70 de milioane de vizualizări la nivel mondial (așa că, dacă nu mă înșel, a depășit recordul înregistrat de „Gambitul Damei“).

    Fiecare episod din prima serie (urmează și a doua) are umor, mister, suspans, întorsături de situații, erotism. Are o căldură specială. Are o lumină aparte.

    Nu degeaba „Lupin“ a fost numit „primul mare show de televiziune din 2021“ (rogerebert.com).

  • Filme pe care le-am devorat în 2020

    Filme pe care le-am devorat în 2020

    Așa am ajuns să văd mai multe filme decât mi-aș fi imaginat, diferite ca gen și abordare (am văzut până și seria de scurtmetraje „Homemade“, despre experiențele trăite de cineaști cunoscuți în perioada de izolare cauzată de epidemie), care mi-au mers la suflet. M-am rezumat la cinci dintre ele, pe de-o parte pentru că, în general, nu-mi plac listele lungi, iar pe de altă parte, pentru că am vrut să le numesc pe cele care lucrează intens în mine, chiar și acum, după ce a trecut ceva timp de când le-am văzut.

    The Queen’s Gambit

    Nimeni nu s-ar fi gândit că un film despre o fată orfană care ajunge să joace șah profesionist va deveni cea mai vizionată serie de pe Netflix. Dar iată că serialul „The Queen’s Gambit“ conduce topul cu cele mai urmărite seriale din istoria Netflix, acesta fiind urmărit de 62 de milioane de utilizatori în primele patru săptămâni de la lansarea din octombrie.

    Filmul o are în centru pe Beth Harmon, o fată orfană de la sfârșitul anilor ’50, care învață să joace șah cu portarul orfelinatului și care ajunge să domine lumea șahului, după ce îi învinge, rând pe rând, pe marii campioni ai lumii. M-a cucerit, ca pe mulți alții, prin interpretarea magnetică a Anyei Taylor-Joy, prin povestea fetiței care, aparent fără nici o șansă în viață, a reușit să-și depășească traumele și să-și transforme visurile în realitate, prin frumusețea și noblețea șahului, prin calmul și inteligența din privirile jucătorilor, prin concurența echitabilă a jucătorilor, prin muzică și vestimentație.

    Am scris detaliat aici despre punctele forte ale filmului.

    https://www.youtube.com/watch?v=CDrieqwSdgI

    Rita

    „Rita“ este un serial danez care a avut premiera pe Netflix în 2012, dar pe care eu l-am descoperit abia anul acesta, când a fost lansat cel de-al cincilea și ultimul sezon. M-a prins de la bun început: personajele sunt credibile, are umor cu carul, pune în scenă situații de zi cu zi, arată viața din școlile daneze, prezintă adevărul din mai multe persective, insistă pe puterea neconvenționalului. 

    Personajul central este Rita (interpretată atât de frumos de Mille Dinesen, o actriță pe care o voi urmări de-acum încolo), mamă a trei copii și profesoară nonconformistă, care se îmbracă în blugi și cămăși cadrilate, care fumează și înjură, dar care găsește mereu căi de a înțelege copiii, de a-i sprijini în ceea ce fac, de a-i învăța să descopere partea bună a lucrurilor.

    Ea discută fără rezerve despre sexualitate, despre sarcina în rândul adolescentelor, despre divorț și viață monoparentală, despre consumul de droguri, boli mentale, problemele comportamentale, xenofobie și agresiune. Rita este profesorul cool care nu se teme să rostească adevărul, oricât de dureros ar fi el, și care le deschide ochii copiilor (de multe ori și adulților) spre un viitor pe care nu-l puteau nicicum întrezări.

    Am scris despre ce mi-a plăcut la acest film și aici.

    Ma Rainey’s Black Bottom

    Regizat de George C. Wolfe (regizor de teatru recompensat cu premiul Tony în 1996 pentru musicalul „Bring in ‘da Noise/Bring in ‘da Funk“) și produs de Denzel Washington, filmul e o poveste amară despre blues, nedreptate socială, rasism, exploatare comercială și artă ca mod de a exista. Dar e atât de frumos făcut, cu o cromatică impecabilă, cu o tensiune bine construită, cu un crescendo al emoțiilor care nu te poate lăsa rece. 

    Subiectul ar putea părea banal – o zi de înregistrare într-un studio muzical din Chicago-ul anilor 1920 -, dar „Ma Rainey’s Black Bottom“ este mai mult decât atât, este despre puterea blues-ului, despre ambiție și inventivitate, despre umilință și curaj, despre vieți strivite de alte vieți. Povestea crește în jurul unui personaj colosal –  Ma Rainey, una dintre primele cântărețe afro-americane profesioniste de bules și printre primele care au înregistrat blues – dar ea are multe ramificații și substraturi care te poartă prin istoria afro-americanilor și a muzicii blues.

    Viola Davis (care, apropo, e de nerecunoscut în rolul lui Ma) și Chadwick Boseman (regretatul actor care îl interpretează pe trompetistul lui Ma) sunt surprinzători în rolurile antagoniste: marea doamnă a bluesului luptând pentru respect într-o lume a albilor și tânărul ambițios și nerăbdător care vrea să ajungă prin orice mijloace sus de tot.

    The Great

    Vă aduceți aminte de „The Favorite“, al grecului Yorgos Lanthimos, ce prezenta pentru prima dată viețile unor figuri istorice ca pe niște comedii sexuale șocante? 

    În același stil a fost creată și miniseria „The Great“ (Hulu), o abordare satirică a ascensiunii împărătesei Ecaterina cea Mare, de la prințesa germană naivă la cea mai cunoscută femeie din istoria Rusiei. 

    Plin de intrigi, sex, anacronisme, exotisme, „The Great“ construiește un tablou detaliat al secolului al XVIII-lea rusesc, cu viața găunoasă de la Curte, cu femei care nu știu să citească și bărbați care se distrează aruncând unii în alții cu fructe, cu un împărat nebun, răsfățat, impulsiv și crud, copilăresc și vulnerabil, sexy și mercurial, care conduce țara în cel mai haotic mod cu putință (Nicholas Hoult).

    Filmul te ajută să o descoperi, dintr-o perspectivă amuzantă și bizară, pe Ecaterina ce Mare (de unde și titlul), cea mai iubită și longevivă conducătoare a Rusiei, interpretată aici de Elle Fanning („Maleficent“, „The Beguiled“), o actriță dramatică care nu a avut prea multe șanse până acum să-și arate calitățile de comediant. În „The Great“, ea este centrul: prostuță, pasională, vulnerabilă, ridicolă, analitică, în orice ipostază s-ar afla, e perfectă.

    https://www.youtube.com/watch?v=hJGedvRfHYg

    The Witches 

    Am văzut că nu mulți critici de film au avut cuvinte de laudă pentru filmul ăsta, reproșându-i diverse lipsuri, dar pentru mine a fost o surpriză plăcută și un motiv bun de împrietenire cu romanele lui Roald Dahl. Adaptat de Robert Zemeckis („Forrest Gump“, „O poveste de Crăciun“) după romanul cu același nume al lui Dahl, filmul are de toate: culoare, suspans, umor, magie. Totul se petrece în America anilor 1960, în jurul lui Charlie, un băiețel rămas orfan după ce părinții mor într-un accident de mașină și care, după ce-l ia în grijă bunica lui, se trezește prins într-o vânătoare de vrăjitoare. 

    Costumele fastuoase create de Joanna Johnston („Al șaselea simț“) sunt un deliciu, iar designul pretențios, creat de Gary Freeman („Maleficent“), este de nota 10. Marea Vrăjitoare este formidabilă în interpretarea lui Anne Hathaway (și în varianta ei umană, de femeie frumoasă și stilată, și în varianta de vrăjitoare cu o gură mare cât fața ei). Iar bunica lui Charlie e fermecătoare în interpretarea magneticei Octaviei Spencer. Am mai scris despre film aici.

  • „Rita“ (Netflix): Profesorul pe care și l-ar dori orice copil

    „Rita“ (Netflix): Profesorul pe care și l-ar dori orice copil

    Ea e Rita, profesoară la o școală daneză și mamă singură a trei copii (doi sunt deja adulți, celălalt este adolescent). Locuiește în casa de lângă școală, unde ajunge doar trecând printr-un gard viu. E o femeie de vârstă mijlocie, de o frumusețe rece, sigură pe ea, empatică și vertebrală, deloc visătoare. Se îmbracă în blugi strânși pe trup, cămăși în carouri și geci de piele. Fumează în draci și nu are nici o problemă în a spune, prin cele mai simple și neortodoxe cuvinte, tot ce-i trece prin cap. Iar ceea ce spune enervează la culme adulții dar îmbărbătează sufletele și mințile elevilor. Rita e personajul central al seriei cu același nume, difuzată de Netflix încă din 2012 și aflată acum la cel de-al cincilea și ultimul sezon (eu am descoperit-o abia acum, între timp fiind ocupată cu „Game of Thrones“, „Vikings“ și altele). 

    Cum e în școlile de astăzi

    Cea care face acest personaj irezistibil este minunata actriță Mille Dinesen – a mai jucat și în „Nynne“, bazat pe un roman celebru (l-ați văzut? Eu nu) -, care reușește să fie atât de credibilă în rolul profesoarei neconvenționale și rebele. Rita alege căi neconvenționale, dar cauza este mereu una bună. Ea luptă cu autoritățile pentru mai binele copilului și are curajul să spună „nu“ în fața superiorilor. Rita reprezintă o mentalitate fără prejudecăți, ea rezolvă probleme serioase într-un mod amuzant, simțul umorului și al ironiei numărându-se printre atuurile sale. Bine, vorbim despre Danemarca, unde învățământul este altfel decât la noi, dar unde întâlnești, ca peste tot, elevi obraznici, părinți care se cred mai deștepți decât profesorii, profesori care te măcâncă de viu sau alții care se lasă călcați în picioare de elevi impertinenți.

    Seria „Rita“ arată cum e în școlile de astăzi, care sunt erorile și reușitele sistemului de învățământ și ne spune că mai există încă profesori dedicați, extrem de atenți la nevoile copiilor, perfect conectați la sentimentele lor. 

    Toate personajele sunt frumos construite, mai ales personajele feminine ca înțepata Helle, fermecătoarea Hjørdis sau sensibila Molly, fiica Ritei, care „ascunde un amestec de nesiguranță și optimism în spatele unui zâmbet frumos“ (bbc.com); dar și personajele masculine precum Jeppe (mezinul Ritei), un adolescent inteligent și sensibil care-și găsește curajul de a-și recunoaște orientarea sexuală, sau Rasmus, directorul îndrăgostit până peste cap de Rita.

    Subiecte controversate

    Serialul este unul dintre cele mai populare show-uri daneze și e lesne de înțeles și de ce. Dincolo de magnetismul Ritei, filmul oferă o privire realistă asupra vieții din clasa de mijloc, evidențiază o sumedenie de probleme cu care se confruntă elevii (comportament abuziv, discriminare socială sau sexuală), redă personalitatea unui personaj din mai multe perspective, abordează sexualitatea, problemele de învățare ale unora dintre copii, hibele sistemului de învățământ danez și nu numai, avortul și alte subiecte controversate, reflectă valorile scandinave progresiste.

    Există aici discuții despre sexualitate, despre sarcina în rândul adolescentelor, despre divorț și viață monoparentală, despre obsesiile copiilor (unul din episoade insistă pe stările intense ale unui puști care crede că e îndrăgostit de Rita și pe felul absolut admirabil în care aceasta gestionează situația). Afli uimit cum pot fi rezolvate subiecte de genul neglijarea copiilor, bolile mentale, problemele comportamentale, experiența imigranților și xenofobia, consumul de droguri și agresiunea. Și e salutar felul în care e dezbătută problema feminismului.

    „Rita“ e ca desaga moșului în care găsești însă cadouri mai puțin convenționale dar absolut sănătoase, care te ajută să trăiești mult mai împăcat cu tine și cu ceilalți și care-ți amintesc câtă nevoie este de educație și de un om care să-ți arate drumul bun.

  • An American Pickle: Viață la murat

    An American Pickle: Viață la murat

    Pe primul în cheamă Herschel Greenbaum, pe cel de-al doilea, Ben Greenbaum și amândoi sunt interpretați de Seth Rogen în debutul regizoral al lui Brandon Trost (care a colaborat la realizarea filmului ”The Disaster Artist”). 

    Filmul este o comedie satirică adaptată după nuvela ”Sell Out”, a lui Simon Rich (umorist și scenarist Pixar) care pornește de la premisa că un bărbat rămâne, printr-un accident bizar, conservat în saramură pentru a construi o poveste originală despre tradiție, absurditatea zilelor noastre și imigranți.

    Herschel și Ben ajung să se cunoască, să interacționeze și să se interconecteze după ce doi puști aflați în căutarea dronei lor dau peste saramura care l-a păstrat viu pe Herschel. 

    Filmul pune astfel față în față doi bărbați din generații diferite, cu dorințe și moduri de înțelegere a lumii distincte, care descoperă în cele din urmă că au în comun dragostea față de familie și tradiție, visul american, respectul față de muncă. 

    Săpător versus hipster

    Amândoi au visuri: Herschel (care poartă vestă, pardesiu, șapcă și barbă patriarhală) visează ca într-o zi să fie destul de bogat încât să-și poată permite propria piatră de mormânt; Ben (îmbrăcat mereu ca un hipster, cu pantaloni și tricouri largi) visează să se îmbogățească de pe urma propriei invenții, o aplicație care evaluează și clasează corporațiile pe baza calității produselor lor. 

    La început, diferențele îi despart și chiar îi învrăjbesc în încercarea lor nebunească de a dovedi că unul e mai bun decât celălalt: Herschel se încăpățânează să supraviețuiască vânzând murături făcute de el din castraveți găsiți la gunoi; Ben își caută cu disperare un investitor care să-i finanțeze proiectul.

    Dar apoi, realizează amândoi câte asemănări există între ei: încercarea de a înțelege ce înseamnă o viață mai bună, nevoia acută de libertate, reconectarea la viață prin credință, nevoia de a-și plânge morții (Herschel o plânge pe Sara, frumoasa lui soție, cu care a emigrat din Polonia în America pe la 1919; Ben îi plânge pe părinții lui care au pierit într-un accident de mașină). 

    Și în tot acest drum spre reconciliere ni se livrează comentarii despre hipsteri și celebrități din social media, despre politicieni și promotori culturali, despre forța credinței și a iubirii, despre viața modernă din America și forța de muncă a imigranților.

    Perspectivă simplă

    Farmecul filmului i se datorează, de departe, lui Seth Rogen care reușește cu acest rol dublu o performanță nemaipomenită (în fond, cea mai bună de la debutul în science fiction-ul psihologic „Donnie Darko“și până la comedii de genul „Superbad“ și „Virgin la 40 de ani“).

    Rogen demonstrează astfel că resursele lui actoricești sunt inepuizabile și că poate fi irezistibil într-o ipostază mai blândă și introspectivă, precum cea din film. Contrastul pe care reușește să-l creeze între strămoșul dur și pios și descendentul său sensibil și laic este absolut delicios.

    Țăranul din lumea veche – marele străbunic al subconștientului evreiesc american – și hipsterul din lumea nouă – bărbatul care nu a mai fost de ani buni la sinagogă, ignorând originile sale evreiești – reprezintă dialogul dintre trecut și prezent (cu atât mai dramatic cu cât este rostit de unul și același actor); un dialog ce explorează arhetipuri, moșteniri culturale, sentimente contradictorii.

    Și care ne face să ne gândim un pic la ce ar putea învăța generația noastră din perspectiva simplă asupra vieții a unui săpător de secol al XIX-lea.

    https://www.youtube.com/watch?v=JBC0pTh6GDM