Ce își doresc femeile
Întotdeauna m-au atras detaliile autobiografice ale unui autor, acele mărturisiri care să-mi amintească că cel care a scris cartea este un om ca noi toți, cu vulnerabilități și puncte forte. Cred că de aceea mi-a plăcut, în primul rând, volumul „Ce vrem noi femeile?“, pentru că o arată pe talentata, apriga, pasionala și extrem de micuța Isabel Allende (are numai 1,52 m înălțime) în ipostaza de fiică, de mamă și soție, de prietenă și soacră greșind și îndrăznind, visând cu ochii deschiși, rugându-se și sperând la o lume mai bună.
Apoi, umorul a fost un magnet grozav în parcurgerea destul de rapidă a cărții (la care ajută și dimensiunea relativ mică a textelor), aproape toate subiectele atinse – de la senzualitate, romantism și iubire până la politica complicată a țării de origine sau cadrul social în care își duc viețile multe dintre femeile lumii – stând sub semnul unui umor inteligent.
Și nu în ultimul rând, mi-a plăcut naturalețea cu care vorbește despre feminism (un termen destul de abstract care uneori inhibă) și despre ceea ce-și doresc cu adevărat femeile: siguranță, apreciere, pace, resurse proprii, și mai ales dragoste.
Și în ce constă feminismul meu? Nu e vorba despre ce avem între picioare, ci între cele două urechi. Este vorba despre o postură filozofică și de o revoltă împotriva autorității bărbaților. Este o modalitate de a înțelege relațiile umane și de a vedea lumea, este un pariu pentru dreptate, o luptă pentru emanciparea femeilor, homosexualilor, lesbienelor, transexualilor, a tuturor oprimașilor sistemului și acelor care vor să se alăture.
Nașa tuturor scriitorilor
Vanitoasă, nerăbdătoare, mereu amorezată de câte un bărbat, Allende a știut (intuitiv) că este o feministă înrăită încă de când era o fetișcană în casa bunicilor ei din Chile, unde revolta sa împotriva autorității masculine și solidaritatea cu femeile casei, lipsite de orice putere, se manifestau fără perdea. A continuat să fie așa și în anii de tinerețe, când scria despre violență domestică, virginitate și avort în reviste feministe precum Paula, dar și la maturitate, când a înființat chiar și o fundație (isabelallende.org), ce investește în puterea femeilor și a fetelor aflate în situații de mare risc.
Isabel Allende a devenit o feministă convinsă și datorită femeilor pe care le-a adorat: mama sa, Panchita, pe care a iubit-o enorm și care, prin contraexemplul ei, de femeie supusă și părăsită de soț, a îndârjit-o în lupta pentru drepturile femeilor; editoarea sa de la Barcelona, Carmen Balcells, „nașa tuturor marilor scriitori ai Boom-ului și ai sute de alți autori de limbă spaniolă“, care a ajutat-o enorm pe Allende într-o perioadă în care scriitoarele din America Latină erau ignorate de critică; Olga Murray, „o tinerică de nouăzeci și patru de anișori“, care a salvat de la sclavia domestică (prin organizația ei de caritate) mii de fete din Nepal.
Fericire calmă
Cartea ne-o arată pe Allende, nu ca pe o războinică cu armele mereu la vedere, ci ca pe o femeie inteligentă și senzuală, care e gata oricând să lupte pentru dreptatea unei femei, dar și să-și recunoască, chiar și la vârsta de aproape 80 de ani, propria nevoie de afecțiune și de sex. Sunt delicioase paginile în care descrie aventurile trăite pe când era o femeie măritată, divorțurile și cea de-a treia căsătorie aducătoare de liniște, momentele în care se simte sexy (cel puțin după un pahar de vin și un fum de marijuana).
Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând. Totuși, din prudență, nu îmi pun la încercare toate talentele și îmi accept limitările.
Acum, Allende își trăiește bătrânețea ca pe ceva prețios, cu o fericire clamă, cu mintea eliberată de nesiguranță, complexe inutile ”și alte păcate capitale”, cu mai puține lucruri materiale și mai mult timp liber. Și e convinsă că nu ar fi avut toate astea dacă nu i-ar fi plăcut să lupte pentru drepturile ei de femeie.
