Anul publicarii: 2019

„Arta de a-ți crea amintiri“, de Meik Wiking: colecția de momente frumoase
Cu „Arta de a-ți cea amintiri. Cum să colecționezi și să-ți amintești momente fericite“ a fost însă altfel: mi-am dorit instant să o citesc. Pe de-o parte, pentru că descoperisem o serie de recenzii reușite la cărțile precedente ale lui Meik Wiking – „Mica enciclopedie Hygge“ și „Mica enciclopedie Lykke“ -; pe de altă parte pentru că m-a incitat faptul de a fi fost scrisă de un om care a înființat un institut de cercetare a fericirii.

Un institut de cercetare a fericirii

Meik Wiking este CEO al Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga, o instituție care se ocupă, după cum sugerează și numele, cu informarea privind cauzele și efectele fericirii, cu dezbaterea pe acest subiect și cu încercarea de a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor din întreaga lume. Este primul institut de acest fel din lume, Wiking înființându-l în urmă cu aproape 10 ani, când mintea lui i-a pus o întrebare interesantă, după ce un bun prieten a murit la vârsta de 49 de ani (atât cât avea și mama lui când s-a stins): dacă și lui i-ar fi dat să trăiască doar atât, ce ar alege să facă în cei 15 ani rămași (el având pe-atunci 34 de ani)?

Răspunsul a fost o idee, pe cât de nebunească pe atât de curajoasă: Institutul de Cercetare a Fericirii, care să-l țină conectat la tot ce presupune acest cuvânt magic, fericire, și care să-i permită să-i ajute și pe alții.

A început singur cu un laptop rablagit iar acum are o echipă perfectă de cercetători cu care e tot timpul pe urmele fericirii pe care o observă și o descompun în tot felul de dimensiuni vorbindu-le apoi oamenilor (prin studii, cărți, conferințe) despre cum o pot dobândi și menține cât mai mult în viețile lor.

Amintirile noastre au miros

Asta face și în „Arta de a-ți crea amintiri“ – un volum simpatic, extrem de ușor de parcurs –, arată că o doză din starea de fericire este dată de amintirile noastre iar pentru asta este esențial să învățăm cum să ne creăm amintiri cât mai frumoase. O face, evident, pe baza unor studii, date și statistici impresionante care implică mii de oameni, dar și folosind tot felul de perspective și ponturi amuzante.

Fie că îl alegi pe Proust sau pe ursulețul Winnie drept profesor, lecția este despre cum să-ți folosești toate simțurile și să tragi foloase din asta, ne îndeamnă Wiking insistând pe ideea că e musai să fim atenți la tot ce vedem, mirosim, auzim și pipăim atunci când suntem fericiți.

Amintirile noastre sunt multisenzoriale, au miros, culoare, formă prin urmare, crede Wiking, pentru a ne bucura la maximum de ele atunci când dau năvală e important să conștientizăm cât mai bine ceea ce trăim în prezent. Doar așa memoria noastră, schiță a trecutului, cum o numea Virginia Woolf în eseurile sale, ne va livra amintiri care ne vor bucura.

Însă nu doar prin conștientizarea clipei zădărnicim uitarea și ne creăm amintiri frumoase, crede el, ci și prin spunerea de povești (proces ce poate avea un efect miraculos asupra stării de bine de care ne vom aminti cu siguranță cândva) și prin colecționarea de suveniruri (cum sunt fotografiile).

Madlena lui Proust

Wiking își construiește cartea pe opt capitole, frumos detaliate, cu fotografii, grafice, ilustrații, ponturi pentru amintiri fericite. În ele găsești teorii interesante despre madlena lui Proust, despre puterea vindecătoare a nostalgiei (considerată în alte secole boală mintală), despre beneficiile relaționării cu ceilalți, despre declicuri contextuale (cum ar fi „efectul ușii“ constând în acel rateu pe termen scurt al memoriei declanșat de simplul fapt că treci dintr-o încăpere într-alta).

Descoperi rezultatele unor studii revelatoare despre relația dintre muzica preferată și amintirile noastre, diete cu amintiri false, exemple concrete de acțiuni prin care ne putem elibera de un trecut dureros. Și nu în ultimul rând, vei da peste un calendar anual cu idei de planuri de amintiri fericite pentru fiecare lună în parte și un manifest al amintirilor în care încap opt ingrediente pentru amintiri fericite.

Iată-l mai jos!:

Manifestul amintirilor
1. Fructifică energia începuturilor. Caută experiențe noi și fă-ți zilele extraordinare
2. Experiențe multisenzoriale. Mergi dincolo de ceea ce vezi. Amintirile pot avea și sunete, mirosuri, texturi și gusturi.
3. Acordă atenție. Tratează-ți momentele fericite ca pe o persoană iubită. Acordă-le atenție!
4. Crează momente semnificative. Fă din momentele semnificative momente memorabile.
5. Animează totul cu multă emoție. Pune sângele în mișcare.
6. Nu uita momentele culminante și strădaniile. Pietrele de hotar sunt memorabile, dar efortul depus pentru a ajunge la ele este de neuitat.
7. Folosește povești pentru a zădărnici uitarea. Împărtășește poveștile
8. Memoria externă. Scrie, fotografiază, înregistrează, colecționează. Fii dușmanul de moarte al specialiștilor gen Marie Kondo.
5 octombrie 2020
„Vis febril”, de Samanta Schweblin (editura Litera): binele pe care nu l-ai putut face

Amanda și David

O mamă tânără pe nume Amanda și un băiețel David sunt personajele principale ale cărții. Despre povestea lor ciudată și terifiantă aflăm din dialogul pe care aceștia îl poartă pe un pat de dispensar sătesc. Amanda este pe moarte iar băiețelul o îndeamnă să-i povestească tot ce i s-a întâmplat în ultimele zile. Așa înțelegem că femeia venise din Buenos Aires (unde își lăsase soțul) la țară pentru a petrece vacanța cu fetița ei, Nina.

Aici o cunoaște pe Carla, mama lui David, cu care se împrietenește și care-i destăinuie povestea băiețelului. Un copil normal, până nu demult, David devenise un fel de ființă paranormală care se comporta și vorbea ciudat, vedea și auzea lucruri inaccesibile celorlalți.

Ambiguitățile privind transformarea băiatului și iminenta moarte a Amandei nu dispar până la sfârșitul romanului, dar Schweblin ne oferă destule indicii care să ne conducă la propriile noastre concluzii.

Într-un mod gradual și bine camuflat, aceasta sugerează că băiatul s-ar fi îmbolnăvit în urma unei intoxicații grave provocate de ceva ce ar fi mâncat (la fel cum pare a se fi întâmplat și cu Amanda). Ceea ce ne spune cu exactitate însă este că băiatul, aflat la un pas de moarte, a fost dus de mama lui la vraciul satului (femeia de la casa verde) unde micuțul este supus unui tratament șocant: prin tot felul de incantații, o parte din sufletul lui este transferat în corpul altui copil (nu se știe care), rezultatul fiind un David care nu seamănă deloc cu cel dinainte.

Linie de protejare

Acest băiat devine însoțitorul Amandei spre moarte, el stându-i la căpătâi în ultimele clipe de viață, încercând să afle împreună cu ea ce anume i-a adus pe amândoi aici. Indiciile care duc la o posibilă cauză comună sunt multe dar toate sunt atât de bune încât nu ști pe care s-o alegi. Apa râului din care au băut, amestecuri din plante din care ar fi gustat?

Locul în care are loc acțiunea este un sat argentinian unde cresc lanuri întregi de soia, unde se prepară mate – băutură stimulantă, rezultată din infuzarea frunzelor uscate de yerba mate – și de unde pleacă spre comercializare o serie de plante și produse. În legătură cu acest aspect, nu cred că te înșeli dacă simți că autoarea încearcă să te conducă pe o posibilă pistă privind culturile modificate genetic și efectul devastator pe care-l pot avea acestea asupra omului.

Superstițiile sunt la ele acasă în acest colț de lume iar Samanta Schweblin le scoate la iveală prin tot felul de temeri și presimțiri verbalizate de personaje. „Pentru că mai devreme sau mai târziu se va întâmpa ceva îngrozitor”, spune la un moment dat Amanda dând glas unei spaime atemporale, pe care a simțit-o și mama ei și bunica ei și toate femeile de dinaintea lor. Scriitoarea folosește aici conceptul de „linie de protejare” (care este de altfel și titlul original al cărții, „Distancia de rescate”, în spaniolă), prin care redă groaza mamei de a nu-și pierde din vizor copilul. O grijă exagerată, căci așa cum ne-o demonstrează tot ea evocând momentul intoxicării lui David, totul s-a întâmplat în timp ce mama era la doar câțiva metri de el.

Impact tribal

„Vis febril” este, din acest punct de vedere, un roman cu impact teribil, în primul rând asupra părinților, demonstrând cât de vulnerabil și lipsit de apărare este, până la urmă, un copil, oricâtă protecție i-ai oferi. Iar David nu este singurul copil din carte căruia i s-a întâmplat ceva rău, Schweblin făcând din satul acela un loc în care puțini copii se nasc normali: ”Sunt copii stranii…Copii cu malformații. Nu au gene, nici sprâncene, pielea le e roșie, foarte roșie, și acoperită cu scuame”.

Tații sunt aproape absenți în carte, deși din când în când femeile vorbesc despre ei iar la final tatăl lui David și tatăl Ninei, venit în sat să afle ce s-a întâmplat, se confruntă. În această confruntare ai putea găsi o altă cheie de interpretare care să ducă la rezolvarea „cazului”, însă ambiguitatea planează și la sfârșitul cărții întocmai ca la început.

Continui, multă vreme după ce ai terminat cartea, să cauți posibile rezolvări și, oricare ar fi răspunsul pe care-l găsești, constați că e unul răscolitor. Atunci, știi că, oricât de mult ți-a plăcut cartea asta, nu o vei putea recomanda niciodată unei mame.

24 septembrie 2020
Cu ce rămâi după ce se destramă tot

Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

Povara trecutului

Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care le-au ales aceștia, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității sale.

Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

Share on twitter

Ann Patchett își începe romanul ”Comuniune” (al treilea tradus la Humanitas, după ”Belcanto” și ”Fascinație”) cu descrierea unei petreceri de botez, unde doi tineri venind din căsătorii diferite se îndrăgostesc fulgerător. Ei sunt Beverly Keating, soția polițistului Fix, o femeie fermecătoare al cărei mare talent este acela de a arăta bestial la orice vârstă, și Albert Cousins, un procuror căsătorit cu Teresa, tată a două fete și doi băieți, care nu se dovedește a fi un mare familist. Din acel moment, familiile se reconfigurează: fetițele lui Beverly (Franny și Caroline) merg cu ea și Albert în Virginia; copiii lui Albert (Cal, Holly, Albie, Jeannette) rămân cu mama lor în California; Fix se va recăsători și el.

Despărțirea îi afectează pe toți, mai cu seamă pe copii, care nu vor putea depăși niciodată cu adevărat acel moment, dar și pe adulți, care ajung să regrete la bătrânețe cele întâmplate (mai puțin Beverly pentru care propria strălucire a fost întotdeuna mai importantă decât orice altceva). Totuși, ceva mult mai dureros se va întâmpla care îi va marca pe toți pentru totdeuna. Iar din momentul în care Ann Patchett începe să strecoare în descriere detalii despre acel adevăr dramatic, cartea ei devine o pantă abruptă pe care alunecă viața și se cațără moartea.

”Comuniune” este al treilea roman de Ann Patchett tradus la noi

Povara trecutului

Toate se petrec în trecut, prezent și viitor, cu pendulări între perioada copilăriei celor șase frați, tinerețea și maturitatea lor. Vocile poveștii sunt diferite (scriitoarea prezentând perspectiva fiecărui personaj în parte), la fel și drumurile pe care l-a ales fiecare, însă suferința este punctul lor comun, un fapt cu care se descurcă cum se pricep ei mai bine și pe care fiecare îl acceptă în funcție de limita suportabilității lui.

Albie, care în copilărie dădea foc la pajiști și se droga, s-a așezat la casa lui; Holly și-a găsit relativa liniște într-un centru budist din Elveția; Franny, deși are în grijă doi copii, nu va deveni niciodată mamă; Jeanette și-a întemeiat o familie dar cu toate astea nu simte că este un om bun; Caroline, acum avocată, e îndârjită ca atunci când era mică.

Trecutul pentru ei înseamnă, nu doar despărțirea de unul dintre părinți și de pricopsirea cu frați vitregi, ci și moartea unuia dintre ei. Cal, cel mai mare dintre frați, piere din cauza alergiei provocate de mușcătura unei albine iar faptul că aproape toți frații erau cu el atunci când s-a întâmplat nenorocirea îi va face pe aceștia să poarte toată viață vina dispariței lui Cal.

Ann Patchett se pricepe de minune să strecoare în narațiune detaliile dramatice

Joc stupid

Felul în care Patchett dă consistență dramei, modul în care pregătește dezvăluirea acestui adevăr dureros se petrece exact ca într-un roman detectivist. Doar că aici nu este vorba despre o crimă, ci despre un joc stupid de copii din cauza căruia un altul moare (pastilele antialergice pe care Cal le avea de obicei în buzunar au fost luate de surorile lui și administrate lui Albie cu scopul de a-l adormi). Este interesant să urmărești așadar cum s-au raportat copiii la acest fapt, cum l-au procesat ei în timp, cum l-au ținut secret și cum i-au rezistat în momentul dezvăluirii. Căci faptele petrecute atunci, demult, într-o vară caniculară, reînvie în paginile unui roman numit chiar ”Comuniune”, pe care unul din iubiții lui Franny îl scrie pe baza mărturisirilor ei.

Ca și Arundhati Roy în ”Dumneazeul lucrurilor mărunte”, Patchett regizează moartea unui copil transformând-o în cheia unei povești răvășitoare, unde pericolul stă ascuns în cele mai inofensive lucruri. Scriitoarea se încumetă astfel să dezvolte un subiect delicat, cu multe fațete, în care unii vor găsi poate un vinovat (în copii, în părinți?) iar alții vor pune totul pe seama sorții. Rămâi fascinat de frumusețea cu care Ann Patchett pune în pagină drama unei familii, dar și frământat de o întrebare cât se poate de pertinentă: ce se putea face pentru a evita o astfel de tragedie?

10 iunie 2020
În propriul univers îngust și febril

Am auzit prima oară de Marie NDiaye în urmă cu câțiva ani, când Editura Trei a tradus romanul ”Trei femei puternice”. Nu l-am citit încă, deși știu că a fost nominalizat la Booker Prize și recompensat cu Premiul Goncourt (NDiaye fiind astfel prima femeie de culoare care a primit această distincție). Am citit, în schimb, ”Șefa”, un roman culinar despre o fată simplă care ajunge să răzbească într-un domeniu dominat de bărbați, și am descoperit astfel o scriitoare fanstastic de talenatată, capabilă să extragă din lucruri aparent nesimnificative mii de nuanțe și de cadențe. Totul e delicat și senzual în cartea ei, de la felul în care plămădește portretul acestei femei vizionare până la felul în care folosește lexicul aromelor.

Romanul Sefa

Nevoie personală

Înțeleg, dintr-un interviu cu autoarea de pe franceinter.fr, că ideea acestui roman și dorința de a descrie fascinanta lume a aromelor a venit, în primul rând din plăcerea lui NDiaye de a găti, de a experimenta în bucutărie. ”Nu investighez, nu este modul meu de lucru, nu am intrat niciodată într-o bucătărie de restaurant. Nu mă uit nici la reality show-uri”, spune ea recunoscând că doar experineța ei culinară și nevoia de a înțelege mai bine ce anume determină un om să-și dedice viața gătitului au stat la baza alcătuirii acestui roman.

Perspectiva din care face această explorare psihologică și senzorială este, însă, una masculină, povestitorul fiind un bărbat care a lucrat îndeaproape cu Șefa și care a iubit-o sincer.

El este cel care îi urmărește ascensiunea, de la fetișcana de 16 ani care și-a descoeprit harul de a face din orice mâncare o operă de artă și până la maturitate, când trăiește un vis la care nici nu a sperat vreodată, acela de a deveni prima femeie-bucătar care primește o stea Michelin.

Cartea Șefa

Făptură magică

Acest bărbat, mai tânăr decât Șefa, căruia autoarea preferă deasemena să nu-i dea nume, este martorul tăcut al unei îndeletniciri care seduce, a felului hipnotizant în care femeia e în stare, nu doar să gătească ”porumbei cu măr și varză roșie”, ”doradă regală umplută cu vinete și fistic”, ”cremă de migdale amare” sau ”ciuperci cu umplutură de obrăjori de viă”, ci și să-și facă din orice spațiu pe care-l locuiește o prelungire a ființei sale, un loc fertil în care imaginația feminină explodează creând minunății culinare.

Femeia ajunge astfel să aibă propriul restaurant (Ceasul bun), o afacere prosperă care se va nărui mai târziu, odată intrată pe mâinile manageriale ale unei fiice nerecunoscătoare. Dar nu businessul o împlinește pe Șefa, ci faptul de a găti, pasiunea aceasta care se înstăpânește peste ea investind-o cu o putere aproape magică de a crea și de a înțelege lumea.

Personajul lui Marie NDiaye devine, din această perspectivă, o ființă aproape supranaturală, cu simțuri și capacități care o așează în centrul lumii dar care o și izolează. Această făptură magică ne arată cum și-ar putea crea fiecare propiul univers ”îngust și febril”, în care pasiunile să ne crească în cel mai frumos fel cu putință.

20 martie 2020
Talentata doamnă Manson

”Talentatul domn Ripley”, al Patriciei Highsmith, care a și fost ecranizat în 1999 cu Matt Damon în rol principal, este cel care-ți vine în minte încă de la primele pagini ale cărții lui Christine Mangan. Iar asta din pricina similitudinilor: și aici, ca și acolo, avem un personaj cu dereglări psihice, care în urma unei copilării traumatizante, ajunge să fetișizeze niște oameni până la obsesie.

În cartea lui Highsmith îl aveam pe Tom care, fascinat de perosnalitatea prietenului său Dickie, ajunge la un atașament bolnav față de acesta dorindu-și în cele din urmă să fie el. În ”Necunoscuta din Tanger” o avem pe Lucy Manson, una din cele două orfane care se împrietenesc în timpul adolescentei și care ajunge să fie obsedată de prietena ei, Alice Shipley. Poate că romanul lui Mangan nu se apropie de strălucirea cărții lui Highsmith (un adevărat as al suspansului), însă ”Necunoscuta din Tanger” este atât de frumos scrisă încât și dacă i-ar lipsi misterul ar fi o carte de luat în seamă.

Mister

Dar nu-i lipsește. El este intarsiat în poveste (sau mai bine zis în povești) încă de la început și chiar dacă, poate nu este perfect mânuit, potențează valoarea cărții. Romanul e construit pe două voci, mai exact vocea lui Alice (orfana care și-a pierdut părinții în copiărie fiind crescută de o mătușă bogată) și Lucy (orfana care a supraviețuit ca prin miracol unei copilării grele). Ele sunt cele care-și spun, intercalate, versiunile de poveste și care conturează, prin contrast, două potrete complexe.

Alice și Lucy se împrietensc pe când studiază la Colegiul Bennington din Vermont, acolo unde-și împărtățesc vise și dorințe și unde visează la un viitor luminos. O tragedie se petrece însă în ultimul lor an de studii iar fetele ajung să nu se mai vadă decât după mulți ani, când Lucy o vizitează pe Alice în Tanger, unde trăiește de o vreme bună alături de soțul ei, John.

Lucruri ciudate se vor petrece odată cu venirea femeii și nu e greu să bănuiești cine este răspunzător pestru asta. Totul se petrece în anii 1950, înainte cu puțin ca Marocul să iasă de sub protectoratul francez, așa că evenimentele din planul personal al personajelor se intersectează cu cele petrecute în acel loc și acea epocă în plan socio-politic.

Proiecții

Apar personaje noi, de-ale locului, precum Sabine (femeia cu care John o înșeală pe Alice) sau Youssef (un artist care-i face jocul lui Lucy), atmosfera senzuală a Tangerului este dublată de tumultul interior al cele două protagoniste, lucrurile se precipită, suspansul crește.

Și în tot acest tăvălug de imagini, stări, întâmplări, se coc planuri, mor oameni, încrederea în sine pălește sau ia proporții, după împrejurări.

Mangan construiește o atmosferă electrizantă, cu lumini colorate și arome îmbietoare, o atmosferă deopotrivă ”senzuală și sinistră”, cum o descrie New York Times Book Reviews, în care capătă formă fricile și obsesiile a două prietene.

Astfel, Christine Mangan reușește să arate, cu o scriitură minunată, felul în care oamenii își proiectează, în afară, lumea interioară dar și cum un loc poate deveni minunat sau înspăimântător în funcție de universul interior al fiecăruia.

15 martie 2020
”Moștenirea” sau cum arată familia contemporană

Cynthia D’Aprix Sweeney este unul din acei scriitori care s-au apucat de scris la maturitate, după vârsta de 50 de ani în cazul ei, și care au reușit încă de la primul roman să-și demonstreze calitățile. ”Moștenirea”, scris pe parcursul a doi ani de masterat la Bennington Writing Seminars, a fost una dintre senzațiile literare ale anului 2016, când New York Times l-a clasat pe locul al treilea în lista sa cu bestseller-uri iar publicații ca People, Washington Post sau San Francisco Chronicle l-au numit ”cea mai bună carte a anului”. Apărută anul trecut și în colecția Buzz Books, de la Litera, cartea continuă să aibă mare impact asupra cititorilor, drepturile de autor ale cărții fiind vândute până acum în 25 de țări iar Amazon Prime Video având în pregătire un film pe baza scenariului scris chiar de Sweeney.

Cynthia D’Aprix Sweeney a scris această carte după ce a participat la câteva cursuri de scriere creativă

Oaia neagră

Povestea care a cucerit atâtea minți este despre o familie newyorkeză pe nume Plumb care își retrasează direcțiile după ce se lămurește în privința unei moșteniri. Toată cartea se construiește în jurul acestei moșteniri care, în mod normal, ar trebui să se împartă la toți cei patru frați (maturi de acum) dar care în cele din urmă are parte de alt destin.

Leo este cel mai mare dintre frați, e inteligent și carismatic, egoist și dependent (de droguri și alcool până la un punct), de libertate și burlăcie.

Romanul începe chiar cu el, personaj cheie (deși este mai mult absent decât prezent), fugind de la o nuntă cu o chelnăriță de 19 ani căreia îi promite marea cu sarea. Cei doi au un accident în urma căruia fata rămâne fără un picior, Leo ajunge la dezalcolizare iar frații lui (Jack, Melody, Bea) sunt lăsați cu buza umflată în ceea ce privește moștenirea care este înjumătățită pentru a plăti cheltuielile de îngrijire ale lui Leo, tăcerea lui Matilda (chelnărița) și cheltuielile de divorț ale fratelui lor mai mare.

Pretexte

Toți se bazau pe acești bani lăsați prin testament de tatăl lor și așteptau cu înfrigurare ziua în care banii puteau fi împărțiți legal: ziua în care Melody ar fi împlinit 40 de ani. Toți au motivul lor întemeiat să se bazeze pe moștenire iar Cynthia D’Aprix Sweeney știe cum să redea, în mod gradat, stările prin care trec cu toții, de la speranțe naive la deziluzii de proporții: Melody are de plătit ipoteca casei sale dragi dintr-o suburbie luxoasă a New York-ului, plus taxele de universitate ale gemenelor ei; Jack, un homosexual simpatic care trăiește de 20 de ani cu soțul lui, Walter, are de plătit, în secret, o rată la bancă; Bea, care lucrează la o publicație amărâtă care nu o motivează cu nimic, vrea să-și relanseze cariera de scriitoare.

Frații au ambițiile și frustrările lor, nemulțumirile și slăbiciunile lor – atribuții cu care scriitoarea își înzestrează și personajele secundare –, care le ghidează o mare parte din gânduri și acțiuni dar de care reușesc să se descotorosească în cele din urmă lăsând loc în viața lor lucrurilor care contează cu adevărat.

Cartea lui Sweeney va sta și la baza unui film

Diversitate

Avem aici tot felul de tipologii: carismaticul sclipitor care poate scoate din orice o afacere profitabilă dar pe care nu te poți baza niciodată (Leo); mama cu normă întreagă care se sacrifică pentru copiii ei (Melody); soțul înțelegător care vede și iartă tot (cei doi Walter, unul soțul lui Melody, celălalt soțul lui Jack); artistul neîmplinit care se risipește ani întregi făcând altceva decât ceea ce-și dorește cu adevărat (Bea); homosexualul neînțeles care caută punți de comunicare cu ceilalți (Jack și adolescenta Louisa, una din gemenele lui Melody).

Sweeney le construiește din mers adăugându-le mereu câte ceva, îmbogățindu-le cu câte o calitate sau scoțându-le la iveală câte o meteahnă. Ajungi să le înțelegi mecanismele gândirii și, chiar dacă nu poți fi de acord cu multe din acțiunile lor, accepți că alegerile sunt în perfect acord cu caracterele lor.

Cumva, însă, dintre toate personajele, cele secundare sunt mai vii, poate și pentru că poveștile lor sunt mai percutante: Matilda, care visa să devină cântăreață, ajunge să-și întemeieze o familie alături de un bărbat ca ea, cu dizabilități; Tommy, bărbatul care și-a pierdut nevasta în atentatul de la Turnurile Gemene, se desprinde de fantoma iubitei lui soții abia după ce reușește să scape de o statuetă pe care o considerase mult timp mesajul trimis de dincolo de soția lui; Stephanie, o agentă literară independentă care-și găsește un nou scop în viață după ce află că e însărcinată cu Leo.

E captivant să urmărești cum le îmbină, cu ironie și umor negru, destinele, cum le confruntă unele cu altele așezându-le în final pe drumurile lor. ”Moștenirea” e o poveste de familie cât se poate de realistă, desfășurată pe fundalul impunător al New York-ului dar recognoscibilă pentru orice altă familie de pe glob. Căci până la urmă, Cynthia D’Aprix Sweeney a construit povestea familiei contemporane de pretudindeni, în care pulsează probleme legate de identitate, moștenire, bani, ambiție, competiție, sex, moarte.

27 aprilie 2019