Anul publicarii: 2018

  • Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Noua viață a lui Begbie, băiatul rău din Trainspotting

    Franco, băiatul agresiv care umplea de sânge pe oricine îndrăznea să-l deranjeze, dar care era fidel prietenilor lui drogați, a ieșit din închisoare și trăiește bine mersi pe tărâm american, unde se bucură (sub pseudonimul Jim) de o carieră artistică, de un căsoi la marginea oceanului și de o familie adorabilă.

    O întâmplare bizară petrecută într-o zi însorită pe malul oceanului (soția și cele două fiice sunt agresate verbal de doi bădărani) precum și o veste neașteptată venită din țara natală (unul din fiii lui din alte relații a fost ucis) îl confruntă din nou cu trecutul lui întunecat. Viața lui cea nouă, tihnită și luminoasă, te-ar putea convinge de schimbarea radicală a acestui ucigaș, în timp ce arta pe care o face – sculpturi mutilate reprezentând, în mare parte, celebrități de la Hollewood – te-ar îndreptăți să te îndoiești de asta.

    Adevărul este undeva la mijloc iar în ”Artistul Begbie”, cel mai nou roman al său, Irvine Welsh manevrează spectaculos intriga, suspansul și introspecția pe muchia dintre cele două posibilități.

    Alter ego

    Leith, partea de nord a Edinburgh-ului cel înecat în ceață peste care Franco și banda lui domneau într-o vreme, îl cheamă. Deși nu a ținut legătura cu băieții pe care-i are din alte relații, se simte totuși dator să asiste la înmormântarea unuia dintre ei, Sean. Își reîntâlnește astfel sora (Elspeth), fosta soție (June), fiul mai mic (Michael), foștii prieteni.

    Nimeni nu se bucură însă de venirea lui și mai toți țin morțiș să verbalizeze o convingere comună, aceea că un agresor ca el nu are cum să se fi schimbat, oricât de senină pare noua lui viață.

    ”Po să-i fraierești pă alții că te-ai schimbat în bine…da pă mine nu mă faci te știu io. Știu cum ești”, îi spune, de cum se întâlnesc, soră-sa cuprinsă de o ură nedisimulată.

    ”Artistul Begbie” este varianta în limba română a romanului ”The Blade Artist”, apărut în 2016

    Franco, care e căsătorit cu Melanie (o americancă stilată și bogată pe care a cunoscut-o în închisoare, unde aceasta făcea terapie prin artă, și pe care o iubește sincer), a citit între timp cărți de artă și filozofie, a făcut terapie, a învățat cum să-și folosească autocontrolul.

    Este, într-un fel, un om nou, dar ceva esențial din bruta de altă dată a rămas (plăcerea de a provoca suferință), ieșind la suprafață cu toată forța în acest nou context.

    Jim are o viață mișto, își zice el în sinea lui, dar uneori Frank se distrează mult mai bine.

    2 în 1

    Limbajul cu care-și înzestrează Welsh personajele este unul tipic scrierilor lui, un dialect scoțian care mie personal nu-mi place dar care încadrează perfect lumea în care se-nvârt protagoniștii. Ce îmi place, în schimb, la acest scriitor, născut chiar în suburbia de care vorbește în roman (Leith), este precizia cu care-și construiește scenariul, poezia cu care descrie brutalitatea, subtilitatea cu care atinge teme legate de homosexualitate, artă contemporană sau politică.

    Apoi, felul în care surpride natura duplicitară a omului prin construirea incredibilă a acestui personaj Begbie, un minuant ”2 în 1”. Atunci când se lasă dominat de instincte, Begbie este un primitiv înspăimântător care sfâșie pielea de pe corp și se delectează cu sunetele durerii. Atunci când e rațional, își controlează fiecare gest și fiecare emoție cu o stăpânire de sine demnă de un maestru budist. Nu ai cum să nu-l iubești și să-l urăști în același timp pe acest tip cu două chipuri care, între două omoruri, citește ”Portocala mecanică” și ascultă ”Chinese Democracy”, al lui Guns N’ Roses. Begbie este un artist care-și strunește inteligent trăirile, savurând din plin calmul dar și furia cu care face uneori prăpăd iar Welsh știe al naibii de bine cum să surprindă acea zonă de mijloc în care se scaldă firea umană și cum să te facă s-o înțelegi și s-o accepți.

  • Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Anthony Bourdain, un chef al extremelor

    Nu văzusem nici un episod din marile show-uri culinare ”No Reservations” sau ”Parts Unknown”, nu-i citisem nici o carte (ficțiune sau non-ficțiune) dar știam, probabil ca voi toți, că Anthony Bourdain este unul dintre cei mai cool chef-i de pe Planetă.

    Abia după moartea lui din vara trecută (când s-a sinucis într-o cameră de hotel din Franța), am început să spicuiesc informații despre personalitatea acestui om atras de latura negativă a ființei umane. Așa am ajuns să citesc ”Kitchen Confidential: Aventuri din intimitatea restaurantelor”, de la Publica, iar surpriza lecturii a fost exact cum a anticipat-o acea fracțiune de secundă în care mi-am comandat cartea.

    Senzualistul bucătar

    Pe lângă portretele pe care le face unora dintre cei mai respectați chefi din zilele noastre, pe lângă descrierile făcute culiselor imperiilor gastronomice, pe lângă faptul că demontează cu grație multe din miturile culinare și că ”dă din casă” o sumedenie de informații despre ce înseamnă să fii bucătar, Bourdain scrie despre sine, despre ”băiatul fără rădăcini”, mereu înclinat spre senzualsim și extreme. Iar asta dă un plus electrizant acestei cărți devenite bestseller internațional imediat după lansarea inițială, în 2000.

    Bourdain își începe cartea cu o incursiune în anii adolescenței, unde-și are rădăcinile toată dragostea lui pentru gătit. Mai exact, într-un orășel franțuzesc unde-și petrecea verile alături de părinții și fratele lui și unde a savurat pentru prima dată seva unor scoici. Acolo și atunci a devenit el ”un senzualist înfometat de senzații tari și plăceri, mereu dornic să șocheze, să se distreze, să îngrozească și să manipuleze”.

    Așa a început să lucreze el în domeniul culinar, mai întâi pe lângă bucătari de provincie – niște ”pirați” ai bucătăriei care găteau dumnezeiește, făceau sex și prizau droguri – iar apoi pe lângă chefi ai marilor metropole, printre care Scott Bryan, un bucătar rafinat și echilibrat, în bucătăria căruia toți lucrau cu calm și rigurozitate, sau Pino Luongo (”Prințul întunericului gastronomic”).

    ”Kitchen Confidential” a fost bestseller New York Times, la categoria non-ficțiune

    Familie disfuncțională

    Drumul spre vârf a fost anevoios, presărat cu eșecuri și dezamăgiri dar și cu victorii binemeritate, întrerupt de perioade de dezintoxicare (căci ”mocofanul răsfățat, trist, narcisit, autodistructiv și fără minte” a prins gustul prafurilor albe încă din adolescență).

    Bourdain scrie despre toate astea cu prospețime și cu un umor incredibil arătându-se pe sine în cele mai incomode ipostaze și prezentând universul gastronomic drept o junglă în care supraviețuiește cine poate: chefii își fură unii altora afacerile, cei mai tari sunt și cei mai buni spioni, care se informează în fiecare secundă în legătură cu afacerile concurenței, nu contează dacă patronul tău este un actor sau un mafiot etc.

    Își recunoaște slăbiciunile întocmai cum își recunoaște atuurile, își mărturisește regretele întocmai cum își dezvăluie aspirațiile, se autoportretizează în zeci de nuanțe, face comparații între bucătăriile pe care le-a condus și propria lui personalitate.

    ”Nu este o întâmplare faptul că toate bucătăriile mele au ajuns în timp să semene unele cu celelalte…: sunt gălăgioase, depravate și supraîncărcate de pseudo-testosteron, sunt bucătării eficiente dar au o atmosferă familială, anume cea a unei familii disfunționale”.

    Conduită acceptabilă

    Mereu derutat de oameni dar niciodată de mâncare, fostul student al Culinary Institute of America a devenit Dumnezeul oalelor și al ingredientelor furând meserie și exacerbându-și senzualismul culinar. Bourdain a ajuns un chef bine organizat, rezistent din punct de vedere psihic, enervant de punctual, sigur pe sine grație încrederii pe care i-au acordat-o oameni importanți din domeniu. Unul dintre aceștia a fost Bigfoot, ”animalul perfect din jungla gastronomică” care, prețuindu-l pentru talent și caracter, l-a transformat dintr-un ”ratat” într-un ”lider” învâțându-l cum să organizeze cu adevărat o bucătărie, cum să administreze și cum să gândească în detaliu. Ceea ce a învățat a dat mai departe, deși tare se temea că moștenirea lăsată elevilor săi nu era în întregime strălucită:

    ”Preferința mea pentru haos, conspirații și latura mai întunecată a firii umane influențează comportamentul pupililor mei, dintre care majoritatea trăiește deja, la limita unei conduite acceptabile”.

  • Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Băiatul care a învățat pe de rost matematica răului

    Sincer, am avut reticențe înainte de a mă apuca de ”Răul” suedezului Jean Guillou și asta pentru că știam că avusese parte de o ecranizare, prin 2003, nominalizată, de altfel, la Oscar pentru ”cel mai bun film străin”. Este un soi de prejudecată, pe care o aveți poate și unii dintre voi, de a cataloga din start o carte ce a fost ecranizată drept una de o calitate îndoielnică. Și, deși sunt multe cărți care demonstrează contrariul (”Insuportabila ușurătate a ființei”, de Milan Kundera, ce a stat la baza filmului lui Philip Kaufman sau ”Prietena mea genială”, a Elenei Ferrante, adaptată într-o frumoasă serie HBO), rareori am curajul să citesc astfel de cărți.

    Romanul autobiografic al lui Jean Guillou m-a suprins încă de la început prin temă și abordare. Pentru că am o slăbiciune pentru cărțile despre marginali gen ”O viață măruntă”, a lui Hanya Yanagihara (despre care am scris în New Money), povestea lui Erik Ponti, adolescentul abuzat constant de tatăl vitreg, maltratat de colegi draconici, pedepsit de profesori rigizi, m-a impresionat de la bun început.

    Infern

    Totul se petrece în Suedia anilor 1950, în Stockholm-ul familiilor înstărite, unde aparențele ascund comportamente compulsive, acțiuni sadice și spirite impasibile. Erik este un puști de 14 ani sclipitor care învață pe propria piele – atât acasă, unde e snopit în bătaie după fiecare cină, cât și la școală, unde conduce o bandă de bătăuși – ce însemană violența.

    Particulariatea personajului ți se dezvăluie încă de la primele pagini, când înțelegi că băiatul are o rezistență psihică incredibilă și o strategie care-l ajută, nu să dizolve răul care i se aplică constant, ci să-i diminueze forța, să-i calculeze dimensiunea, să-l încolțească, să-l doboare.

    În „Rãul” lui Jan Guillou vei găsi și o descriere a situației sociale din Suedia anilor 1950

    Transferat, pe motiv de rea purtate, de la școala din Stockholm la o școală particulară cu pretenții din împrejurimi, Erik e în al noulea cer că a scăpat în sfârșit de bătăile de cravașă și de încordarea teribilă care anunța ciudata delectare zilnică a tatălui său.

    Dar bucuria nu durează mult, căci aici descoperă ierarhii stupide create de elevii mai mari și acceptate tacit de către profesori, care le dă dreptul celor privilegiați să-i terorizeze pe ceilalți. În infernul de la Stjansberg, unde ”o minusculă organizație ridicolă” pedepsește cu bătaia și teroarea psihică pe oricine nu i se supune, Erik își regândește strategiile pentru a face față și pentru a-și duce planul la bun sfârșit: acela de a absolvi liceul. Reușește, cu metodă, cu planuri bine gândite, cu răbdare și demnitare dar și folosind monede ale răului precum răzbunarea și violența.

    Realitate

    Descriind copilăria și adolescența acestui băiat, Jean Guillou descrie situația socială din Suedia anilor 1950, face țăndări portretul familiei unite și pe cel al profesorului model, al ideii de protecție și de afecțiune. Doar câțiva băieți sunt înzestrați cu calități afective, în timp ce restul copiilor și adulții apar ca simplii purtători de frici și dorințe demonice. Profesorii apelează, aproape fără excepție, la educația prin bătaie, asistentele medicale asistă la bătăile sângeroase pe care elevii cei mari le aplică celor mai mici, mama lui Erik acceptă, printre lacrimi, tratamentul pe care tatăl i-l aplică acestuia.

    Societatea la care face Guillou referire este una plină de cruzime, în care copiii nu au altă cale de a deveni adulți decât trecând testul durerii fizice și psihice. Iar dacă te îndoiești totuși de adevărul celor relatate în carte, însuși autorul îți spulberă orice dubiu:

    „Unele lucruri, cum ar fi povestea de iubire, amplasarea piscinei și altele asemenea, au fost schimbate pentru a face povestea mai bună. Dar lucrurile despre care te întrebi – violența, prostia, teroarea psihologică – sunt absolut adevărate”.

  • O carte cât o viață

    O carte cât o viață

    De fiecare dată când îmi pică în mână vreo carte bună de al cărei autor nici măcar nu am auzit mă fac mică mică și mă-ntreb cum de nu știu de el. Dar în cazul Luciei Berlin chiar nu am de ce să-mi fac griji, căci primul volum care i-a adunat povestirile, sub numele de ”Manual pentru femei de serviciu”, a fost publicat abia după 11 ani de la moartea ei, în 2015, iar la noi a fost tradus abia anul trecut, de cei de la Art.

    Nu citisem nici o recomandare despre carte sau autoare, am mers de la bun început pe instinct. M-au convins titlul franc și colecția (Musai), unde sunt publicate de regulă ”cărțile alea care fac vâlvă”, ”cărțile care-s și bune, și importante”.

    ”Manual pentru femei de serviciu” este bună pentru că scrisul Luciei Berlin este atât de viu încât auzi, vezi și simți tot ce-ți arată cuvintele ei.

    Și este importantă pentru că-ți prezintă o autoare autentică de auto-ficțiune care a scris altfel despre viață decât au făcut-o maeștri ai prozei ca Alice Munro sau William Trevor.

    ”Manual pentru femei de serviciu”, primul volum de povestiri al Luciei Berlin, a fost publicat postum

    Acasă

    Neașteptat, zgomotos, iute. Uneori liniștit. De cele mai multe ori comic și trist. Cam așa e scrisul Luciei Berlin care te prinde, ca-ntr-un vârtej, încă de la primele rânduri. Te poartă prin locuri promise de titlu (care este numele uneia din cele 43 de povestiri), în zone de graniță, în cartiere mărginașe, în autobuze, pe străzi prăfuite, în case sărăcăcioase, spălătorii, spitale de urgență. Sunt locuri în care Lucia Berlin a trăit și a lucrat, și-a crescut cei patru copii și s-a luptat cu dependența de alcool. Sunt spații care i-au servit temporar drept casă – începând cu 1936 și până la moartea ei, în 2004, când a locuit în Alaska, Texas, Arizona, Chile, New Mexico, New York, Mexic, California etc.

    Dar mai ales, sunt locuri în care a observat, a ascultat și a scris despre toate grozăviile pe care le-a trăit pe propria piele sau pe care le-a văzut la alții.

    Berlin scrie despre indieni bătrâni și mineri petrecăreți, despre domnișoare bătrâne și lesbiene, despre copii însingurați și părinți iresponsabili. Scrie despre relațiile ei amoroase (a fost căsătorită de trei ori și toate mariajele au eșuat), despre copiii ei și despre cât de greu i-a fost să-i crească, despre nenumăratele munci pe care le-a prestat pentru a putea să se întrețină (a fost menajeră, asistentă medicală, profesoară etc), despre lupta ei îndelungă cu dependența de alcool, moștenită de la mama ei (”De necontrolat” tratează acest subiect fiind una dintre cele mai frumoase povestiri din volum).

    Uneori o face folosind persona I, alteori persoana a III, uneori e de o sinceritate crudă, alteori fabulează în stil mare, dar întotdeauna reușește să te facă să o crezi pe cuvânt. Fie că e vorba despre tatăl care-i ucide mama, despre bătrânul care moare în pat cu animalele sale sau despre lesbianca comunistă.

    Povestirile în care vorbește despre dependența de alcool sunt și triste și amuzante

    Sfaturi

    Cei care ați copilărit la țară veți simți în nări aerul de munte iar cei care ați trăit la oraș veți alunga cu mâna valul de praf și de căldură. Asta se întâmplă atunci când citești povestirile Luciei Berlin (”Dragă Conchi”, ”Bună și rea”, Spălătoria lui Angel”, ”Melina”), toate simțurile se activează oferindu-ți o experiență senzorială de nedescris.

    Totul pare real în proza ei, mai ales durerea despre care scrie atât de firesc, din perspectiva unei adolescente sclipitoare, a unei femei de serviciu, a unei asistente medicale sau a unei alcoolice irecuperabile. ”Doctorii mă supuneau unei adevărate torturi medievale care dura ore întregi până când nu mai suportam. Mă măsurau, înfigeau ace în mine ca să vadă cât de afectați sunt nervii, mă loveau în picioare și-n labele picioarelor cu ciocane”, descrie ea suferința pe care trebuia s-o îndure în timpul tratamentelor pentru scolioză.

    Ceea ce face și mai speciale povestirile ei, dincolo de vivacitate, umor și diversitate, sunt situațiile neașteptate și finalurile deschise, care te fac să te gândești la o a doua șansă, la tot felul de continuări și interpretări. După fiecare text rămâi cu convingerea că viața se continuă în o mie de feluri. Că nu ai de ce să regreți nici o decizie. Că tot ce e mai bun și mai adevărat se află în tine.

    Din povestirea ”Manual pentru femei de serviciu”:

    Ca o regulă, să nu lucrați niciodată pentru prieteni. Mai devreme sau mai târziu ajung să vă poarte pică pentru că știți prea multe despre ei.

    Să nu lucrați niciodată într-o casă cu ”preșcolari”. Bebelușii sunt minunați. Poți să stai să te uiți la ei ore întregi, să-i ții în brațe. Dar copiii puțin mai mari….țipete, cereale uscate, accidente întărite în care calcă îmbrăcați în pijamale cu Spoopy.

    Nici pentru psihiatrii să nu lucrați vreodată. O să înnebuniți. Le-aș putea spune eu lor câteva lucruri…

    Încercați, pe cât posibil, să lucrați pentru evrei și pentru negri. Veți primi și masa de prânz. Dar cel mai important, evreicele și negresele știu să respecte munca, inclusiv munca pe care o faceți voi, și nici nu le e rușine să stea o zi întreagă fără să facă absolut nimic.

  • Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    Freddie Mercury, într-o biografie scrisă de asistentul lui personal

    În 1991, când a murit Freddie Mercury, aveam 10 ani și, deși nu știam ce anume îi cauzase moartea, l-am regretat instant. Frații mei ascultau rock iar dintre casetele pe care le vârau zilnic în casetofon nu lipseau aproape niciodată cele cu Queen. Așa că, fără să realizez, mă îndrăgostisem de trupa asta british și îi fredonam mai tot timpul muzica prin casă.

    În acolade de timp, mi s-a întâmplat apoi să mă întorc la muzica lor, așa cum fac acum, după mulți ani, când o biografie mi-a adus aminte de senzațiile pe care le trăiam atunci când ascultam Queen.

    Doza de viață

    Este vorba de ”Freddie Mercury”, semnată de Peter Freestone (asistentul personal al lui Freddie timp de 12 ani), biografie apărută în engleză în 2010 și tradusă acum și în română, la editura Publica. Cartea face referire la perioada cuprinsă între 1979 (când cei doi s-au cunoscut la Royal Ballet din Londra, unde Peter era costumier) și 1991 (când Freddie s-a stins din viață în urma complicațiilor cauzate de SIDA).

    Freestone (care i-a fost de-a lungul vremii bucătar, chelner, valet, secretar, om de serviciu, infirmier) povestește despre cel pe care l-a prețuit încă din prima clipă invocând iubirile lui pasagere, atracția față de New York și cultura japoneză, frenezia cu care compunea piese, bucuria de a-și copleși prietenii cu cadouri, nevoia lui aproape viscerală de a se hrăni din conflicte. ”…conflictele păreau să-i sporească atât abilitățile cât și puterea de muncă. Uneori părea că avea nevoie să-și administreze o perfuzie de suferință emoțională. Aproape ca o doză”, scrie Freestone care detaliază într-atât anumite aspecte încât, pe alocuri, devine plictisitor.

    Cartea alãturi de albumul Queen, „Hot Space”

    Tonul familiar te ține însă conectat la versiunea lui de adevăr care-ți oferă informații dintre cele mai nuanțate: că Freddie adora să poarte blugi, tricou și teniși; că, deși nu-și dorea copii, iubea să petreacă timp cu ei; că deși avea o mașină ultimul trăznet, nu el o conducea ci șoferul; că își petrecea nopțile în cluburi; că se droga; că nu citea aproape niciodată.

    Minte de artist

    Descoperi aici un Freddie efervescent, care trăiește intens fiecare clipă, care nu prea are regtrete și nu-și plânge de milă, deși a fost mai tot timpul un singuratic. Unul care a știut ce vrea și care a luat, cu toată îndrăzneala, ce a dorit de la viață. ”Freddie știa cu precizie ce voia și era dispus să facă tărăboi pentru ca lucrurile să iasă cum își dorea”, scrie Freestone despre perfecționismul și nevoia lui Freddie de a-și controla propria viață.

    Spontan și pragmatic, manipulator și perseverent, Freddie (băiatul flamboaiant născut într-o familie de indieni cu numele de Farrokh Bulsara) făcea ceea ce simțea, mai ales când era vorba despre munca lui, despre albume și înregistrări, videoclipuri și concerte.

    Era o minte creativă, avea absolută nevoie să transforme viziunile lui în artă și o făcea fără îngrădiri, fie că era vorba de piese muzicale sau de conceptul vizual al albumelor (Freddie avea studii în grafic design).

    Putea petrece ore întregi în studio dar nu se dădea niciodată în lături de la o partidă de sex (una din marile lui pasiuni). Colecționa artă dar arunca cu bani pentru petreceri extravagante și daruri prețioase. Iubea pasional dar nu a idealizat niciodată dragostea.

    Educația neconvențională de care a avut parte l-a ghidat către o viziune neconvențională asupra iubirii”, spune Freestone recunoscând că ”Freddie avea nevoie de iubire ca oricare dintre noi”, doar că ”pentru a i se preda trebuia să știe că iubirea venea dintr-o sursă în care putea să aibă încredere”.

    Imagini cu Freddie din carte lui Peter Freestone

    Sinceră, amuzantă și tristă deopotrivă, biografia ”Freddie Mercury” invocă chiar și ultimele luni din viața cântărețului, când acesta a luat decizia de a nu mai continua tratamentul, precum și ziua morții și funeraliile care s-au desfășurat așa cum și-a dorit el (a fost incinerat).

    Rămâi, inevitabil, cu un gust amar, dar simți în același timp nevoia de a asculta, așa cum făceai odată, muzica pe care Freddie, împreună cu alți trei britanici talentați, ne-a lăsat-o moștenire.

  • Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Atunci când lucrurile mici distrug destine

    Dumnezeul lucrurilor mărunte” este una din acele cărți speciale care vorbesc despre o parte abia ghicită a vieții, despre fragilitatea relațiilor dintre oameni, despre cruzimea inimaginabilă a unor suflete.
    Scrisă cu o finețe de dantelar, cartea a fost premiată cu Man Booker Prize în 1997 –Arundhati Roy devenind astfel prima scriitoare de origine indiană recompensată cu acest premiu -, iar acum vede lumina tiparului și în limba română (grație editurii Humanitas).

    Suflete mici

    Ayemenem-ul anilor 1960. O familie din clasa de mijloc își trăiește povestea amară, în care protagoniști sunt mama și gemenii ei, bunica, mătușa și unchiul. Ammu este o femeie frumoasă, senzitivă care-și crește singură copii (Estha și Rahel) în casa părintească. Aici se află și Baby Kochamma, mătușa despotică a gemenilor; Mammachi, bunica lor cu răni ascunse; Chacko, unchiul pedepsit de soartă. În acest cadru familial se petrec două lucruri care vor destrăma pe veci familia, lăsându-l pe fiecare să plutească pe ape reci și întunecate. Pe de-o parte, Ammu, care divorțase de un soț bețiv și brutal, trăiește o frumoasă poveste de dragoste alături de Velutha, un tânăr inferior ei ca rang social, ceea ce le aduce amândurora moartea. Pe de altă parte, gemenii, într-unul din jocurile lor copilărești ajung să provoace moartea unei verișoare venite de la Londra pentru a petrece cu ei.

    Evenimentele mărunte, lucrurile obișnuite, sfărâmate și reconstituite. Îmbibate cu semnificații noi. Ele devin deodată oasele albite ale unei povești

    scrie Arundhati Roy subliniind forța copleșitoare a acelor lucruri aparent lipsite de importanță care separă destine și ucig suflete.

    Pentru “Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy a primit, în 1997, premiul Booker

    Destine frânte

    Arundhati Roy își construieșe povestea pe două planuri, cel al trecutului (când gemenii sunt copii) și cel al prezentului (când Estha și Rahel sunt doi adulți disfuncționali purtând în ei rănile copilăriei). O face inteligent, cu logică de arhitect (scriitoarea are la bază studii de arhitectură), strecurându-se aproape insesizabil în cele două lumi pentru a ni le aduce apoi în față ca pe niște dansuri triste, sonore.
    Dincolo de povestea în sine care e tulburătoare, dincolo de structura textului ce dezvăluie pe neașteptate momentele cheie (precum cel în care gemenii sunt separați de propria mătușă sau cel al pieirii, în ape învolburate, a micuței Sophie Mol), cartea te absoarbe prin scriitura sa. Felul în care înlănțuie Roy cuvintele pentru a suprinde stări și sentimente, pentru a construi portrete sau pentru a descrie peisaje și situații social-politice este tulburător. Ea scrie cu delicatețe atât despre fragilitate cât și despre cruzime, despre iubiri adânci dar și despre uri fără margini.

    “Dumnezeul lucrurilor mărunte” este primul roman scris de Arundhati Roy

    Muchii, margini, frontiere

    ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” devine astfel una dintre acele cărți ale căror cuvinte se cuibăresc adânc în mintea și inima ta obligându-te să te gândești la ceea ce este semnificativ în viață. Deși centrul poveștii îl ocupă gemenii și iubirea lor de neînlocuit, Roy scrie mai mult despre atmosferă și context, despre gesturi și cuvinte care au răsturant lumile celor doi, despre firea și istoria acelor oameni care le-a dictat destinul. În fine, despre lucrurile mărunte. Acelea care camuflează lucruile mari, importante, pe care nu le poți rosti. Acelea spre care te întorci atunci când nu mai poți păși înainte. Despre ele scrie Arundhati Roy în ”Dumnezeul lucrurilor mărunte” și despre sufletele care n-au știut ce să facă cu ele pentru a trece de ”muchii”, ”margini”, ”frontiere”, ”țărmuri” și ”limite”.

  • Mărturiile unei iraniene celebre

    Mărturiile unei iraniene celebre

    Dacă ar fi să fac o comparație între această carte și ”Eu voi fi ultima” a irakienei Nadiei Murad, titlul mi s-ar părea mai potrivit pentru volumul în care Murad descrie experiența ei de femeie captivă a statului islamic. Însă, chiar dacă poveștile personale ale celor două scriitoare diferă ca substanță și intensitate, alegerea lui Nafisi este explicabilă având în vedere că scoate la iveală secrete de familie și un adevăr dureros privind condiția femeii din zilele noastre. Căci în ”Lucruri nespuse”, Nafisi vorbește despre constrastele cuibărite în ADN-ul familiei ei, despre o mamă rece și distantă, despre un tată tandru și iubitor de povești, dar și despre Iranul zguduit de schimbări drastice precum cele din timpul Revoluției Islamice din 1978-1979, când țara a fost transformată în dictatură religioasă.

    Poveste în poveste

    Nafisi ne introduce încă de la început în atmosfera unei familii cu părinți diferiți comportamental, uniți de o oarecare afecțiune, dar separați în cele din urmă de firile lor antagoniste. Singurul lucru pe care cei doi – Nezhat (una dintre primele femei din parlamentul iranian) și Ahmad Nafisi (primarul de-atunci al Teheranului) – îl au în comun este harul povestirii. Mama le povestește lui Azar și fratelui ei (Mohammad) despre tinerețea sa, ce are ca laitmotiv prima ei iubire, Saifi, un tânăr chipeș de care s-a îndrăgostit iremediabil în timpul unui dans, și cu care s-a căsătorit rămânând însă văduvă imediat după căsătorie. Tatăl (care este și autorul unei cărți de memorii) le citea povești persane, cel mai adesea din cartea ”Cronica Șahilor”, a poetului de secol XI, Firdoùsi.

    Poveștile tatălui o ajută pe Azar să-și croiască drum spre un viitor mai luminos, să-și construiască un cămin mobil, în care să simtă tot timpul că este ”acasă”. Poveștile o consolează atunci când mama o pedepsește pentru te miri ce, atunci când îi încuie în dulap jucăriile pe care tocmai i le cumpărase sau când o umilește de față cu musafirii. Ele îi aduc somnul dulce, ele îi dau curaj să se revolte atunci când se simte nedreptățită, fie că o face în fața mamei sau, mai târziu a sistemului (când predă studenților ei literartură interzisă sau când refuză să poarte vălul).

    Suflet vindecat

    ”Ce rămâne în urma omului e doar o parte. O parte vorbită”, scrie Azar Nafisi la începutul celei de-a patra și ultimei părți a cărții, evidențiind astfel unul din crezurile ei, acela de a vorbi despre lucruri pe care alții le tăinuiesc.

    În ”Lucruri nespuse”, Azar Nafisi scrie despre cele mai tainice și dureroase amintiri

    Așa a ajuns să vorbească cu duioșie despre dureri personale, începând cu comportamentul părinților – felul despotic în care se purta mama, atitudinea tatălui care uneori o închidea pe Azar în pivniță doar ca să-i facă pe plac soției – și până la singurătatea pe care a simțit-o acut în timpul studiilor făcute în Anglia sau neînțelegerile cu primul soț. Și tot astfel a ajuns să recunoască niște adevăruri triste precum cel privind libertățile femilor.

    … deși aveam mult mai multe șanse și libertăți decât mamele noastre, problemele cu care ne confruntam erau de fapt aceleași: soți abuzivi, dragoste neîmpărtășită, sentimente de vinovăție față de conflictul dintre muncă și familie, probleme și resentimente sexuale”

    scrie ea despre începutul anilor 1980, când, în urma închiderii universităților, intelectualii iranieni își transformaseră casele în baruri, cinematografe și teatre, unde discutau despre artă dar și despre familiile lor. Din acest fundal de griuri colorate se desprinde portretul ferm al unei scriitoare care nu se teme să se răfuiască cu fantomele trecutului și care crede că doar vorbind pot fi distruse mituri, spulberate taine și vindecate suflete.

  • Anotimpurile nu au vârstă

    Anotimpurile nu au vârstă

    Ali Smith este o scriitoare scoțiană fascinată de problema trecerii timpului care și-a construit aproape toate scrierile de până acum pe baza acestui concept. Și mă refer aici atât la piesele de teatru scrise pe la începutul anilor 90, în timpul unui doctorat la Cambridge, și jucate la vestitul Edinburgh Festival Fringe, cât și la romanele ei mai vechi sau mai noi.

    Aproape toate cărțile sale au fost recompensate cu premii literare importante și nominalizate la râvnitul premiu Booker. ”Toamna”, apărut în limba engleză în 2016 și tradus la noi în 2018 de Bogdan Perdivară (Editura Litera), este unul din cele ajunse pe lista scurtă a premiului, la doar doi ani după ce un alt roman de-al ei, ”How to Be Both”, fusese declarat printre favoritele Man Booker Prize.

    Vis ademenitor

    ”Toamna” este primul roman din așa numitul Cvartet al anotimpurilor, pe care autoarea intenționează să-l întregească cu patru romane purtând numele celor patru anotimpuri. O a doua carte (”Winter”) a fost deja publicată în 2017, iar cea de-a treia (”Spring”) urmează să apară în aprilie la editura Penguin Random House.

    Punctul lor comun, înțeleg din informațiile găsite pe net, este felul în care înțelegem noi timpul și memoria, modul în care trăim și visăm propriile noastre vieți.

    Dacă ”în How to Be Both”, Ali Smith a imaginat două povești petrecute în ere diferite (una în Italia secolului al XV-lea, cealaltă în Marea Britanie contemporană), în ”Toamna” ea plăsmuiește două personaje ce împart același tărâm englezesc.

    Daniel Gluck este un centenar care mai mult doarme și visează pe un pat de azil, în timp ce Elisabeth este o tânără de 32 de ani (critic de artă) care a copilărit cu poveștile lui iar acum îi ține companie citindu-i din ”Minunata lume nouă”, a lui Aldous Huxley.

    În acest roman, Ali Smith descrie într-un stil foarte poetic realitatea

    Întregul roman e ca un vis ademenitor pe care, ba îl privești amuzat-melancolic, ba îl trăiești ca și cum ar fi chiar al tău, senzație dată de construcția în sine a romanului care intercalează o poveste desfășurată liniar în timp cu vise răzlețe care îmbracă somnul celor doi protagoniști.

    Relație specială

    Cartea începe chiar cu descrierea unui vis (sau cel puțin așa se înțelege) în care bătrânul Daniel Gluck se trezește tânăr, cu trupul gol, pe țărmul nisipos al unei mări. ”Asta să fie? Chiar? Moartea?”, se întreabă el în visul în care contemplă ceva ce pare a fi Paradisul dar care are alături și un tărâm ce pare a fi al morții. Multe din subcapitolele ce urmează după această introducere halucinantă, îmbibată de mirosul veșniciei, încep cu ”e într-o zi de vineri”, ”era într-o zi de miercuri”, ”era pe la sfârșitul iernii”, Smith făcând alunecarea în trecut mult mai blândă. Acum ești împreună cu Elisabeth prin tot felul de instituții rezolvând chestii biroctarice sau alinând somnul lui Daniel, ca în secunda următoare să te trezești gonind pe patine cu role alături de un bătrân enigmaitc care povestește frumos.

    Elisabeth era mică atunci când s-a mutat, împreună cu mama ei, lângă casa lui Gluck, un bătrân singur venit de nicăieri (Elisabeth nu a știut niciodată cine este cu adevărat Daniel, deși găsește dovezi care-i dau certitudinea că a fost un compozitor). A fost dragoste la prima vedere, fetița teribil de isteață îndrăgostindu-se imediat de bunicuțul care-i arăta fotografii și care-i vorbea despre artă, cărți și… despre trecerea timpului.

    Relația dintre cei doi devine una specială, îmbogățind experiențele lor de viață și dăinuind (chiar și cu o perioadă de câțiva ani în care nu au auzit nimic unul de celălalt) până la moartea bătrânului.

    Superbă meditație

    Prezentul din carte este un relativ post-Brexit, când britanicii nu înțeleg prea bine rostul referendumului din 2016, în urma căruia s-a decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Iar Smith ține neapărat să redea starea de spirit a oamenilor din acea perioadă, nesiguranța și confuzia ce domnea printre atâtea nații, dar și să atingă mult discutata problemă a diferențelor de gen (aflăm pe parcursul romanului că Daniel este gay iar mama lui Elisabeth are înclinații lesbiene). ”Prin toată țara, presa înnebunise. Prin toată țara, politicienii mințeau. …Prin toată țara, lucrurile o luau razna…Prin toată țara, se generalizau râcile rasiste. Prin toată țara, băștinașii delcarau că lor le plac, de fapt, imigranții”.

    ”Toamna” face parte din ciclul”Cvartetul anotimpurilor”

    Aceste fragmente despre situația politică și socială a Marii Britanii sunt intarsiate în povestea celor doi, întocmai ca fragmentele, de o frumusețe rară, ce descriu trecerea timpului sau transformările miraculoase ale naturii.

    Smith ia lucruri mari și mici din viață și le studiază sub ticăitul amețitor al ceasului. Un bătrân de 100 de ani care stă să moară la marginea visului, o fetiță crescând în preajma unui bărbat care ”și-a fermecat viața”, o mamă singură căutând alinare în brațele altor femei, o artistă novatoare de care nu a auzit aproape nimeni, un funcționar de la poștă preocupat de măsurarea fotografiilor de pașaport, natura înflorind și murind.

    Ea scrie despre viață așa cum ni se arată zi după zi după zi, improbabilă, splendidă, trecătoare, scurtă. Scrie despre muritorii care trăiesc, cu bucurie și tristețe, micile și marile ei întâmplări. ”Toamna” lui Smith e o superbă meditație asupra trecerii timpului și o invitație la redescoperirea acelor lucruri aparent nesemnificative care se strecoară, ca firele de nisip, printre planurile și visele noastre.