Anul publicarii: 2022

  • „Fericire clandestină“ de Clarice Lispector – Despre femei, în toată splendoarea lor

    „Fericire clandestină“ de Clarice Lispector – Despre femei, în toată splendoarea lor

    Înainte să mă apuc de citit cartea, am căutat pe net poze cu Clarice Lispector (1920 – 1977). Am rămas paf când am văzut o femeie bine făcută, elegantă, cu piele fină și privire misterioasă. Mi-am imaginat-o instant în Brazilia anilor 30, 40, 50, prin redacțiile revistelor de modă la care a lucrat, pe străzi aglomerate, la cine sofisticate. Dar mi-am dat seama că uitasem un aspect important: privirea ei care, dincolo de mister, trădează tristețe. Iar această tristețe vine dintr-un destin greu ca piatra, cu o fugă din calea pogromurilor (a emigrat cu familia din Ucraina pe când era doar un copil), cu pierderea mamei (care a murit din cauza unui sifilis pe care l-a contractat după ce a fost violată de un grup de soldați ruși), cu un divorț (e a avut loc după mulți ani de mariaj cu un diplomat), cu clipe de singurătate.

    Bănuiesc că fără un destin ca ăsta, Clarice Lispector nu ar fi putut scrie atât de profund despre femei și despre tot universul lor interior.  

    Lispector – care revoluționa lumea literară braziliană la vârsta de 20 de ani cu primul ei roman, „Aproape de inima vijelioasă a lumii“ – a scris despre lucruri pe care nu le aborda aproape nimeni atunci, cu atât mai puțin femeilie. Plictiseala și fericirea clandestină a femeilor casnice, masturbarea, metamorfozele prin care trece corpul femeiesc pe măsură ce îmbătrânește, dragostea și dorința sexuală sunt teme care hrănesc prozele din „Fericire Clandestină“.

     „A existat înainte de ea vreun scriitor care să scrie despre o femei în vârstă de 77 de ani visând să facă dragoste cu o stea a muzicii pop sau o femeie de 80 de ani masturbându-se?“, se întreabă scriitorul american Benjamin Moser, care o descrie pe Clarice drept „un Cehov feminin de pe plajele din Guanabara“. 

    Împărțită în cinci părți – „Fericire clandestină“, „Unde ai fost noaptea trecută“, „Via Crucis a trupului“, „Viziunea splendorii“, „Ultimele povestiri“ -, cartea conține o galerie impresionantă de personaje feminine, de diferite vârste și categorii sociale care, fără a trăi experiențe spectaculoase, ajung la un anumit tip de conștientizare și chiar la epifanii. 

    Personajele ei se împotrivesc unor concepții ideologice privind rolul femeii în societate, sunt vulnerabile și disperate, sunt pline de dorințe și de frici ascunse, dar și de trăiri revelatoare care le schimbă total percepția despre lume și despre ele însele. Sunt tinere care devin conștiente de puterea lor sexuală („Limba păsărească“); sunt bătrâne îndrăgostite platonic de vedete pop („În căutarea unei demnități“); sunt gospodine banale care trăiesc momente de revelație pură („Slujnica“); sunt măicuțe care renunță la viața de mănăstire pentru a-și întemeia o familie („Mai bine decât să arzi“).

    Pe toate femeile astea le văd ca pe Clarice Lispector în pozele ei alb negru. Femei în a căror privire sunt adunate toate frământările și crizele, dorințele și revelațiile lor. 

    „Fericire clandestină“ e o carte de pus la suflet, prozele ei au o frumusețe stranie, un ritm lent și o sintaxă specială. E o carte feministă scrisă de o icoloclastă (ceea ce a scris și felul în care a scris Clarice Lispector în anii 40-50 a fost cu adevărat revoluționar).

  • „Lupanarul“: viață de bordel

    „Lupanarul“: viață de bordel

    Abia atunci a început să mă intrige titlul care, sincer, nu știam ce înseamnă (vizuina lupului, bordel). Să vă mai spun că am citit-o pe nerăsuflate? Și…cu mare uimire pentru ce se întâmpla în Pompeii-ul anului 74, cu noduri în gât pentru soarta femeilor de-atunci, cu admirație pentru povestea limpede pe care a construit-o britanica Elodie Harper, care e jurnalistă la bază (Channel 4 News, ITN și BBC radio, ITV News Anglia). 

    „Lupanarul“ este un roman istoric, primul dintr-o trilogie dedicată femeilor despre care istoria nu a scris nimic până acum, iar eu cred că v-ar plăcea tare mult (a apărut în traducerea Alexandrei Fusoi, la editura Trei). 

    O lume crudă

    Despre ce este vorba? Amara, o fată de doctor, ajunge în urma unor circumstanțe nefericite, să fie cumpărată și transformată în prostituată (lupa, însemnând în latină lupoaică, dar și prostituată). Devenită astfel proprietatea lui Felix (un pește în adevăratul sens al cuvântului), tânăra e forțată să presteze servicii sexuale într-unul din bordelurile din Pompeii. Acel lupanar este de altfel și singurul bordel din Roma Antică care a supraviețuit până în zilele noastre și în care autoarea a fost să se documenteze. 

    Apropo, dacă intri pe blogul lui Harper dedicat Pompeii-ului (elodieharper.com), vei vedea că prima imagine care te întâmpină este o pictură murală înfățișând trei femei în togă romană (este un fragment din picturile erotice care acopereau pereții lupanarului din Pompeii). Ți se face pielea de găină când te gândești că locul în care s-au petrecut atâtea scene violente este și astăzi în picioare.

    Amara, care a gustat din liniștea și frumusețea vieții de familie, știe că nu vrea însă o astfel de viață și, folosindu-și inteligența, talentele și curajul, face tot posibilul ca să scape de acest destin.

    Elodie construiește astfel un tablou detaliat al micii comunități de prostituate din Pompeii, descriind-o ca pe o mică familie în care tinere abandonate sau vândute de propriile familii încearcă să-și găsească alinarea. E o lume crudă, în care femeile trebuie să se supună și să îndure violența bărbaților, începând cu cea a stăpânului lor și până la cea a clienților.

    E o lume în care femeile nu există decât ca obiect sexual și în care luxul mângâierii și al vorbelor frumoase e doar o iluzie, singura lor bijuterie fiind prietenia dintre ele.

    „Noaptea la lupanar trece ca o scenă din Hades: procesiunea nesfârșită de bărbați beți, fumul, funinginea, țipetele furioase, vasele sparte, plânsul lui Dido, mirosul înțepător de la poțiunea Victoriei când se spală pe dinăuntru, sforăitul răgușit al lui Beronice“. 

    O carte profund feministă

    Harper – care are studii în latină făcute la Oxford și care e pasionată de lumea antică – descrie minuțios contextul în care se petrec faptele, începând cu locul umil în care viețuiesc femeile, băile termale unde bârfesc, străzile cuprinse de sărbătoare și până la ororile pe care acestea dar și bărbați oropsiți de soartă trebuie să le îndure (apar în carte și detalii legate de homosexualitate). 

    Deși povestea este una dramatică, Harper dă strălucire vieții acestor femei prin descrierea unor momente de fericire autentică trăite, fie între pereții sărăcăcioși ai bordelului, fie în birturi și băi sau pe străzile orașului. Bucuriile lor mici și simple capătă cu atât mai multă strălucire cu cât sunt trăite într-un colț mizerabil de lume, unde trupurile femeilor sunt abuzate iar valoarea lor umană e călcată în picioare. 

    Mi-a plăcut cum Harper a surprins dinamica dintre bărbați și femei și cum a creat similitudini cu lumea contemporană, arătând cât de multe au în comun femeile moderne cu personajele cărții. „Lupanarul“ este o poveste complet modernă, iar modernismul ei stă, nu atât în limbajul actual pe care-l folosește, cât mai degrabă în perspectiva contemporană din care este spusă.

    Este, în același timp, o carte profund feministă, care explorează impactul psihologic pe care circumstanțele nefericite îl au asupra femeilor, dar care și evidențiază resursele interioare ale acestora, curajul și ferocitatea cu care își urmează calea.

  • ”Stăpânele lunii”: puterile ascunse ale femeilor

    ”Stăpânele lunii”: puterile ascunse ale femeilor

    Dacă „Fata care nu se putea opri din mers“ prezintă, prin ochii unei copile, un Damasc sub asediu, „Stăpânele lunii“ este saga unor familii omaneze de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, care aduce în scenă, printr-o structură labirintică, trei generații reprezentând mai multe feluri de a fi, de a înțelege lumea, feminitatea și relațiile interumane. Abordând teme delicate precum sclavia, imigrația, maternitatea și divorțul, Alharthi vorbește despre restricții și libertate, despre obiceiuri și nonconformism, umilință și curaj într-o lume aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

    Între tradiție și modernitate

    Spusă când la persoana întâi, când la persoana a treia, povestea merge de la un personaj la altul devenind tot mai complexă și mai rafinată, căpătând noi straturi și noi înțelesuri. Alharthi o face, când subtil prezentând frumusețea clipei, când abrupt anunțând ce se va întâmpla peste 20 de ani cu un personaj sau cu altul.

    De-o parte avem familia celor trei surori (Mayya, o tânără mamă; Asma, o fată cultă; Khawla, o regină a frumuseții). De cealaltă parte avem familia lui Abdallah (tânărul rămas fără mamă și crescut de o sclavă pe nume Zarifa). Destinele lor se intersectează, așa cum se intersectează și cu altele din mica comunitate a satului în care trăiesc, construind constelații ce-și împrumută una alteia și răul și binele.  

    Alharthi arată cum căsnicia și maternitatea le schimbă în mod diferit pe femei (Mayya îi va deveni lui Abdallah soție, Asma și Khawala se căsătoresc la rândul lor) și în câte feluri se raportează ele la tradiție și modernitate. Mayya, spre exemplu, își convinge soțul să-și numească fiica London, în timp ce sora ei Khawla își sacrifică toată tinerețea așteptându-și vărul promis ca soț să se întoarcă din Canada. Și mai sunt femeile care nu se căsătoresc niciodată dar care iubesc liber și pătimaș, așa cum e frumoasa beduină Qamar (poreclită Luna), iubita secretă a lui Azzan (tatăl celor trei surori).

    Fiecare atom din ființa lui este condus fără să vrea către această prezență extraordinară din viața lui, iar întâlnirea lor nu face decât să-i sporească setea de ea……acesta a fost lucrul pe care și l-au dorit amândoi și pentru care s-au străduit: un bărbat liber, o femeie liberă și o relație liberă. dar după numai câteva săptămâni, Azzan își dădu seama că relația lor liberă devine cea mai violentă formă de sclavie și că această nevoie insistentă a unuia de celălalt îl leagă pe fiecare dintre ei în cele mai strașnice cătușe, împiedicându-l de la orice altceva, și a înțeles că acest ciclu fără sfârșit de unire și de separare este un cerc vicios în care se învârt doi sclavi încătușați.

    Ecourile întunecate ale sclaviei

    Alharthi alternează vocile și momentele în așa fel încât, nu de puține ori, pierzi firul narațiunii. Ea face salturi abrupte de la anii de tinerețe ai Mayyei, când aceasta își petrecea mai tot timpul la o mașină de cusut al-Firașa (Fluturele), la anii de tinerețe ai fiicei sale London, când aceasta are curajul să iasă dintr-o relație abuzivă.

    Ne arată cum Abdallah, crescut de un tată agresiv, face orice pentru a închide cercul vicios al violenței, dar ne poartă și în zorii copilăriei lui, când mama lui moare din cauze necunoscute (misterul unei posibile crime, un fapt niciodată rostit dar în jurul căruia se construiesc perspective de luat în seamă).    

    Povestea merge chiar și până în anii ’90 ai secolului al XIX-lea, când un tânăr negustor s-a apucat de comerțul cu arme în cauza regresului afacerii cu curmale din Oman. Alharthi ne amintește că sclavia a fost interzisă în Oman în 1970, dar că ecourile ei întunecate continuă și astăzi să afecteze familii omaneze. Ne arată și cum s-a schimbat Omanul în ultimul secol, de la o societate patriarhală rurală tradițională la un stat urban, bogat în petrol și oglindește, totodată, contextul geopolitic al dependenței arabe de lumea vorbitoare de limba engleză.

    Toate femeile sunt Luna

    Cartea explorează felul în care aceste schimbări au afectat femeile omaneze, surprinde dificultatea lor de a găsi un echilibru între tradiție și libertățile nou descoperite. Deși restricțiile sociale și religioase le îngrădesc libertățile, femeile din „Stăpânele lunii“ nu sunt lipsite de putere.

    Mayya, deși nu-și iubește soțul, știe cum să se facă auzită și respectată, ea reușind ceva nemaivăzut până atunci în satul ei: își convinge soțul să boteze primul născut cu un nume occidental (London).  

    Peste ani, London rupe relația cu bărbatul pe care-l iubește, spre uimirea tuturor. Iar Asma, care l-a așteptat o viață pe bărbatul iubit și care i-a crescut singură copiii, divorțează la o vârstă înaintată.

    Toate femeile sunt Luna și în jurul lor se învârt toți ceilalți; ele sunt centrul, miezul, chiar dacă rolul lor concret într-o astfel de societate este unul secundar. Ele infleunțează și dau direcții, ele deschid și închid cercuri, ele dau sens. Alharthi face de altfel multe aluzii la universul în sine, la sistemul planetar și la felul în care corpurile cerești se influențează unele pe altele (titlul cărții în engleză este „Celestial Bodies“). Toate sunt trimiteri la teoriile islamice cu privire la ordinea universală dar, în același timp, sunt metafore ce invocă puterea femeii într-o societate patriarhală.

    Luna se mișcă între superior și inferior. Ea este astrul care seamănă cel mai mult cu lucrurile din această lume și datorită acestei asemănări a devenit dovadă și ghid pentru toate lucrurile. Contemplă starea Lunii: starea ei bună este tăria tuturor lucrurilor, în vreme ce ruinarea ei echivalează cu ruinarea și alterarea tuturor lucrurilor. Apropierea Lunii de un alt astru sporește forța tuturor calităților pe care le transmite acel corp ceresc, în vreme ce îndepărtarea Lunii de un astru slăbește forța acestuia și ceea ce el transmite.

  • ”The Food Mood Connection” de Uma Naidoo – Despre legătura dintre mâncare și creier

    ”The Food Mood Connection” de Uma Naidoo – Despre legătura dintre mâncare și creier

    Îți spun și de ce: de o vreme bună sunt mult mai atentă la ceea ce mănânc, prin urmare sunt mai atentă și la ceea ce cumpăr și cum îl prepar în bucătărie. Eu m-am apucat relativ târziu de gătit (după ce au apărut copiii) iar rețetele după care găteam erau, în mare parte, cele de bucătărie tradițională. Între timp, mi s-au mai rafinat și mie gusturile (cred:), am mai mâncat și eu pe la alții (pe la greci, francezi, italieni), am văzut cum gătesc prietenii mei gurmanzi și uite așa mindsetul în ceea ce privește mâncarea a început să se schimbe.

    Veți înțelege, așadar, de ce nu am rezistat celor două cărți de la editura Publica: „The Food Mood Connection„ de Uma Naidoo și „Gust. Autobiografia mea culinară„ de Stanley Tucci.

    Practic m-am apucat de amândouă (ba chiar am gătit și o primă rețetă din cartea lui Tucci – Ouă cu roșii de la pagina 24 -) dar am decis să rămân deocamdată cu „The Food Mood Connection„, nu doar pentru că explică foarte bine de ce anumite alimente sunt bune iar altele nu, ci mai ales pentru că te face să înțelegi că există o legătură esențială între mâncare și creierul uman și că anumite alimente și ingrediente te pot ajuta efectiv în lupta cu depresia, anxietatea, ADHD-ul, oboseala sau insomnia.

    Uma Naidoo – doctor în științe medicale, pediatru certificat (Harvard Medical School), chef profesionist (Cambridge School of Culinary Art) și specialist în nutriție (Cornell University) – explorează aici 10 afecțiuni mintale diferite arătând legătura indiscutabilă dintre intestin și creier și, prin urmare, legătura dintre mâncare și starea noastră psihică. Ca mulți alții, nici Naidoo nu dădea credit ideii conform căreia între nutriție și sănătate ar exista o relație esențială dar, din momentul în care a aflat că suferă de cancer (de care s-a vindecat între timp) și-a schimbat complet modul de a se raporta la mâncare iar viața ei s-a schimbat la 180 de grade. 

    „The Food Mood Connection„ e un volum complex, cu multe definiții științifice, cu exemple de cercetări și experimente, dar este structurat foarte bine în capitole și subcapitole tematice, pe pe care le poți alege după bunul plac fără să urmezi ordinea în care se succed.

    Naidoo explică pe limba tuturor de ce anumite alimente ne fac rău iar altele bine. 

    În capul listei cu alimente care ne amorțesc simțurile și care ne pot alimenta anxietatea sau depresie este zahărul, urmat de produse de patiserie și băuturi carbogazoase. În vreme ce printre cele mai nutritive alimente sunt orezul brun, quinoa, ovăzul integral, semințele de chia, fructele de pădure (afinele în mod special). 

    De ce e posibil ca zahărul să provoace depresie? Pentru a supraviețui și funcționa, creierul se bazează pe glucoză, un tip de zahăr din hrana pe care o consumăm. În decursul a 24 de ore, creierul are nevoie doar de 62 de grame de glucoză ca să-și facă treaba – o dovadă incredibilă de eficiență energetică având în vedere că creierul are cel puțin 100 de miliarde de celule -. Poți ajunge cu ușurință la acest nivel consumând alimente sănătoase, integrale. 

    Consumul de alimente nesătătoase, procesate, cum sunt produsele de patiserie și băuturile carbogazoase, care sunt pline de zaharuri rafinate și adăugate,…., inundă creierul cu prea multă glucoză. Această ”inundație cu zahăr” poate duce la inflamație în creier și în cele din urmă la depresie.

    Vei găsi în cartea asta cam tot ce ține de relația dintre mâncare și creier și, crede-mă, e extraordinar să înțelegi cum ceea ce bagi în stomac influențează într-un fel sau altul viața ta mintală. Sunt informații despre alimentele bogate în fier, magneziu, zinc etc, despre mirodenii, condimente și ierburi cu efect miraculos asupra sănătății, aflii (eu nu știam) că stilul mediteraneean de alimentație încorporează toate alimentele care luptă cu depresia.

    Sunt și ghiduri de păcălire a oboselii, anxietății și a altor afecțiuni psihice. Ba mai mult, Naidoo include și o secțiune generoasă cu rețete sănătoase și oferă ponturi de organizare în ceea ce privește cumpărăturile și gătitul. Ea e de părere că trebuie să-ți organizezi bucătăria ca un chef, cu oale, tigăi, tăvi, boluri, cuțite de mai multe dimensiuni – faza cu castronele cu ingrediente nu se întâmplă doar în emisiunile de bucătari, ci în orice bucătărie organizată -, ceea ce eficientizează munca oricărui om care gătește.

    Uite, trec mai jos câteva alimente/ingrediente despre ale căror beneficii vorbește Naidoo în carte. Sper că ți-am trezit curiozitatea, iar dacă vrei să aflii mai multe despre minunile pe care le pot face anumite alimente în viețile noastre, intră pe umanaidoomd.com!

    Capsaicina (compusul din ardeii iuți care îi face să fie condimentați) reface echilibrul energetic al corpului

    Mușețelul (da, planta aia super banală pe care o vezi și pe marginea drumului) reduce axietatea

    Ceapa (chestia aia care pute și care te face să plângi) scade nivelul zahărului din sânge 

    Nucile (alea care cresc la bunica în curte sau nucile de Brazilia) conțin uleiuri sănătoase dar și vitamine și minerale de care are nevoie creierul nostru 

    Șofranul (cel mai scump condiment din lume) este un antidepresiv eficient, având efecte pozitive și asupra libidoului

    Avocado (fructul ăla din care faci guacamole) conține aproape 20 de vitamine și este o bogată sursă alimentară de bor, un element esențial pentru producția de hormoni sexuali.

    Afinele (preferatele lui Moș Martin) au o sumedenie de proprietăți benefice pentru organismul uman, ajută la îmbunătățirea memoriei și la controlarea efectelor negative ale traumei

  • ”Promisiunea” de Damon Galgut – Vieți rătăcite pe tărâm sud-african

    ”Promisiunea” de Damon Galgut – Vieți rătăcite pe tărâm sud-african

    Destine

    ”Promisiunea” e o saga de familie cu accente de thriller ce traversează vreo patru decenii de viață sud-africană. În centrul poveștii stă o familie de albi – doi părinți și trei copii – care trăiește în împrejurimile Pretoriei din timpul și de după dispariția Apartheidului iar Galgut arată cum se destramă această familie prinsă între culturi, religii și crezuri diferite.

    Cartea este gândită în patru părți ce acoperă perioada cuprinsă între 1980 (care a marcat apogeul apartheid-ului) și epoca zilelor noastre (când încă se resimt repercusiunile acelui sistem de represiune). Intitualte ”Mămica”, ”Tăticul”, ”Astrid” și ”Anton”, cele patru părți dezvoltă caractere, fac portrete morale, explică fapte petrecute la scară personală și istorică.

    Mămica (Rachel) moare răpusă de boală iar dispariția ei nu duce decât la dezbinarea familiei. Frații se înstrăinează unii de alții dar și de moșia pe care o lasă în urmă în căutare de liniște. Ajung însă să se rătăcească și mai mult și să-și risipească valorile. Ceva a lipsit de la bun început din această familie – poate iubirea, poate comunicarea – căci frații nu știu cum să se poarte unii cu alții, cum să se asculte și să se încurajeze. Deși se numără printre cei privilegiați, ei nu sunt liberi, spiritul lor încorsetat îi ține captivi în niște cutume comportamentale care nu-i ajută să evolueze. 

    Nu vă spun ce se întâmplă cu fiecare dintre membrii acestei familii dar destinele lor sunt tragice iar tragismul ăsta își are rădăcinile în slăbiciunile lor, în moștenirea afectivă a familiei, în epoca de opresiune rasială instituționalizată (Apartheid), în diferențele dintre religii și credințe (este foarte bine conturată aici ideea de stat multietnic cu religii diverse, așa cum e Africa de Sud). 

    Analogii

    Galgut face o analogie pertinentă între destinul acestei familii de albi și destinul țării natale, care nu pare a o duce mai bine nici după dizolvarea Apartheidului. 

    Însuși titlul romanului, deopotrivă literal și metaforic, face referire, nu doar la promisiunea pe care tatăl ar fi făcut-o soției aflate pe patul de moarte (și anume de a-i lăsa servitoarei Salome una din casele familiei), ci și la marea promisiune făcută societății sud africane post-aperheid,  și anume: egalitate socială.

    Romanul e ca un cântec trist, răscolitor, misterios, scriitura lui Galgut este foarte rafinată, aceasta  dezvăluind și ascunzând în același timp multe sensuri. El atinge multe teme (inegalitate socială, homosexualitate, corupție, condiția scriitorului), introduce termeni în afrikaans (limbă derivată din dialectul olandez a limbii neerlandeze) și, pe alocuri, dă ficțiunii sale tente paranormale (fantoma mamei, puterea mezinei de a muta obiecte cu propria minte). Toate se topesc firesc în poveste, nimic nu pare în plus. Galgut folosește și o tehnică neomodernistă, cum o numește critica literară, ce constă în faptul că „naratorul ocupă un spațiu neclar, la jumătatea distanței dintre persoana întâi și a treia“ (The Guardian). Această tehnică îi permite să acționeze ca o cameră de filmat și să treacă cu rapiditate de la un personaj la altul sau să urmeze o un fir narativ secundar care nu are nimic de-a face cu intriga. Este o senzație amețitoare să treci de la o voce la alta, să intuiești conversațiile dintre personaje în lipsa liniilor de dialog, să descoperi părerea autorului acolo unde nici nu te aștepți.

    Mi-a plăcut mult acest roman și, deși finalul mi s-a părut un pic ca de film hollywoodian, m-a impresionat cum a ajuns Galgut până acolo, cum a construit această saga, cum a sudat între ele poveștile, cum a creat personajele apropiindu-se și distanțându-se iar și iar de ele. „Promisiunea” este cel de-al nouălea lui roman și primul recompensat cu Booker Prize. Sper să ajung cât mai repede la alte două romane de-ale lui care au figurat pe lista scurtă cu nominalizări la Booker („The Good Doctor” și „In a Strange Room”) și să-i descopăr în sfârșit și pe conaționalii lui mult lăudați din care recunosc că nu am citit nimic până acum: Nadine Gordimer și JM Coetzee.

  • ”A râs și tata” de Remus Boldea

    ”A râs și tata” de Remus Boldea

    Ce mi-a plăcut:

    Temele 

    Remus Boldea scrie, în mare parte, despre ce înseamnă să fii băiat, despre crizele adolescentine, curiozitățile, gafele, teribilismul pe care le încearcă mai toți în anii de liceu (începând cu cărțile și filmele cool și până la prieteniile bizare, fumatul și sexul), dar și despre primii ani de maturitate. În prozele lui se încheagă un portret de băiat care își caută drumul, care vrea să se descopere, să se împrietenească cu eul lui cel mai profund. Căutarea asta pare un fel de miștocăreală, dar în esență e nevoia disperată a unui puști de a afla cine e el cu adevărat (”Mi se pare că n-am nici un talent. La școală sunt mediocru. Nici la Dota nu excelez, iar la fotbal nici nu mai vorbesc….Citesc cu speranța că voi fi altfel. Doar că de multe ori mi-e teamă că nu înțeleg ce citesc”). 

    Remus scrie și despre oameni de la țară, despre bătrâni care își comandă coșciuge încă din timpul vieții (”Măsurători”) sau care au ca ultimă dorință aceea de a fi înmormântați goi (”Fructe și cenușă”). Scrie și despre scriitori care se închid cu lunile în casă pentru a nu rata întâlnirea cu inspirația (”Faza aia din Seinfeld”).

    Rana, durerea, anxietate, moartea, sexul sunt peste tot în proza lui Remus. Tinerii mor din diverse cauze (sinucidere, leucemie, etc), băieții cară pe umeri cosciugele prietenilor, copiii cresc cu traume pe care, cel mai adesea, le primesc cadou de la familie (”Nu vreau să mă axez doar pe partea negativă a lucrurilor, dar nu pot să nu-mi amintesc că ai mei, de fapt, nu prea mă plăceau. Cred că aveam ceva pe față, pentru că maică-mea mă trosnea constant, iar tușica a zis constant de mai multe ori că fața mea cere pumni”).

    Scenele de sex

    Știți și voi că nu e lucru ușor să descrii astfel de scene într-un text literar, riscul de a cădea în penibil este cât casa. Dar Remus reușește să facă asta fără să cadă în derizoriu, scenele erotice sunt vii, nu au nimic artificial în ele. 

    Finalurile

    Sunt neașteptate, ceea ce eu iubesc cel mai mult la o proză scurtă. Nu explică, nu dau mură-n gură. Sunt istețe. Unele amuzante. Cele mai multe, un fel de extensie a titlurilor textelor. Toate te fac să te gândești la ceea ce tocmai ai citit. Să cauți substraturi. Să faci conexiuni. Acesta este un alt aspect care mi-a plăcut la volumul ăsta: că prozele comunică între ele, că acele conexiuni de care vorbesc sunt de găsit nu doar în textele înseși, ci și între ele. Conexiunile astea, care se crează cu ajutorul unor teme și personaje comune, fac volumul mai unitar, mai compact.  

    Umorul

    Nu e nici unul difuz, nici unul strident. E un umor bine dozat, suficient cât să anime textul, să-i dea mai multă viață, mai multă consistență. Cred că alături de teme și personaje comune, umorul este liantul perfect dintre prozele lui Remus. 

    Ce nu mi-a plăcut:

    Cuvintele și expresiile vulgare

    Textele lui sunt o îmbinare interesantă de realism dur cu tandrețe poetică care dau o energie frumoasă prozei. Faptul că le tatuează cu genul ăsta de cuvinte (p..a, f…t, etc) nu face decât să le supraîncarce și să le scadă din intensitate.

    Era o vreme când apreciam tipul ăsta de limbaj, când vedeam în el nonconformism, îndrăzneală, stil, atitudine, dar sunt deja ani buni de când caut altceva la o carte. Ceea ce, făcând abstracție de cuvintele și expresiile vulgare, am găsit și în volumul lui Remus Boldea.

  • ”Așteptări” de Anna Hope – Distanța dintre proiecțiile noastre și viața reală

    ”Așteptări” de Anna Hope – Distanța dintre proiecțiile noastre și viața reală

    Nu pot să zic că nu mi-a plăcut „Așteptări“, pe care cei de la Humanitas Fiction l-au publicat de curând. Mi-a plăcut, dar nu atât de mult pe cât mi-a plăcut „Sala de bal“. Cartea este despre trei femei londoneze, despre prietenia dintre ele (ce se întinde pe o perioadă de mai bine de 10 ani, începând cu anii rebeli ai studenției și până la anii maturității lor) și despre așteptările pe care acestea le au de la viață. 

    Hannah, Cate și Lissa sunt de nedespărțit, locuiesc împreună într-o casă victoriană din centrul Londrei, unde trăiesc clipe minunate și unde își proiectează visuri cu propriul viitor. 

    Doar că aproape nimic din ceea ce visează ele la 20 de ani nu ajunge să facă parte din viața lor de mai târziu, iar Anna Hope surprinde perfect acest spațiu dintre proiecțiile lor asupra realității și viața însăși.

    Lissa este îndrăgostită de actorie și tot ce își dorește este să aibă succes ca actriță, însă singurul rol în care va mai juca după vreo 10 ani este acela de profesoară de engleză. Ea întruchipează actorul debutant, aflat în permanentă căutare de roluri, pândind oportunități, visând cu ochii deschiși la glorie, dar cred că este, într-un fel, și portretul lui Hope la tinerețe, căci știm că înainte de a deveni scriitoare, aceasta a fost actriță (a fost Novice Hame în serialul „Doctor Who“).

    Hannah vrea cu ardoare să aibă un copil cu iubitul ei din studenție dar, după încercări repetate de fertilizare, cei doi ajung să se despartă. Iar Cate, îndrăgostită lulea de o altă femeie, ajunge nevasta unui bărbat pe care nu știe dacă îl va putea iubi cu adevărat vreodată. 

    Visuri mari

    Despre ficțiunea Annei Hope s-a spus că are forță încă de la primul ei roman (netradus încă în română), „Wake“, și adevărul este că, cu oricare din cele trei romane ale ei ai începe, ai spune același lucru. Hope își documentează bine subiectele, scriitura ei e subtilă, iar detaliile legate de epoca abordată sunt întotdeauna strecurate în text cu un firesc de invidiat. Asta simți și în cazul romanului „Așteptări“ unde, dincolo de povestea unei prietenii, descrie foarte atent prezentul dintr-o metropolă europeană, capcanele consumerismului, ba chiar și pe cele ale feminismului care, uneori, nu pare a fi decât o iluzie. 

    Lissa, Hannah și Cate sunt femei moderne cu visuri mari care se trezesc în mijlocul unor vieți pe care nu și le-au proiectat niciodată. Toate trei sunt dezamăgite de ceea ce au deveit, sunt invidioase pe alte femei, se luptă cu aceeași întrebare: de ce anume este nevoie pentru a duce o viață plină de sens? Acestor femei le lipsește spontaneitatea vieții lor vechi, le lipsesc zilele de activism (Cate, spre exemplu, obișnuia să protesteze alături de iubita ei pentru diverse cauze), le lipsesc călătoriile, nopțile de distracție, discuțiile.

    Într-un fel, așteptarea este povestea lor. Ele așteaptă să se întâmple ceea ce au proiectat cu mințile lor de copile, de tinere, de femei mature. Doar că nu se întâmplă.

    Deziluzii

    Hope surprinde cât se poate de bine relația fragilă dintre mamă și fiică, relația de prietenie dintre femei, căsătoria și infidelitata, prima dragoste, iubirile pierdute, maternitatea și infertilitatea. Cele trei se mint pe ele însele, se trădează una pe cealaltă, se distanțează și se apropie iar la intervale mai mari sau mai mici de timp pentru că știu că prieteniile dintre femei ”sunt singurele care o să te salveze până la urmă”.

    Dacă stai să te gândești, „Așteptări“ e o carte amară care îți arată că, de multe ori, viața e mai puternică decât visurile pe care le porți în tine. Ce poate fi mai frustrant decât senzația că ai făcut totul și nu ai primit, în schimb, decât ceea ce a vrut viața să-ți dea? 

    Structura ambițioasă a romanului, cu un du-te vino amețitor între trecut și prezent, este felul în care Hope alege să redea viața fragmentată a acestor femei, să arate cum alegerile lor, personalitățile lor, genul și societatea au contribuit la ceea ce sunt ele astăzi. Hope a scris o poveste dureroasă și emoționantă despre deciziile pe care le iau femeile la un moment dat și despre surprizele vieții de adult. 

    Cu toate astea, am rămas cu senzația că ceva lipsește din romanul ăsta. Ceva care să-i dea strălucire. Dar poate că tocmai cu acest sentiment a vrut Hope să rămânem din moment ce ea spune, până la urmă, povestea spațiului dintre așteptările noastre și realitate. Acel spațiu liminal în care ne trăim viețile pline de vise, dorințe, dureri. Și în care nimeni nu își dorește, de fapt, să ajungă.

  • „Supraviețuitorii“ de Alex Schulman – Când cari trecutul în spate

    „Supraviețuitorii“ de Alex Schulman – Când cari trecutul în spate

    Mi-a plăcut cum începe, mi-a plăcut cum alternează trecutul cu prezentul personajelor, mi-a plăcut povestea. Nu mai spun de final, care m-a dat peste cap. Chiar dacă am recunoscut o ușoară exagerare în felul în care a ales Schulman să încheie povestea, nu am putut să nu mă minunez de găselnița lui.

    Realitate paralelă

    „Supraviețuitorii“ este povestea a trei frați crescuți de doi părinți alcoolici. O familie din care nu lipsește iubirea dar în care nesiguranța se simte mai pregnant decât dragostea. Benjamin, Pierre și Nils sunt trei băieți de vârste relativ apropiate care petrec verile cu mama și tata la o casă de vacanță în inima naturii. Este un loc izolat, unde nu vezi picior de om, dar unde natura își face de cap în cele mai frumoase feluri. Băieții se bucură acolo de câmpuri, de lacul cu apă, de pădure. Se bucură unii de alții, de soare, de ploaie. Dar universul ăsta al lor este o realitate paralelă pe care și-o crează singuri, căci realitatea imediată înseamnă să mănânce mâncare frugală, să fie bruscați, pedepsiși, ignorați, umiliți. 

    „Veți plânge pentru acești trei frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută“, scrie Fredrik Backman despre roman și să știi că nu e deloc departe de adevăr. Însoțindu-i pe cei trei în drumul lor spre maturitate, ți se strânge inima să-i vezi însingurați și temători, căutând în permanență afecțiunea și ocrotirea pe care nu o primesc decât arareori. 

    Schulman crează aceste portrete de băieți printr-un joc între aici și atunci, cu capitole ce descriu cât se poate de minimalist întâmplări și stări trăite în copilărie și capitole ce descriu prezentul în care trei adulți trăiesc sub povara trecutului. Acest prezent ni-i arată reuniți cu ocazia morții mamei lor, a cărei ultimă dorință a fost ca ei să-i împrăștie cenușa în locul în care au petrecut împreună atâtea veri.

    O tensiune încredibilă stă la pândă încă de la început, anunțând dezastrul, aceasta crescând din ce în ce mai mult pe măsură ce avansezi în poveste. Și dezastrul se întâmplă, un accident teribil care este însă explicat și analizat pe deplin abia la final și care afectează și mai mult familia făcând-o și mai disfuncțională decât era.

    Familie disfuncțională

    Dacă sapi un pic în biografia lui Schulman, vei afla că scriitorul mai are doi frați, un tată cu barbă (detaliu ce apare și în carte) și o mamă alcoolică (pe ambii părinți i-a pierdut între timp). Despre relația cu mama lui, Lisette Schulman (fostă vedetă tv) a scris de altfel în romanul autobiografic „Forget Me“. Așadar, e imposibil să nu faci niște analogii între „Supraviețuitorii“ și viața lui Schulman, chiar dacă el nu spune niciunde că ar fi o carte autobiografică. 

    Gândul ca cele descrise în carte să se fi întâmplat cu adevărat (sau, mă rog, măcar o parte din ele) te face să simți și mai multă compasiune pentru cei trei băieți și revoltă pentru niște părinți iresponsabili. Totuși, deși nu ți se oferă nici o cheie de interpretare în acest sens, nu poți să nu intuiești și suferințele celor doi adulți, viețile goale pe care au ajuns să le trăiască, slăbiciunile proprii în care au ajuns să se complacă. Dincolo de sticlele de alcool, cea mai constantă prezență în această familie este tăcerea, în jurul ei și prin ea construindu-se unele destine și ridicându-se altele. Din această tăcere pândea neîncetat Benjamin (fratele mijlociu și personajul principal) gesturile și stările mamei. Căci în funcție de ele putea să-și dea seama cum va arăta ziua lor. 

    Benjamin este fratele mijlociu și cel mai sensibil dintre toți, pândind după schimbările de dispoziție ale părinților dar și după echilibru. Cel mai afectat de evenimentele copilăriei (aflăm că la maturitate face terapie și că a trecut printr-un episod suicidal), el este liantul energetic dintre membrii familiei, el este cumva și miezul tragediei. De aceea, vina pe care o simte chiar și în viața adultă este uriașă. Abia la final înțelegi greul lui sufletesc, tortura psihică și lupta lui de a rămâne conectat la bine, la frumos, la viață.

    Vei fi uimit de cheia de final pe care a găsit-o Alex Schulman acestui roman și, da, vei plânge pentru cei trei frați. Pentru bărbații care devin, pentru copiii care au fost, pentru inocența pierdută.

  • „Euforie“ de Elin Cullhed – Sub un clopot de sticlă

    „Euforie“ de Elin Cullhed – Sub un clopot de sticlă

    Inspirată de scrierile și de viața poetei, dar și de propria experiență de mamă, scriitoare și soție de scriitor, suedeza Elin Cullhed reconstituie ultimele 12 luni din viața Sylviei Plath, când aceasta se lupta să facă față depresiei, să-și crească singură cei doi copii mici, să scrie, să trăiască.

    „Textul era compus din viața mea. Din corpul meu, din pielea mea, din încheieturile mele albe, care m-au ajutat să traversez comitatul Devon cu bicicleta“. Așa își începe Cullhed romanul în care Plath este personaj fictiv, evident, dar în care vocea ei este atât de bine conturată încât mi s-a întâmplat de mai multe ori, în timpul lecturii, să am senzația că citesc autobiografia Sylviei. Cullhed îi preia vocea cu atâta naturalețe, se adaptează la stilul ei de a scrie și de a vorbi, preia forța și gândurile ei încât chiar ai senzația că-ți vorbește Plath.

    Biografiile, scrisorile și jurnalele poetei au ajutat-o pe Cullhed să-și imagineze cum a fost Sylvia ca scriitoare și mamă, cum s-a luptat cu scrisul, cu demonii interiori, cu dragostea și cu propriile exigențe, cum a cedat în cele din urmă.

    „Euforie“ este practic despre perioada petrecută în Anglia, țara pe care Sylvia nu a putut-o niciodată îndrăgi. Mai exact despre ultimele 12 luni din viața ei trăită la Devon și la Londra. Se mutase în Anglia cu soțul ei, poetul Ted Hughes, înainte de a avea cei doi copii, dar nu reușise nicicum să se obișnuiască cu clima rece, cu austeritatea oamenilor, cu izolarea de la țară (Devon). 

    Ea, americanca visătoare și sensibilă care adora Parsiul, care scria poezie confesională (era printre primii poeți care scria în acest gen), care ardea pe dinăuntru, avea să se stingă încet încet în țara pe care nu a iubit-o deloc. Viața izolată din Anglia – departe de cluburi literare, de oameni cu care să discute despre artă și poezie (a fost profesoară la Smith College, a participat la cursuri de scriere creativă conduse de poeții Robert Lowell și Anne Sexton) – îi va accentua stările depresive și o va conduce spre gestul final (se sinucide în 1963, la vârsta de 30 de ani). 

    Realitatea asta era prea mult pentru mine, îmi voia răul, iar eu mă holbam la ușile dulapului de bucătărie, la tapetul maro, la flacăra care se micșora și se transforma în cărbune încins în soba cu ușa deschisă. La lumina de decembrie care îmi scuipa adevărul în față. 

    Sylvia avea deja un istoric în ceea ce privește boala mentală, cu depresie severă, cu tentative de suicid, dar starea ei psihică devine din ce în ce mai vulnerabilă în acel ultim an și asta pe fondul schimbărilor drastice din viața de familie: la scurtă vreme după nașterea celui de-al doilea copil, Ted o părăsește pentru o altă femeie, Assia Wevill. Stările tulburătoare se amplifică, Sylvia are insomnii, pierde foarte mult în greutate (20 de kg). Culmea, însă, în această perioadă a durerii maxime, Plath a scris cel mai mult și cel mai intens, poemele ei – explozii emoționale despre sexualitate, boli psihice, traume, moarte, sinucidere – fiind singura ei legătură cu sine și cu lumea.

    Acum nășteam toate cuvintele care erau legate între ele și întrupau ceva mult mai măreț și mai important decât realitatea…eram înăuntrul cuvintelor care construiau poduri, vindecau leziuni interne și deschideau porțile cele mai ferecate ale inimii.

    Sylvia scrie despre ceea ce o doare, scrie despre misoginismul bărbaților, despre agresivitatea lor, scrie despre sănătate mintală, despre nevoia femeilor de a-și găsi identitatea și independența, despre toxicitatea relațiilor. Scrie despre senzația de abandon pe care a trăit-o la moartea tatălui ei, pe când nu avea decât opt ani, despre legătura rece cu mama ei, despre trădarea lui Ted.

    O parte din aceste poeme au fost înregistrate în acea perioadă, cu vocea ei, de BBC. S-o asculți pe Sylvia recitându-și propriile dureri, cu glas puternic (în total dezacord cu vulnerabilitatea ei acută) este tulburător. Glasul ăsta îl auzi, într-o altă textură, și în cartea lui Cullhed, e peste tot, o voce plină, aproape bărbătească, în care se ascunde tot zbuciumul unei fete.

    Obsedată de control și perfecționism, purtând neîncetat masca siguranței de sine, a împlinirii și bucuriei, „cea mai frumoasă fată din lume“ (cum o numește Cullhed), își ascundea suferința sub zâmbete largi. Libertatea ei era scrisul, oaza ei era o bucată de hârtie și un creion; cu ele aprindea toată lumea ei interioară, clocotitoare, strălucitoare. 

    Știam că am o lecție de învățat, știam că nu acordasem timp suficient pentru munca lăuntrică și ăsta era rezultatul, asta ajunsesem după politica asta a struțului – eram o mamă singură (la fel ca maică-mea!”), părăsită de tatăl copiilor mei, complet lipsită de apărare și de sprijin, lăsată pradă propriilor mele creații literare, iar singură nu eram la fel de puternică.

    Cu acest roman, Elin Cullhed intră în mintea Sylviei, îi simte spaimele și dorințele cele mai aprige, se impregnează de visurile și obsesiile ei, devine chiar ea. O Sylvia Plath ademenitoare, contrastantă, sclipitoare, rănită, vizionară, originală. O Sylvia care știe ce poate, care-și cunoaște forța creatoare, care are nevoie de validare, de recunoaștere, de iubire, de ajutor.

    Toată poezia ei a fost strigăt de ajutor, la fel cum a fost și gestul ei final. Iar „Euforie“ face să se audă atât de bine acest strigăt încât simți că ai vrea să sfâșii timpul ca să poți ajunge la „cea mai frumoasă fată din lume“ și s-o ajuți. Cumva. Oricum.

  • „Sufletul lumii“ de Camelia Cavadia – Atunci când tainicul pătrunde în viața de zi cu zi

    „Sufletul lumii“ de Camelia Cavadia – Atunci când tainicul pătrunde în viața de zi cu zi

    O bucată de viață caldă

    Cele 12 povești care alcătuiesc acest volum – apărut de curând la editura Trei urmând cărților „Vina“, „Măștile fricii“ și „Purgatoriul îngerilor“ – mi-au amintit de foarte multe momente din copilărie și din anii maturității, dar mai ales de niște senzații pe care le-am trăit atât de intens încât le simt și acum gustul. Pe scurt, sunt povești despre oameni obișnuiți și despre locuri oarecare în care se strecoară, însă, tainicul transformând banalitatea unei clipe într-o adevărată magie. Sunt povești despre momente în care realul și fantasticul se împletesc pe negândite, lăsându-te cu neliniști inexplicabile sau dăruindu-ți certitudini neașteptate.

    „Noaptea care a ucis fericirea copiilor“ – o poveste superbă despre colindatul din Ajunul Crăciunului – mi-a adus aminte, spre exemplu, de diminețile geroase și sclipitoare de iarnă în care porneam cu toții, cu traistele de lână, după colindețe, dar și de sentimentul de fericire cu gust amar, pe care l-am simțit de-atâtea ori dar pe care nu știam să mi-l explic. Deși este despre nerăbdarea și bucuria copiilor de a repeta un obicei străvechi, povestea ascunde în ea și un sâmbure dramatic (dispariția unui copil), excelent îmbrăcat în straturile narațiunii.

    Trăiam un astfel de moment sublim, simțind cumva că fericirea doare, într-un fel atât de plăcut, încât tot ce-mi doream atunci era să pot opri timpul în loc. Să fie mereu iarnă, să ningă întruna cu fulgi ăia grași și peste noi să toarnă cu bucurie, râsete și gălăgie. Doar că momentul s-a stins, așa cum stingi un bec și rămâi dintr-o dată în întuneric, și deși m-am mirat, n-am făcut mare caz din asta.

    „Grădina ascunsă“ m-a făcut să retrăiesc toți acei ani petrecuți în București cu veri leneșe, cu lumini mici în noapte, cu arome de cimbru, trandafiri, iasomie, anason și mere, cu gogoși, papanași și scovergi, cu adieri subțiri de vânt și cu promisiuni de tot felul. Mi-a readus sup piele senzația aceea simțită în atâtea seri albastre, că ceva nemaipomenit e pe cale să se întâmple.  

    Toate îmi dădeau senzația unui văz cuprinzător pentru întâia oară. Ca și cum un văl tulbure tocmai mi s-a ridicat de pe ochi. Ca și cum trupul și-ar fi desfundat extremitățile, picioarele s-ar fi dezmorțit, mâinile și-ar fi recăpătat dexteritatea, sufletul s-ar fi scuturat de praf. Mă-ncerca o acută senzație de ACASĂ, chiar dacă multe lucruri îmi erau complet necunoscute. O bucată de viață, caldă, masivă, densă, s-a rupt cu un zgomot ca o stâncă, iar prezentul a început să se scufunde molcom într-un timp trecut.

    Vălul dintre lumi

    Dedicate unor oameni dragi – „Surorii mele, Laura, far în noapte pentru toată copilăria mea“; „Fiicei mele, Adreea, copilul cu fluturi în păr, capabil să înfăptuiască miracole“ – textele sunt pilde minunate despre răbdare, înțelepciune, curiozitate. Dar, înainte de toate, sunt povești despre prietenie și iubire, despre natură și momente magice ce deschid porțile către o nouă lume, mult mai intensă, mult mai vie. Locurile în care cresc poveștile sunt diferite (sate, stațiuni, orașe, vârfuri de munte, păduri) dar toate au ceva în comun: tainicul. În realitatea de zi cu zi a acestor spații s-a infiltrat, numai ea știe cum, magia schimbând ordinea lucrurilor, îmbrăcând lumea în haine noi și umplând-o de sensuri.

    Uneori, acest tainic este atât de discret încât oamenii nu găsesc nici o explicație celor trăite, alteori este atât de evident și profund încât oamenii nici măcar nu-l pot rosti (cum e în povestirea „Necuratul“). Sunt câteva clipe din miliarde de alte clipe încapsulând acel ceva care te farmecă, te uimește și care-ți rămâne pentru totdeauna întipărit în memoria afectivă. „Oricât de grea sau de ușoară ar fi, prin crăpăturile vieții ăsteia de zi cu zi, tainicul va găsi mereu o cale să pătrundă“, spune vocea povestitoarei în „Pune-ți o dorință!“ (dedicată „Cristinei, omul care m-a adus la suprafață ori de câte ori era să mă scufund“). Despre acele crăpături ale vieții de zi cu zi scrie aici Camelia, despre acele fisuri ale realității prin care pătrunde, de dincolo, fantasticul, inexplicabilul, magia. Despre vălul abia perceptibil dintre aici și acolo. Și despre cum, la atingerea lui, oamenii se schimbă pentru totdeauna.

  • „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști 

    „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot“ de Doina Ruști 

    Situații bizare

    Convinsă că totul are legătură cu amorul, Doina Ruști și-a alcătuit acest volum (apărut la Litera într-un format grafic impecabil) în jurul unor ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, de unde și titlul.

    47 de povestiri scrise cu farmec descriu situații dintre cele mai bizare într-o epocă a prinților și prințeselor, a sclavilor și a prădătorilor, a legendelor și a visătorilor.

    Doina Ruști pătrunde în istoria acelor vremuri pe o cale nebătătorită, cea a legăturilor stranii dintre oameni, a întâmplărilor bizare, a acelor chichițe care contorsionează situațiile. Prin acest tip de ficțiune – care e doldora de umor, de termeni vechi și actuali, de personaje atipice -, Doina Ruști surprinde tipare psihologice, cutume, caracteristici ale acelei epoci.

    Povestirile (majoritatea însoțite de ilustrații de epocă) sunt scrise destul de diferit, diversitatea „modelelor epice“, cum le numește autoarea, fiind un joc creativ pe care și l-a propus dinainte de a se apuca de scris cartea. 

    Unele reconstituie întâmplări din epocă, cum este „Victima“ ce spune povestea Mariei, o fată rămasă fără părinți care face tot posibilul să se mărite cu primul pretendent pentru a scăpa astfel de singurătate și de rușinea la care a supus-o vecinul ei protopop. Altele redimensionează legende ale epocii cum este „Strania pasiune a lui Axinte“, despre un șarpe care se îndrăgostește de o fată din Gorgani.

    Personajele sunt diverse – boieri, domnitori, femei de o frumusețe răpitoare, tineri necugetați – însă cele mai multe aparțin clasei de mijloc, acelei categorii de oameni care nu-și pot face singuri dreptate și care, în disperarea lor, îi scriu lui Vodă. Multe dintre povestiri dezvăluie, spre exemplu, un detaliu surprinzător, și anume acela că domnitorul (oricare ar fi fost el) citea toate jalbele trimise la palat, indiferent de condiția socială a expeditorului. 

    Iar Leurdeanca are grijă ca fiul ei să plece la drum pregătit. Se trezește în zori, cu o vărguță, de la distanță, își trezește servitorimea, cu grijă, înțepându-i ușor ca să nu-i sperie. Înainte de revarsarea luminii, fărașele cu jăratic aleargă din cameră în cameră, pe plita din bucătărie sfârâie carnea, iar în salon a fost adusă o sobă de tuci, o invenție, sosită de curând de la furnizorul lor brașovean. Tânărul Leurdeanu e cam plăpând, iar în mintea mamei lui, pe care o cheamă Maria, s-a înfiripat vag speranța ca acest fiu să rămână tot restul vieții cu ea. Desigur, merita și el să se însoare, îi va aduce o coconiță în casă, dar nu-l vedea ieșind din tabieturile lui, din confortul cotidian.

    Fragment din „Clucereasa“

    Grozăviile oamenilor

    Un neamț fermecat de Sânziene fură o femeie valahă după ce se îndrăgostește de ea („Nebunia neamțului Voicu“); trei tineri și un popă devin complici la răpirea și violarea unei fete („Planul secund al unui viol“); un bărbat pe nume Arghir amenință cancelaria domnitorului că își va ucide soția dacă Vodă nu-l dezleagă din căsnicia cu ea („Manda“); un călugăr seamănă teroare pe oriunde merge după ce renunță la monahism și se căsătorește cu soția unui boier  („Iubiri tenebroase“).

    Lumea din „Ciudățenii amoroase“ este una a dorințelor, a simțurilor și a pasiunilor, o lume puternic colorată și parfumată unde oamenii, amețiți de visuri și frumuseți, comit fapte nemaiauzite. Omoruri, furturi, otrăviri, reclamații, răzbunări, rivalități, înșelăciuni de tot felul arată cum funcționa lumea de atunci, cum gândeau oamenii, ce îi diferenția și ce îi aducea laolaltă, care erau crezurile și dorințele lor, care erau legile și pedepsele.  

    Povestirile Doinei Ruști sunt tablouri detaliate în care se oglindesc moda vremii (anteriu, ișlic, haină de jder, samur sau vulpe, șal de cașmir), fascinația românilor pentru obiecte, mirodenii, stofe și mătăsuri venite din afară. Ele îți arată începuturile modernismului pe tărâm românesc, când fanarioții înmulțesc școlile, repară drumuri, instituie legi, aduc parfumul și farmecul lumii occidentale; îți dezvăluie legende populare ale epocii; îți aduc la cunoștință grozăviile oamenilor de-atunci și-ți dovedesc cât de mult se aseamănă cu noi, cei de azi.

    Mi-a plăcut că multe dintre povestiri fac punte între evenimente din acea epocă și întâmplări din viața scriitoarei, că Doina Ruști spune cum a ajuns la un personaj sau la altul, cum a descoperit o poveste sau alta, cum un anume detaliu i-a atras atenția în timpul documentației (cum este Bina, un om care, neștiind să scrie, se îndrăgostește imediat de propria semnătură). Mi-a plăcut că textele sunt puternic impregnate cu arome orientale, cu fum de ciubuce, cu arome ce au plutit cândva prin odăi bucureștene, cu vise și superstiții de tot felul. Și că finalurile lor sunt atât de creative încât te ațâță să-ți imaginezi altele și altele.

    Acum o sută de ani, spune cojocarul, a trăit o femeie răpitor de frumoasă, căreia îi plăceau două lucruri: să colinde lumea și să iubească bărbații. Călătorea în atelaje luxoase, însoțită de mulți servitori, iar din când în când făcea un popas. Pe unde trecea, lăsa în urmă bărbați fericiți, care-o visau noaptea și-i duceau dorul pe timpul zilei. Iar cei mai mulți cu atât rămâneau, pentru că femeia aceasta nu alegea pe oricine.

    Fragment din „Seducătoare și nocivă“

  • „Neliniștea serii“ de Marieke Lucas Rijneveld – Durerea văzută prin ochi de copil

    „Neliniștea serii“ de Marieke Lucas Rijneveld – Durerea văzută prin ochi de copil

    Noua realitate

    Olandeza Marieke Lucas Rijneveld avea 28 de ani în 2018, când a fost publicată „Neliniștea serii“ (debutul ei în proză), și doar 25 de ani când i-a apărut volumul de poeme „Kalfsvlies“ (debutul ei în poezie).
    După ce am citit și un articol din The Guardian despre scriitoare și despre identitatea ei sexuală („Mă simt și fată și băiat, o persoană intermediară”, spune ea), m-am dus direct la carte (https://www.theguardian.com/books/2020/mar/07/shock-of-new-novelists-stories-europe):).

    Asemănătoare, ca stil și perspectivă, cu „Fata care nu se putea opri din mers“ de Samar Yazbek, „Neliniștea serii“ este povestea unei familii religioase dintr-un sat olandez, al cărei ritm se schimbă radical după ce fiul cel mare (Matthies) moare într-un accident de patinaj. Acesta este, de altfel, și detaliul din biografia lui Rijneveld pe care se sprijină povestea: când aceasta era mică, fratele ei în vârstă de 12 ani și-a pierdut viața într-un accident rutier în timp ce mergea la școală.  

    Viața familiei se desfășoară la fermă, unde mama, tatăl și cei trei copii rămași cresc animale, spun rugăciuni și…tac. Da, tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare după pierderea lui Matthies, părinții se distanțează de copii, haosul se instaurează în casă, copiii (două fete și un băiat) metabolizează cum pot ei mai bine pierderea și schimbarea.

    Jas, fata în vârstă de 10 ani, cu o gândire abstractă și o imaginație febrilă, este povestitoarea și, asemenea Rimei din cartea lui Samar Yazbek, observă lumea exterioară în timp ce învață să facă față lumii dinăuntrul ei. „Ne-am rătăcit și nu e niciun om pe care să întrebăm care e drumul cel bun“. Mama și tata sunt prea copleșiți de durere ca să le mai fie lor direcție, așa că Jas, Obbe (fratele mai mare) și Hanna (sora mai mică) explorează noua realitate ghidați doar de simțuri. 

    …frica are mai multe deghizări decât are mama rochii cu floricele, ceea ce nu e puțin lucru, mama are un dulap plin cu rochii atârnate, deși o poartă deseori pe aceeași, pe cea cu cactuși, ca și cum datorită ei ar putea să țină pe toată lumea la distanță. 

    Obiecte-amintiri

    Marieke Lucas Rijneveld descrie cu un farmec amețitor viața lipsită de farmec de la fermă, unde se curăță bălegarul și se mulg vacile, se fac provizii pentru zile apocaliptice, se deschide televizorul o dată pe zi, se citește din Biblie cu glas tunător. Jas colecționează lucruri bizare – mustățile iepurașului, cioburile de la pușculiță, două broaște râioase. „Există două tipuri de oameni: cei care se prind și cei care se desprind“, spune Jas recunoscând că aparține celei de-a doua categorii. „Doar prin chestiile pe care le colecționez pot să mă prind de o amintire sau de o persoană…“ Este felul ei de a face față durerii, de a păstra o conexiune, oarecare, cu fratele ei mort. De aceea poartă peste tot geaca roșie (și în casă și afară, și la școală și acasă), în care îndeasă tot felul de obiecte-aminintiri.

    Tot ca modalitate de a face față tristeții, cei trei frați recurg la tot felul de acțiuni periculoase, la jocuri ritualice care implică corpurile și sexele lor (se excită cu cheițele de la cutiile de cola, toarnă suc în vagin, ba chiar folosesc și un pistol de înseminare pe corpul prietenei lor). Cu toții dezvoltă comportamente compulsive: mama refuză încet încet să mai mănânce, tatăl are izbucniri violente, Obbe își lovește capul de cadrul patului și începe să omoare animale, Jas dezvoltă o constipație cronică.

    Rijneveld dă formă durerii în cele mai ciudate moduri, ea scrie cu blândețe și cruzime despre lucruri grotești, arată cum cresc copiii lângă părinți absenți, cum înțeleg ei distanța, boala, moartea. Ți se rupe inima să vezi cum o familie se destramă, cum părinții devin tot mai străini, cum copiii se simt tot mai pierduți. Vacile, care erau principala sursă de venit a familiei, mor pe capete din cauza unei boli milipsitoare, mesele în familie se răresc, în timp ce se întețesc durerile de burtă și crizele de nervi. 

    Noi creștem mari cu Cuvântul Domnului, dar cuvintele lipsesc din ce în ce mai des de la fermă. Așa se face că deja e demult trecut de ora cafelei și noi stăm în continuare în bucătărie fără să scoatem o vorbă, iar capetele noastre răspund afirmativ întrebărilor nespuse și veterinarul stă în locul lui tata în capul mesei, față în față cu mama.

    Fără lacrimi

    Marieke Lucas Rijneveld analizează o traumă, de la cauză și până la repercusiunile ei asupra celor mici și celor mari. Moartea băiatului a fost declanșatorul, dar familia lui Jas nu pare să fi fost nici înainte un cuib al fericirii, ci doar al unei vieți monotone, lipsită de comunicare și tandrețe, dominată de cuvântul aspru al Domnului. De aici vine și căderea ei bruscă, nici tată nici mamă nefiind în stare să rămână întregi pentru ceilalți copii. Unitatea familiei era șubredă încă de dinainte de pierderea lui Matthies, iar adevărul acesta este la fel de dureros ca pierderea în sine. 

    Jas este copilul care vede, aude și simte durerea fără să știe să o numească. Jas este copilul traumatizat care s-a închis în el fără să aibă habar că asta e reacția la suferință. Imaginația este cam singura lui cale de a se detașa și de a găsi un sens celor întâmplate. Faptul că nu prea vorbește, faptul că nu poate plânge (nici măcar la moartea lui Matthies), că nu poate defeca zile în șir sunt semne fizice evidente care traduc suferința. Și, din păcate, nu e nimeni acolo care să vadă asta. Cum vor răzbi Jas și frații ei în acest ocean al durerii rămâne o chestiune despre care nu ne putem decât imagina (Marieke Lucas Rijneveld nu oferă concluzii). Timpul și oamenii potriviți, vreau eu să cred, îi va ajuta să ducă vieți în care să poată vorbi și plânge.