Anul publicarii: 2020

„Cine l-a ucis pe John Lennon“: o biografie interesantă despre cel mai mare star rock

Autoarea este Lesley-Ann Jones, jurnalist muzical britanic care a crescut pe lângă marii rockeri ai secolului trecut și care a alcătuit până acum biografiile mai multor personalități muzicale precum Kylie Minogue, Freddie Mercury sau David Bowie.

Jones s-a documentat serios pentru biografia lui Lennon și a scos această carte de aproape 600 de pagini la țanc, adică în luna decembrie, când s-au împlinit 40 de ani de la moartea starului (New York, 1980).

Femei formidabile

Portretul pe care i-l face ea aici este, cum altfel?, de rebel genial, inadaptat înzestrat cu un talent imens, om cu lipici la public, copil suferind, bărbat furios, personalitate puternică căutând mereu să fie în centrul atenției. Dar perspectiva din care zugrăvește acest portret este una nemaipomenită, autoarea analizând felul în care s-a format personalitatea lui Lennon sub puternica influență a femeilor din viața lui.

John se definește cel mai corect și mai real prin femeile formidabile din viața sa de patru decenii, indiferent dacă acestea l-au prețuit sau l-au neglijat, dacă l-au vindecat sau l-au distrus, dacă l-au făcut mai puternic sau l-au slăbit. Indiferent dacă l-au făcut mai potent sau dacă l-au emasculat. Indiferent dacă i-au dat ceva, dacă au luat ceva de la el sau dacă i-au fost indiferente.

Julia, mama lui, pe care a iubit-o și urât-o deopotrivă, l-a obsedat toată viața începând cu momentul în care l-a abandonat la mătușa Mimi și continuând și mai aprig după moartea acesteia, petrecută în circumstanțe violente, la 41 de ani. John a idolatrizat-o, a judecat-o și a plâns după ea în piese precum „Mother“ și „Julia“. „Am pierdut-o pe mama de două ori. Prima dată la 5 ani, când am fost mutat la mătușica. A doua oară când a murit cu adevărat“, spunea el despre cele mai tragice momente din viața lui.

Au fost multe. Cinthya, prima lui soție, cu care s-a comportat execrabil. May Pang, cu care a avut o relație de câteva luni (perioadă la care el se referea ulerior ca la „Lost Weekend“). Yoko Ono, cea de-a doua lui soție și salvarea lui într-o vreme în care avea mare nevoie de asta. Artistă de avangardă, membră a celebrului grup artistic Fluxus, muziciană instruită, rafinată, inteligentă, cu o alură mistică, Yoko Ono a fost exact ceea ce îi trebuia lui Lennon la momentul acela (s-au cunoscut la două săptămâni de doliu după Alma Cogan, despre care se spune că a fost prima lui mare dragoste). Ono a fost mântuirea lui în atât de multe feluri, această artistă mult mai educată și echilibrată sufletește decât el fiindu-i cea mai bună terapie la acea vreme.

Vulnerabilități mari

Este clar că John Lennon a căutat mereu dragostea cu disperare tocmai pentru că nu a avut-o atunci când îi trebuia cel mai mult: în copilărie. Nu a avut cel mai bun strat în viață, motiv pentru care înțelegi de ce frica a fost cea care l-a condus cel mai mult pe John. Este o explicație, spre exemplu, pentru faptul că nu reușea să stea foarte mult într-o relație de teama de a nu fi părăsit căutând iar și iar cuiburi noi în care să-și găsească liniștea. Dar, în mod paradoxal, tocmai suferința lui, copilăria lui disfuncțională, sentimentul perpetuu de abandon l-au împins spre muzică, spre creație, oaza lui de evadare reală, locul în care-și putea striga toate durerile. Iar dacă ești atent la piesele sale („Help“, „Across the Univers“) vei vedea că acestea sunt, dincolo de compoziții îndrăznețe, strigăte de ajutor, dovezi vii ale limitelor amărăciunii, furiei, frustării, la care ajungea el de cele mai multe ori.

”Cine l-a ucis pe John Lennon“ pune întrebări pertinente cu privire la traumele trăite de artist, la moștenirea emoțională primită pe cale maternă, la repetatele momente în care sufletul lui a murit, la felul în care a fost perceput de public și de apropiați pe când era în viața, dar și la felul în care se raportează azi oamenii la cel mai mare star rock din istorie.

Lesley-Ann Jones trece în revistă anii glorioși ai beatles-ilor, felul în care au excelat încălcând reguli de structură a pieselor, de compoziție, versuri, de prezentare personală. Insistă pe agerimea minții lui Lennon, pe vulnerabilitatea lui extraordinară, pe furia și frustrările lui, pe curajul de a se juca cu imposibilul, pe felul în care s-a compromis pentru a deveni lucruri în care nu credea neapărat.

Pe John nu-l interesa câtuși de puțin să învețe și desconsidera total școala, deci nimeni nu se aștepta să fie altfel decât jalnic la examene…era mult prea ager la minte, mult prea senin și mult prea talentat penru a se conforma unor reguli…dar John își exprimase clar obsesiile: fetele și muzica.

Jones amintește cât de mult iubea John misterul, câte fațete putea să aibă acesta, cât de bine își putea ascunde durerea sub masca clovnului mereu pus pe glume. („Și-a petrecut jumătate de viață supracompensându-și vulnerabilitatea și construindu-și armura“).

După ce ai citit cartea, nu te mai miri de ce, de 40 de ani încoace, oameni de toate vârstele, categoriile și limbile, se adună (pe soare, ploaie, vânt) în Central Park West din New York unde se află Imagine Circle. „Ei vin acolo ca el să nu plece“. E clar, nu avem cum să ne imaginăm un viitor în care muzica lui John Lennon să nu fie ascultată!

15 decembrie 2020
„Noi suntem vremea“, de Jonathan Safran Foer – cum putem salva planeta schimbându-ne modul de a mânca

A avea mai mult

Pumn pe pumn

„Noi suntem vremea“ este al doilea volum de non-ficțiune semnat de Foer, după „De ce mâncăm animale“ (apărută tot la Publica) și are ca temă încălzirea globală. Este o carte-avertisment, dacă se poate spune așa, în care Foer întoarce pe toate părțile acest subiect delicat, formulând teorii destul de convingătoare care i-ar putea face pe oameni să înțeleagă mai bine pericolul încălzirii climatice și să acționeze, la nivel individual și colectiv, cât mai repede cu putință.

O face inteligent și creativ, combinând date statistice solide cu mărturii personale, comparații între diverse studii și anchete jurnalistice. Explică pe înțelesul tuturor cum s-a ajuns aici și cât de fragil este viitorul nostru din această cauză (Groenlanda va intra în topire ireversibilă, numărul conflictelor armate va crește cu 40% din cauza schimbărilor climatice, 400 de milioane de oameni vor suferi din cauza rezervelor limitate de apă etc.).

Încurajează gesturile mici, ale fiecărui om, care pot veni în ajutorul planetei. Insistă pe dificultatea de a lua decizii și de a pune capăt ipocriziei din noi dar și pe necesitatea uriașă de a face acest lucru. Convins că uneori e nevoie să scrii cuvântul „pumn“ pe pumn, Foer pune la colț mentalitatea lui „a avea mai mult“ care, spune el, a creat America dar și încălzirea globală.

Susține că viața a milioane de oameni este pusă în pericol din cauză că mănâncă prea multă mâncare, și mai ales produse de origine animală („pământul care ar putea hrăni populații înfometate este, în schimb, rezervat pentru vite care vor hrăni populații îmbuibate“).

Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem păstra genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem. Trebuie, fie să renunțăm la câteva obișnuințe de alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic.

O dietă bogată în plante

Concentrează-te pe masa din fața ta

Deși ridică o sumedenie de întrebări la care răspunde fiecare după cum poate, Foer rostește și adevărurile în care el însuși a ajuns să creadă (după ani întregi de studiu pe teme de zootehnie și vegetarianism): putem începe să protejăm planeta noastră crescând mai puține animale decât până acum (vitele sunt sursa principală de emisii de metan, de oxid de azot, zootehnia e cauza principală a defrișărilor) și consumând mai puțină mâncare de origine animală (o dietă care nu include produse animale la micul dejul și la prânz are o amprentă de CO2 mai mică decât dieta vegetariană permanentă).

Invocă studii importante precum cele ale Project Drawdown, conform cărora patru dintre cele mai eficiente strategii pentru a atenua încălzirea globală sunt: 1. reducerea risipei de alimente, 2. educarea fetelor, 3. oferirea soluțiilor de planificare familială, 4. trecerea, la nivel colectiv, la o dietă bogată în plante. Condamnă modul extrem în care mâncăm dându-i drept exemplu americani, care consumă de două ori mai multă proteină animală decât este recomandată.

Atrage atenția asupra buclelor de feedback (gheața albă care se topește în apa întunecată a oceanelor care atrag astfel mai multă căldură; decongelarea permafrostrului care eliberează cantități uriașe de metan, unul dintre cele mai rele gaze de seră). Oferă chiar și câteva soluții de diminuare a gravitații:

Avem nevoie de o schimbare structurală, da – avem nevoie de o trecere, la nivel global, de la combustibilii fosili la energie regenarabilă. Trebuie să impunem ceva asemănător cu o taxă de carbon, să cerem etichetarea produselor cu informații despre impactul asupra mediului, să înlocuim plasticul cu soluții sustenabile și să construim orașe pietonale.

Sunt multe concluzii pe care le poți trage din această carte dar cea mai pregnantă și răscolitoare este aceea formulată și în subtitlu: salvarea planetei începe cu micul dejun. Cartea este, până la urmă, cum spune chiar el, „un argument pentru o acțiune colectivă de a mânca diferit“.

O idee ce pare imposibil de susținut și de pus în practică, mai ales de către aceia care sunt obișnuiți să mănânce carne la toate mesele din zi, dar care capătă sens dacă înțelegi că mâncatul conștient (o luptă permanentă și definitorie) poate schimba vieți și poate face ca acest pământ extraordinar pe care trăim să nu mai fie „o casă în flăcări“.

În loc să îți imaginezi toate mesele care te așteaptă, concentrează-te pe masa din fața ta. Nu renunța la burgeri pentru tot restul vieții. Comandă ceva diferit doar de data asta. E greu să-ți schimbi obiceiurile de viață, dar nu e așa de greu să schimbi o masă. Cu timpul, aceste mese devin noile tale obiceiuri.

7 decembrie 2020
Ce vrem noi, femeile?, de Isabel Allende – sau cum vede scriitoarea chiliană feminismul

Ce își doresc femeile

Întotdeauna m-au atras detaliile autobiografice ale unui autor, acele mărturisiri care să-mi amintească că cel care a scris cartea este un om ca noi toți, cu vulnerabilități și puncte forte. Cred că de aceea mi-a plăcut, în primul rând, volumul „Ce vrem noi femeile?“, pentru că o arată pe talentata, apriga, pasionala și extrem de micuța Isabel Allende (are numai 1,52 m înălțime) în ipostaza de fiică, de mamă și soție, de prietenă și soacră greșind și îndrăznind, visând cu ochii deschiși, rugându-se și sperând la o lume mai bună.

Apoi, umorul a fost un magnet grozav în parcurgerea destul de rapidă a cărții (la care ajută și dimensiunea relativ mică a textelor), aproape toate subiectele atinse – de la senzualitate, romantism și iubire până la politica complicată a țării de origine sau cadrul social în care își duc viețile multe dintre femeile lumii – stând sub semnul unui umor inteligent.

Și nu în ultimul rând, mi-a plăcut naturalețea cu care vorbește despre feminism (un termen destul de abstract care uneori inhibă) și despre ceea ce-și doresc cu adevărat femeile: siguranță, apreciere, pace, resurse proprii, și mai ales dragoste.

Și în ce constă feminismul meu? Nu e vorba despre ce avem între picioare, ci între cele două urechi. Este vorba despre o postură filozofică și de o revoltă împotriva autorității bărbaților. Este o modalitate de a înțelege relațiile umane și de a vedea lumea, este un pariu pentru dreptate, o luptă pentru emanciparea femeilor, homosexualilor, lesbienelor, transexualilor, a tuturor oprimașilor sistemului și acelor care vor să se alăture.

Nașa tuturor scriitorilor

Vanitoasă, nerăbdătoare, mereu amorezată de câte un bărbat, Allende a știut (intuitiv) că este o feministă înrăită încă de când era o fetișcană în casa bunicilor ei din Chile, unde revolta sa împotriva autorității masculine și solidaritatea cu femeile casei, lipsite de orice putere, se manifestau fără perdea. A continuat să fie așa și în anii de tinerețe, când scria despre violență domestică, virginitate și avort în reviste feministe precum Paula, dar și la maturitate, când a înființat chiar și o fundație (isabelallende.org), ce investește în puterea femeilor și a fetelor aflate în situații de mare risc.

Isabel Allende a devenit o feministă convinsă și datorită femeilor pe care le-a adorat: mama sa, Panchita, pe care a iubit-o enorm și care, prin contraexemplul ei, de femeie supusă și părăsită de soț, a îndârjit-o în lupta pentru drepturile femeilor; editoarea sa de la Barcelona, Carmen Balcells, „nașa tuturor marilor scriitori ai Boom-ului și ai sute de alți autori de limbă spaniolă“, care a ajutat-o enorm pe Allende într-o perioadă în care scriitoarele din America Latină erau ignorate de critică; Olga Murray, „o tinerică de nouăzeci și patru de anișori“, care a salvat de la sclavia domestică (prin organizația ei de caritate) mii de fete din Nepal.

Fericire calmă

Cartea ne-o arată pe Allende, nu ca pe o războinică cu armele mereu la vedere, ci ca pe o femeie inteligentă și senzuală, care e gata oricând să lupte pentru dreptatea unei femei, dar și să-și recunoască, chiar și la vârsta de aproape 80 de ani, propria nevoie de afecțiune și de sex. Sunt delicioase paginile în care descrie aventurile trăite pe când era o femeie măritată, divorțurile și cea de-a treia căsătorie aducătoare de liniște, momentele în care se simte sexy (cel puțin după un pahar de vin și un fum de marijuana).

Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând. Totuși, din prudență, nu îmi pun la încercare toate talentele și îmi accept limitările.

Acum, Allende își trăiește bătrânețea ca pe ceva prețios, cu o fericire clamă, cu mintea eliberată de nesiguranță, complexe inutile ”și alte păcate capitale”, cu mai puține lucruri materiale și mai mult timp liber. Și e convinsă că nu ar fi avut toate astea dacă nu i-ar fi plăcut să lupte pentru drepturile ei de femeie.

1 decembrie 2020
„Culorile. Pasiune și mister“ – Ce știm și ce nu știm despre culori

Milioane de nuanțe

Să scrii despre culori este fascinant dar și extrem de dificil, având în vedere teoriile diferite apărute de-a lungul secolelor în ceea ce le privește. Dar Kastan (profesor de literatură la Yale University ) și Farthing (membru Royal Academy of Arts din Londra) – care s-au întâlnit pentru prima oară în 2007, într-un restaurant din Amagansett (Long Island) – au hotărât că merită efortul. S-au documentat temeinic, au pus cap la cap informații și experiențe și au alcătuit acest volum care i-ar putea fi de folos oricărui cititor.

Structurată pe 10 capitole, „Culorile. Pasiune și mister“ (apărută de curând la editura Baroque Books & Arts) analizează „felul în care noi modelăm culorile“ și „felul în care culorile ne modelează“ pe noi, modul în care le percepem (corect sau eronat) în funcție de epoci și culturi. Cei doi aduc în discuție de la bun început complexitatea și contradicțiile privind culorile, imposibilitatea de a ști cu exactitate câte culori există (unii oameni de știință susțin că sunt peste 17 milioane de culori detectabile iar indigenii din Bellona cred că există doar trei), capacitatea ochiului uman de a distinge milioane de nuanțe. Pornind de aici, ei crează, cu inteligență și umor, povești (perfect documentate) despre cele șapte culori constitutive (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet) dar și despre cele trei culori acromatice (negru, alb și gri).

Experiențe cromatice

Ești purtat astfel prin lumea lui Homer și prin universul lui Shakespeare (aflăm că în „Visul unei nopți de vară“ apare pentru prima dată o variantă de nume pentru culoarea portocalie, „barba ta portocaliu-maronie“), prin perioada albastră a lui Picasso (care se manifesta atât pe pânză cât și în stările lui depresive) și prin sudul american rural (unde tristețea albastră a afro-americanilor era transformată, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în ceea ce noi cunoaștem astăzi ca fiind blues-ul).

Ajungi să înțelegi mai bine teoria lui Newton despre culori (cum a văzut el lumina albă a soarelui fragmentată cu ajutorul prismei, în culorile curcubeului – ROGVAIV -, acesta susținând că toate culorile erau o funcție a luminii și nu o proprietate a obiectelor); pe cea a criticului german Walter Benjamin („o culoare trebuie văzută“), sau pe cea a filozofului Bertrand Russell (care miza pe caracterul exprienței cromatice în sine, iar nu pe explicațiile științifice).

Afli că anumite culori nu au existat multă vreme pentru simplu fapt că nu aveau un nume (cum este exemplul portocaliului care nu exista înainte ca portocalele să ajungă în Europa).

Descoperi semnificațiile atribuite unor culori, în funcție de indici culturali, politici, rasiali: galbenul=pericol, mai ales în mentalitatea occidentalilor de secol al XIX-lea, care foloseau termenul atunci când vorbeau despre rasa galbenă; verde și portocaliu=protestanți și catolici (în istoria Irlandei); negrul=culoarea înmormântării, a diferențelor sociale sau a modei (odată cu rochia Chanel, little black dress), culoarea începuturilor și sfârșiturilor noatre. Înveți care e diferența dintre vopseluri și pigmenți: primele sunt agenți coloranți care se leagă de moleculele materialului pe care vrei să-l colorezi; celelalte sunt agenți coloranți care nu se leagă de moleculele materialului.

s

Bogăție senzorială

Cartea e plină de informații interesante, de conexiuni între fizică și istoria artei, între teoriile unor gânditori precum Johann Wolfgang von Goethe și picturi dumnezeiesc de frumoase precum frescele lui Giotto din Capela Scrovegni, Padova. Toate capitolele, superb ilustrate – ce pot fi citite în ordine aleatorie, de vreme ce nu există o structură cronologică sau tematică -, te ajută să dezlegi o parte din misterul culorilor, să înțelegi extraordinara interdependență dintre noi și culori, dintre culori și obiecte.

Realizezi că nu e prea important cum numim noi culorile („denumirile noastre cromatice sunt doar etichetări aproximative și provizorii ale complexelor noastre senzații vizuale“) și că tot ce contează e că le putem vedea, că trăim senzații incredibile doar admirându-le, că lumea noastră e mai bogată senzorial datorită lor.

17 noiembrie 2020
„Frankissstein. O poveste de iubire“, de Jeanette Winterson: Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?

Povești în oglindă

„Frankissstein. O poveste de iubire“ – cea mai nouă carte a ei, aflată pe lista lungă a Booker Prize-ului din 2019 și tradusă acum și la noi de editura Humanitas – este o nebunie de roman construit fragmentar, pe două planuri, unul în secolul al XIX-lea, când britanica Mary Shelley concepea romanul gotic „Frankenstein“, altul într-un prezent ce explodează de invenții tehnologice.

Primul plan recompune contextul în care a fost zămislită prima poveste science fiction adevărată (cum considera scriitorul Brian Aldiss romanul „Frankenstein“), cu boli precum malaria care lasă mame îndurerate (însăși Mary a pierdut vreo trei copii), cu povești de dragoste neconvenționale (cum este cea dintre Mary și soțul ei, poetul romantic Shelley, sau dezmățurile prietenilor lor, poetul Byron și medicul Polidori, despre care unii spun că ar fi fost primul care a scris ficțiune cu vampiri), cu poeți tineri „sechestrați de ploaie“ (așa cum au fost Mary, Shelley și Byron în zilele acelea din 1816, când s-au refugiat într-o cabană pe malul lacului Geneva împreună cu Polidori și Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary și nevasta lui Byron).

Celălalt descrie cadrul în care antreprenori ciudați ca Ron Lord, inventatori periculos de inteligenți și aroganți precum Victor Stein, medici transexuali cum este Ry Shelley sau jurnaliști tupeiști ca Polly D își duc viețile printre roboți sexuali, mașini performante, proiecte secrete.

Ambele planuri sunt interconectate prin idei ce țin de invenție și tehnologie, de relația dintre bărbat și femeie, de tot felul de discriminări, de transexualitate și transumanism.

Numitor comun

Sunt foarte multe paliere ale poveștii, unele mai întortocheate decât altele, foarte deștept construite, prin care cauți frenetic răspunsuri la tot felul de întrebări: Cine suntem cu adevărat? Ce este iubirea? Ce este de fapt viitorul? Ce se întâmplă cu sufletul după ce murim?

Peisaje cu ploaie și vânt, cu umbre enigmatice și lumini ciudate, laboratoare subterane secrete unde se crează o nouă viață din implanturi și impulsuri, ospicii de nebuni precum Bedlam din Londra (care a influențat atâtea cărți horror), năluci sprintene și străvezii, vibratoare inteligente și conferințe TED – sunt imagini contradictorii în care Winterson mixează realismul istoric cu super-inovațiile tehnologice, cu scene de sex, bătălii mentale legate de masculinitate și feminitate, de supremație și adevăr. Se conturează ușor și imaginea unui Byron corpolent, insomniac și leneș, iubiri frumoase (precum cea dintre Mary și Shelley) dar și iubiri bazate, paradoxal, pe despărțire (Victor și Ry).

Numitorul comun al acestor două planuri este invenția, gândirea creatoare, creatorul. Începând cu o scriitoare de secol al XIX-lea care, undeva în Elveția, a imaginat un personaj monstruos și până la un medic din zilele noastre care s-a reinventat total remodelându-și propriul trup. „Și dacă noi suntem poveștile pe care le inventăm?“, întreabă Shelley la un moment dat, iar întrebarea îți sună iar și iar în minte chiar și după ce ai terminat de citit cartea.

Jocul acesta inteligent pe care Winterson l-a creat folosind descrieri romantice, conversații filozofice, glume scabroase și limbaj sexual te face să te gândești la multe multe lucruri (unele mai trăsnite decât altele, ca să fim sinceri), dar dintre toate, ideea de creație este cea care-ți acaparează cel mai tare gândurile. Ce înseamnă să creezi? Cât e durere, cât revelație în ceea ce zămislești? Suntem noi înșine ceea ce inventăm? Iar dacă da, ce fel de creație suntem?

30 octombrie 2020
„Bijutieri de legendă“: Cum au reușit Cartier, Buccellati, Tiffany, Piaget sau Bulgari să devină legende

Nestemate, perle și carate

Perfect documentată, cartea alcătuiește istoricul fiecărei mărci și a creatorului său, începând cu locurile în care s-au născut bijutierii și brandurile lor, contextul socio-economic, factorii decisivi care au dus la succesul lor maxim, și până la felul în care moștenirea artistică și meșteșugărească a fost perpetuată din generație în generație.

„Multe dintre aceste nume s-au născut în lumea pietrelor prețioase, altele au fost atrase frenetic de aur. Profilurile lor diferă, dar toate au o pasiune comună: metalele prețioase, nestematele, perlele, caratele de toate felurile“, scriu cei doi autori subliniind un detaliu fără de care aceste nume nu ar fi fost cunoscute astăzi: dragostea pentru frumos și dorința arzătoare de a zămisli obiecte care să farmece.

Aproape toți au pornit de jos – Louis-François Cartier (fondatorul brandului Cartier) era un strungar de metale dintr-un mic atelier deschis în Luvru, Charles Lewis Tiffany (răspunzător pentru marca de bijuterii Tiffany), era fiul unui morar din New England -. Mai toți au avut perspicacitate financiară, un șarm personal deosebit și o ambiție nemaipomenită. Aproape toți au avut șansa de a onora comenzile unor personalități artistice sau chiar ale unor fețe princiare (fapt ce a contribuit din plin la succesul lor). Toți au înțeles necesitatea modernizării producției. Cu toții, fără excepție, au îndrăznit.

Liz Taylor, Audrey Hepburn și Lady Gaga

Citim despre metalele miniuțios cizelate ale lui Buccellati, ce amintesc de aspectul fagurelui de albină, și despre piesele sale inspirate din tablouri renascentiste cu volute și arabescuri vegetale. Ajungem să cunoaștem mai bine stilul rafinat al lui Mauboussin, determinat de pietre fine, rubine și smaralde dar și de o cromatică nemaipomenită (pe care Marlene Dietrich le promova în filmul „Desire“, unde purta acel clips cu un smarald de 97 de karate).

Aflăm mai multe despre safirele bleu-pal ale Bulgari, bijuteriile „Serpenti“ inspirate de vechiul simbol roman al nemuririi (infleunța romană explică de altfel și scrierea în latină a numelui BVLGARI), dar și despre cum legenda acestui brand a fost construită de actrița Liz Taylor, venită la Roma pentru a filma „Cleopatra“ și care era răsfățată de iubitul ei (pe-atunci) Richard Burton cu zeci de bijuterii Bulgari.

Savurezi descrierile despre bijuteriile fascinante ale lui Tiffany & Co, cu email cu pudră de sticlă, pietre prețioase cu efecte remarcabile, aur, opale și monturi sofisticate de care toate femeile aveau să se îndrăgostească după ce au văzut-o pe fermecătoare Audrey Hepburn savurând un croissant și o cafea în fața magazinului Tiffany, din „Mic dejun la Tiffany“ (casa Tiffany a avut-o, prin anii ’80, drept designer și pe Paloma Picasso, fiica celebrului pictor Picasso, iar astăzi o are ca ambasador pe cântăreața Lady Gaga).

Este fascinant să descoperi cum obiecte lucrate cu o minuțiozitate dezarmantă, pornind de la schițe desenate cu același gust pentru detaliu, au căpătat forme uluitoare care au trezit adevărate pasiuni unei infante pe nume Isabela, reginei Victoria, lui Victor Emanuel al II-lea sau controversatei Sarah Bernhardt. E minunat să vezi cum ideile unor oameni au devenit schițe de desen, apoi forme și, în cele din urmă, artă.

„Bijutieri de legendă“ te poartă prin diferite epoci arătându-ți cum s-au născut legende ale rafinamentului, cum povești de dragoste celebre au stat sub semnul unor bijuterii de excepție și cum s-au luptat unii bijutieri să o ia de la capăt atunci când vremurile nu le-au fost prielnice. Peste toate astea simți cum planează însă misterul, un mister venit din doza de secret pe care marii bijutieri au știut întotdeauna să o păstreze pentru ca „arta lor să nu-și piardă caracterul excepțional“.

21 octombrie 2020
„Pandemia veselă și tristă“, de Florina Ilis: primul volum românesc de ficțiune despre pandemia de coronavirus

Romanul „Cinci nori colorați pe cerul de răsărit“ m-a prins de la bun început cu felul în care Florina Ilis scrie despre exotismul japonez, despre spionaj și robotică, despre trădări și intrigi amoroase. La „Coborârea de pe crucea“ nu am putut trece nici măcar de a treia pagină, lectura greoaie, fără semne de punctucție, m-a blocat total.

Așa că „Pandemia veselă și tristă“ (apărută la Polirom) este, practic, a doua carte de Florina Ilis pe care o citesc și care îmi place. Este total diferită față de cele mai sus amintite dar și față de mult premiatele romane „Viețile paralele“ (despre cum a fost perceput Mihai Eminescu în timpul vieții și după moartea sa) și „Cruciada copiilor“ (despre cum ajung copiii să se răzvrătească împotriva adulților).

Este diferită, pe de-o parte, pentru că este alt gen literar (colecție de povestiri), iar pe de altă parte, pentru că este scrisă într-un stil simplu (unii ar spune chiar simplist), lipsit de fire narative complicate, atins pe alocuri de frumusețea umorului.

Șase povestioare – despre tineri, adulți și bătrâni din rândul medicilor și asistenților medicali, al polițiștilor și preoților, dar și corporatiști și emigranți întorși acasă în plină pandemie – redau tot acel amalgam de stări și senzații pe care l-am trăit cu toții de la începutul pandemiei de coronavirus și până acum, tot tabloul vesel-trist în care ne-am pictat fiecare în culori mai vii sau mai terne.

Povestirea „O urăsc!“, spre exemplu, aduce față în față un director de instituție publică și un polițist în toiul unui control de rutină, când bărbatul riscă să fie amendat pentru că a ieșit din casă fără hârtia justificatoare. Doar că directorul, pentru care „nu era pedeapsă mai mare decât să petreacă acasă mai mult de zece ore neîntrerupt“, se trezește invocând un motiv surprinzător: a plecat de acasă pentru că nu-și mai suportă soția. Răspunsul lui, nu doar că-l va scoate pe el basma curată, dar va avea o putere atât de mare asupra polițistului încât acesta ajunge să ia o decizie care-i va schimba radical viața.

În „O noapte de gardă“, realitatea dintr-o maternitatea se împletește cu visele nocturne ale unei asistente medicale atât de puternic încât femeia ajunge, la trezire, să facă un gest incredibil care va salva viața unui nou-născut.

„Judecata de Apoi“ e printre cele mai amuzante povestiri din volum și chiar un pic moralizatoare, în care un preot îl convinge pe pictorul bisericii să introducă în scena Judecății de Apoi, o mașină răsturnată prin care să-i avertizeze astfel pe credincioși de pericolul condusului în stare de ebrietate.

Chiar dacă celelalte trei povestiri nu par la fel de convingătoare ca acestea trei, în toate recunoști intenția autoarei de a folosi pandemia mai mult ca pretext pentru a puncta caractere, atitudini, principii și pentru a arăta cum schimbarea vremurilor, izolarea, boala nu fac altceva decât să îngroașe laturile noastre pregnante.

„Pandemia veselă și tristă“ este, până la urmă, despre noi toți și, mai ales, despre cum reușim să metabolizăm o etapă mai grea de viață: cu frică, cu resemnare, cu îndrăzneală sau cu o nestăvilită poftă de a trăi.

16 octombrie 2020
„Bărbatul cu haină roșie“, de Julian Barnes: portretul unui medic fermecător și al unei epoci decadente

Portretul acestui bărbat chipeș, zvelt, viril, bogat și realizat profesional începe să capete formă pornind de la un tablou pe care însuși scriitorul l-a admirat în 2015 într-o expoziție de la National Portrait Gallery din Londra: „Dr Pozzi at Home“, o pictură în ulei realizată în 1881 de artistul american John Singer Sargent, ce-l înfățișează pe Pozzi în toată splendoarea masculină, într-o poziție maiestuoasă, îmbrăcat într-o lungă haină roșie.

Un medic din lumea bună sau Docteur Dieu

Barnes ajunge să-l redea pe Pozzi, „medic din lumea bună, colecționar de cărți și capabil de o conversație în general cultivată“, folosindu-se de o întreagă rețea de conexiuni prin care descrie și epoca în carea acesta a trăit, celebra Belle Époque, „decadentă, febrilă, violentă, narcisistă și nevrotică“.

Aflăm astfel cum acest Pozzi care „și-a umplut viața cu medicină, artă, cărți, călătorii, societate, politică și cât mai mult sex cu putință“ a devenit, prin muncă, inteligență și profesionalism, un medic de prima mână care a făcut invenții „într-o profesie recunoscută pentru conservatorism“, care s-a îmbogățit prin căsătorie și s-a iubit cu toate femeile Parisului.

La granița dintre secole, Pozzi este în plină putere. E bogat, celebru și de succes; a fost ales senator de Dordogne și primar al orașului natal. Este șeful primei catedre de ginecologie din Franța care a fost înființată anume pentru el….„Tratatul de ginecologie“ i-a adus renume european și american…Anatole France îi dedică un volum de discursuri.

Printre relațiile extraconjugale, pe care Pozzi le-a acoperit mereu cu vălul discreției, un loc de seamă l-au ocupat aventura cu actrița Sarah Bernhardt (nimfomană declarată, care iubea deopotrivă bărbații și femeile), transformată în timp într-o prietenie durabilă, și cea cu Emma Fischoff, cu care s-a iubit mai bine de 20 de ani.

Fiecare dintre ei a avut un supranume divin: el a fost întotdeauna „Docteur Dieu“ pentru ea, pe când ea a fost „Divina Sarah“ pentru (aproape) toată lumea…Se potriveau bine ca temperament: pasionali, dar cu nivel scăzut de posesivitate – sau cu un nivel ridicat de neastâmpăr. Bernhardt se pricepea să măgulească eul masculin, temperându-i pe rivalii fandosiți; de asemenea, să ia lucrurile ușor când era nevoie. Amândoi erau lacomi să aibă parteneri amoroși.

Belle Époque, homo, dandy și lesbi

Dar epoca lui Pozzi era și epoca decadentismului, a dadysmului (întruchipat de mari scriitori precum Oscar Wilde și de pictori ca Whistler), a lesbianismului (scriitoarea Colette) și homosexualității (Montesquieu și mulți alții). Așa că Barnes trece în revistă multe detalii savuroase legate de apariția și manifestarea acestui fenomen anglo-saxon (cu trimitere la aristocratul Beau Brummell, prototip al dandyului), amintește dezmățurile lui Montesquieu cu mai tânărul Gabriel Yturri (un secretar argentinian), numește indiciile după care erau recunoscuți homosexualii vremii (mersul cu pași mici, neputința de a fluiera, anusul în formă de pâlnie, predilecția pentru culoarea verde).

Homosexualul (scandalos) era binevenit în societatea pariziană, lesbiana cu atât mai mult, Sarah Bernhardt – cu silueta ei demodat de subțire – era privită adeseori ca un androgin. Biograful lui Montesquieu o numește hermafroditul care bântuie sfârșitul secolului.

Barnes nu uită să amintească și alte nume mari ale fin-de-siècle precum Baudelaire, Flaubert, Nadar, Gustave Moreau, Odilon Redon. Nu trece cu vederea nici situația teatrului parizian de la acea vreme, care era „ceea ce avea să fie Hollywoodul un secol mai târziu, o mașină de făcut bani“. Nu omite nici evenimente politice majoire precum Afacerea Dreyfus, care avea să împartă societatea franceză în două tabere: partizani ai nevinovăției căpitanului Alfred Dreyfus (acuzat de trădare), și partizani ai vinovăției lui. Barnes nu ocolește nici diferențele dintre francezi și britanici, de care se făcea atâta caz în epocă, cu privire la conceptele de frumusețe, căsătorie și organizare socială.

Tabloul pe care-l face el Epocii de Aur este unul complex, realist, amuzant, intens întocmai ca roșul hainei pe care o poartă Samuel Jean de Pozzi în pictura lui John Singer Sargent. Căci, să nu uităm, personajul central din „Bărbatul cu haină roșie“ este Pozzi cel „rațional, științific, progresist, internațional și constant iscoditor“; un om care nu a fost, „din fericire“, fără pată, după cum susține Barnes în închieiere, dar unul pe care scriitorul este tentat să-l vadă „un fel de erou“.

14 octombrie 2020
„O educație emoțională”, de Alain de Botton: neprețuita lecție de autocunoaștere

„Este remarcabil că, la cele mai înalte niveluri de cultură, nu există gen mai calomniat și mai defăimat decât dezvoltarea personală”, scrie Alain de Botton încă din primele pagini ale cărții punctând un adevăr cât casa de mare, acela că toată literatura de dezvoltare personală a devenit sinonimă cu „sentimentalitatea, idioțenia și negustoria”.

Dacă luăm în calcul multele cărți din această categorie care promit marea cu sarea, nu prea am avea cum să combatem acest adevăr, dar modul general în care a fost exploatat genul nu exclude faptul că există cărți nemaipomenite și nu exclude nici nevoia noastră de educație emoțională. O nevoie de care, de cele mai multe ori, habar nu avem: „Suntem adesea ultimii care află ce se petrece în «noi»“, scrie Alain de Botton aducându-ne la cunoștință un lucru de care, iarăși nu suntem, conștienți, acela că plătim un preț prea mare pentru ignoranța de sine.

O viață interioară echilibrată

Ce-i de făcut? În primul rând, să devenim conștienți de această nevoie, să știm cât de vulnerabili suntem în esență, să acceptăm că moștenim o complexă istorie emoțională, să încetăm să mai negăm anumite părți din noi, să realizăm că drumul spre cunoașterea de sine nu e deloc ușor.

Abia atunci, ne asigură Alain de Botton, vom ști ce să facem. Abia atunci când vom fi dispuși să reducem din prostia noastră de zi cu zi, nivelul nostru de inteligență emoțională ca crește.

Alain de Botton ne reamintește că suntem cu toții în aceeași oală, cu toții avem răni primare și dezechilibre, cu toții avem nevoie de alinare și înțelegere. Toți suntem victimele a tot felul de anxietăți, neliniști, suferințe și toți ne dorim cu disperare să scăpăm de ele dar nu știm cum.

Pentru a ne fi mai lesne de urmat calea spre o viață interioară echilibrată, Alain de Botton ne sugerează să ne luăm patru aliați: dragostea de sine (calitatea care arată cât de buni prieteni putem fi cu noi înșine), franchețea (faptul de a putea admite conștient idei dificile și fapte problematice), comunicarea (puterea de a verbaliza, într-un mod răbdător și rezonabil, dezamăgirile), încrederea (care ne ajută să ne acceptăm așa cum suntem).

Alain de Botton trece în revistă o sumedenie de probleme delicate precum dezechilibrele („enciclopedia dezechilibrelor emoționale e o carte fără final“), psihoiterapia (instrument al cărei rol este acela „de a ne ajuta să trecem peste o slăbiciune înnăscută și de a ne spori calitățile, pe lângă cele primite de la natură”), vulnerabilitățile, entuziasmul sexual, cearta în cuplu, flirtul și aventurile amoroase.

Suficient de bun

Aflăm astfel (dacă nu știam deja) despre puterea miraculoasă a bunătății care, atunci când vine din partea celuilalt, ne dă siguranța „de a ne sonda în mod constructiv mintea speriată, încâlcită, evazivă“. Înțelegem că multele noastre voci interioare, care ne ceartă și ne critică sau ne apreciază și ne laudă, nu sunt altceva decât vocile altora pe care le-am tot auzit și care au ajuns să se sedimenteze în mintea noastră. Învățăm cât de mult poate educa arta, cât de multe împărtășim noi, oamenii, prin intermediul artei (de la dragoste neîmplinită, rușine și regret până la dorință, discriminare și umilire sexuală). „Orbii“ și „mizantropii“ din picturile lui Bruegel la care face, spre exemplu, trimitere, ne îndeamnă (după cum sugerează Alain de Botton) la o atitudine perfect sănătoasă: „să trăim în pace cu natura inevitabilă a ridicolului nostru”. Realizăm că holbatul pe fereastră nu înseamnă nici pierdere de timp, nici admirare a peisajului, ci un exercițiu de a descoperi „conținuturile propriei minți”.

„O educație emoțională” te învață cum să trăiești mai confortabil cu tine însuți și cu ceilalți, te ajută să descoperi „ce fel de formă iau rănile noastre și de ce pansamente avem nevoie pentru a le trata cât mai curând cu putință”. Îți arată că să visezi cu ochii deschiși e calea sigură spre ideile profunde, că e foarte ok să recunoști idiotul din tine, că trebuie să încetezi să mai vrei să fii un părinte perfect, că e minunat să ajungi să înțelegi importanța lui „suficient de bun“.

Cartea e plină de pasaje prețioase, aproape că nu am știut la care să mă opresc, dar am făcut totuși o mică selecție:

Despre dezechilibre

Nu știm cu certitudine de ce ne îndepărtăm așa cum o facem, de ce suntem nervoși atât de des, de ce avem un aer mândru, trufaș, de ce depășim orice termen sau de ce ne agățăm excesiv de cei pe care îi iubim. Și, pentru că sursele dezechilibrelor noastre ne scapă, e posibil să ratăm surse importante de afinitate. Suntem judecați pe baza comportamentelor generate de rănile noastre, și nu pe seama rănilor însele.

Despre vocile interioare

Originea vocii judecătorului interior este ușor de depistat: reprezintă internalizarea vocilor celor care s-au aflat cândva în jurul nostru. Absorbim tonurile disprețuitoare și indiferența sau mila și căldura cu care am avut contact pe parcursul anilor noștri de formare.

Despre căderi nervoase

O cădere nervoasă nu este doar o criză oarecare de nebunie sau o defectare, este o încercare foarte reală…de a găsi sănătatea și cunoașterea de sine. Este încercarea unei părți din mintea noastră de a-i impune alteia un proces de creștere, de înțelegere de sine și dezvoltare, pe care până acum aceasta a refuzat să-l întreprindă…..

Au existat lucruri pe care aveam nevoie să le auzim în mintea noastră, pe care le-am pus deoparte cu îndemânare; au existat mesaje de care trebuia să ținem cont, fragmente de lecții emoționale și de comunicare pe care nu le-am parcurs, iar acum, după ce am fost răbdători atât timp, prea mult timp, sinele emoțional încearcă să se facă auzit în singurul mod pe care îl cunoaște.

Despre depresie

În mijlocul unei depresii, ne întrebăm adesea dacă am înnebunit. Răspunsul este nu. Fără îndoială că ne comportăm ciudat, dar, dincolo de agitație, căutăm pe ascuns, însă în mod logic, sănătatea. Nu ne-am îmbolnăvit; eram deja bolnavi. Criza noastră, dacă poate fi depășită, este o încercare de a ne desprinde de un statu-quo toxic și constituie un apel insistent de a ne reconstrui viețile pe o bază mai autentică și mai sinceră.

Despre cei care rănesc

Întotdeauna motivul pentru care oamenii sunt răi e acela că se află în dificultate. Calomniază, bârfesc, denigrează, și mârâie pentru că nu sunt într-o stare bună. Deși par puternici, deși atacurile lor îi plasează într-un rol aparent dominant, intențiile lor rele sunt dovada de care avem nevoie pentru a ști cu siguranță că nu sunt bine. Teoria ar trebui să ne ajute să anulăm o parte din umilirea provenită din atacuri…nu suntem noi cei care trebuie compătimiți, ci atacatorul nostru care simte nevoia de a ne distruge.

9 octombrie 2020
„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland: când te salvează florile

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“, cartea de debut a australiencei Holly Ringland (tradusă acum și în română la Humanitas Ficiton) a devenit una din preferatele mele, alături de „Acolo unde cântă racii“, a Deliei Owens, și „Unde pădurea întâlnește stelele“, de Glendy Vanderah. Toate trei sunt debuturile unor femei care au făcut multă vreme cu totul altceva decât să scrie: Owens a fost toată viața zoolog, debutând la vârsta de 60 de ani cu proză, Vanderah a fost ornitolog iar Ringland a lucrat ani la rând într-o comunitate de indigeni din deșertul australian, unde a învățat despre specii de flori. Toate au fost influențate, fără doar și poate, de experiențele trăite în inima naturii și toate, fără excepție, scriu într-un fel atât de special încât ai putea să numești cărțile lor stoluri de păsări, câmpuri de flori, ceruri și ape și suflete.

Coperta romanului Florile perdute ale lui Alice Hart

Locul în care se vindecă suflete

La fel ca „Acolo unde cântă racii“ și „Unde pădurea întâlnește stelele“, „Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este un roman despre violența domestică și despre relații abuzive. Personajul central este, ca și acolo, o fetiță care crește și se dezvoltă cum poate ea mai bine după ce a fost martora și victima atâtor abuzuri în familie, iar natura este cea care, o învață, până la urmă, cel mai mult despre viață și oameni.

Alice este o fetiță crescută la malul oceanului – în peisaje de sare, trestie de zahăr și mult albastru – de o mamă blândă și un tată agresiv. Rămasă orfană la vârsta de opt ani, după ce un incendiu îi mistuie casa și părinții, micuța este spitalizată iar la trezire trăiește șocul celor întâmplate rămânând fără voce. Are însă un salvator, o bunică de a cărei existență nici nu știa, care o ia în grija sa la o superbă fermă de flori pe nume Thornfield unde, după ani, își va recăpăta glasul.

Locul se dovedește a fi mai mult decât un spațiu în care se îngrijesc flori australiene autohtone, și anume unul în care se vindecă suflete (toate femeile de la Thornfield, cărora li se mai spune și Florile, și-au găsit aici refugiu în urma unor traume provocate de violența domestică).

Limbajul durerii

La această fermă, care nu seamănă deloc cu casa ei de lângă apă, Alice începe să se vindece cu ajutorul florilor, mai exact cu ajutorul unui limbaj al lor, inventat și transmis din generație în generație de femeile din familie. Un limbaj al durerii și al speranței prin care și-au găsit alinare și salvare străbunica, bunica, mama ei (toate, fără excepție, abuzate fizic și psihic de bărbați violenți) dar și multe alte femei cu experiențe asemănătoare.

Violența domestică pusă în relație cu puterea tămăduitoare a florilor este un aspect împrumutat chiar din biografia scriitoarei, care a trăit, ani la rând, în relații abuzive din care nu a reușit să iasă și să se vindece decât cu ajutorul florilor și al scrisului (după mai multe experiențe traumatizante, Ringland s-a mutat în Anglia, unde a obținut un master în scriere creativă la Manchester University și unde a început să cultive flori australiene).

Asta face și Alice în lungul și istovitorul drum spre vindecare: se înconjoară de flori, le învață denumirile științifice și semnificațiile („Orhideea cu cioc roșu: dorința de a poseda“; „Floarea de flanelă: ceea ce s-a pierdut s-a găsit“; „Crinul de râu: Dragoste ascunsă“; „Arborele de coral cu aripi de liliac: leac pentru inimi zdrobite“), învață să comunice din nou cu ceilalți și să se cunoască mai bine pe sine.

Chiar și așa, dezamăgirile nu încetează să apară și să lase urme adânci (se îndrăgostește nebunește de doi bărbați, în adolescență și la maturitate, care o dezamăgesc profund), însă ceea ce reușește ea să învețe cu ajutorul florilor o va ține departe de bărbați violenți și de un trecut dureros.

Cântec de revoltă

Oricât de tristă ar fi povestea fetei, cartea e optimistă, încurajând la introspecție și conștientizare de sine, la căutarea libertății și a curajului de a recunoaște valoarea propriilor povești.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart“ este strigătul de revoltă al lui Ringland și al atâtor femei abuzate, cântecul de alinare și de speranță al oricui a înțeles cât de greu dar și cât de imperios este să rupi lanțurile violenței.

Ajungi să recunoști sunetul acestui cântec printre fraze în care plâng și râd cuvinte, în care flori de tot felul și fluturi monarhi vindecă suflete.

Căci felul de a scrie a lui Holly Ringland este mai mult decât o înșiruire de propoziții și fraze, e ploaie de stele și petale de flori parfumate, e val de mare răcoros și miros de pământ reavăn, e urmă de lovituri pe piele, e râs de fericire.

21 septembrie 2020
Pauză de la viață

Asta pentru că, în ciuda subiectului ce pare plictisitor – o tânără newyorkeză care hibernează timp de un an -, m-a atras stilul ei grav și ironic de a scrie, atmosfera pe care reușește s-o creeze cu doar câteva personaje, luciditatea cu care critică societatea contemporană, umorul întunecat, sensibilitatea crudă.

Gest de autoconservare

Protagonista romanului – o tânără de 24 de ani „înaltă, slabă, blondă și frumoasă“, cu o educație excelentă și o moștenire de invidiat – și-a pus în gând să ia pauză de la viață timp de un an cu ajutorul somnului. Un plan nebunesc, de bună seamă, pe care nu l-ar putea înțelege decât cei obosiți de viață, cei care nu-și mai pot duce durerile, așa cum este și ea.

Rămasă singură după ce părinții îi mor pe rând (tatăl de cancer, mama din cauza alcoolului), tânăra (căreia Moshfegh preferă să nu-i dea nume) se vede bolnavă de nefericire și neliniște, dorind cu disperare să scape din închisoarea minții și a trupului.

Găsește ajutor într-un terapeut bizar care-i prescrie tot felul de antidepresive și antipsihotice cu ajutorul cărora alunecă dintr-un somn în altul cu gândul de a-și șterge amintirile chinuitoare și gândurile obsesive.

”Hibernarea avea ceva dintr-un gest de autoconservare. Îmi închipuiam că-mi va salva viața……Aveam să fiu o cu totul altă persoană, fiecare celulă mi se va regenera de suficient de multe ori încât vechile celule vor fi devenit amintiri îndepărtate încețoșate”.

Dar amintirile de care fuge ea se strecoară chiar și prin întunericul de catifea pe care-l străbate și în care își rememorează copilăria nefericită, zilele apăsătoare petrecute la galeria de artă contemporană unde fusese angajată în urmă cu câteva luni, prietenia cu Reva (singura ei amică), relația seacă cu fostul ei iubit.

Punând cap la cap aceste crâmpeie de memorie, cu o mamă insensibilă și un tată indiferent, cu prieteni egoiști și iubiți egocentrici, ajungi să-i înțelegi singurătatea, vulnerabilitatea excesivă, și chiar și decizia înspăimântătoare de a dormi un an întreg.

Anatomia singurătății

„Are ea un mod straniu și pur de a accesa alienarea existențială”, scrie The New Yorker despre Ottessa Moshfegh, născută dintr-o mamă croată și un tată iranian, care a trecut ea însăși prin experiențe copleșitoare: a suferit de tulburări de alimentație, mai ales după ce mentorul ei, scriitoarea Jean Stein, s-a sinucis în 2017 iar fratele ei a murit, un an mai târziu, din cauza unei supradoze cu droguri; s-a autoizolat de fiecare dată când a scris la o nouă carte, experiență pe care a simțit-o adesea ca pe un singur pas până la nebunie.

Poate tocmai de aceea este Moshfegh atât de capabilă să exploreze, într-un mod creativ, psihicul celor marginalizați, mutațiile pe care le suferă mințile izolate, și să facă atât de credibilă alegerea absurdă a personajului ei care îl duce, în mod paradoxal, înapoi la viață.

Prin vocea protagonistei, Ottessa Moshfegh face o nemiloasă anatomie a alienării mintale, a singurătății și nedreptății de gen; emite judecăți de valoare despre capitalism, lăcomie, bârfe, droguri și găunoșenia artei contemporane.

”Se pare că lumea artistică ajunsese să semene cu bursa, o reflexie a tendințelor politice și a puterii de convingere a capitalismului, alimentată de lăcomie, bârfe și cocaină… Din păcate, speculațiile și impresiile conduceau, nu doar piața, ci și produsele, a căror valoare depinde, nu de calitatea inefabilă a artei ca ritual sacru uman – oricum o valoare imposibil de determinat – ci de ceea ce o șleahtă de ticăloși bogați credea că avea să le eleveze portofoliile, să inspire gelozie și, nebuni cum erau cu toții, chiar respect”.

Înapoi printre cei vii

Dacă vă întrebați ce face această tânără între reprizele de somn, ei bine, o sumedenie de lucruri contradictorii: vizionează filme cu eroina ei, Whoopi Goldberg, se fotografiază și trimite unor necunocuți poze cu ”găoaza” ei, ”sfârcul și cerul gurii”, fumează, merge ca o somnambulă la magazinul de-alături ca să-și ia de mâncare, se ceartă cu Reva, care o vizitează adesea, se întâlnește cu terapeutul.

Nimic din toate astea nu o ademenește însă la viață iar până când anul ei de hibernare nu se încheie, nimic din ce face nu pare să aibă sens. La capătul somnului, fata găsește însă ceea ce spera că va găsi: pe sine. ”Durerea nu mai stătea la temelia creșterii…mă simțeam ușoară, serenă și începusem din nou să simt”. Înțelegi astfel că experimentul ei trăznit a dat roade și că fata „înaltă, slabă, blondă și frumoasă“ se vindecase. Un an de odihnă și relaxare a adus-o din nou printre cei vii.

28 august 2020