Franco, băiatul agresiv care umplea de sânge pe oricine îndrăznea să-l deranjeze, dar care era fidel prietenilor lui drogați, a ieșit din închisoare și trăiește bine mersi pe tărâm american, unde se bucură (sub pseudonimul Jim) de o carieră artistică, de un căsoi la marginea oceanului și de o familie adorabilă.
O întâmplare bizară petrecută într-o zi însorită pe malul oceanului (soția și cele două fiice sunt agresate verbal de doi bădărani) precum și o veste neașteptată venită din țara natală (unul din fiii lui din alte relații a fost ucis) îl confruntă din nou cu trecutul lui întunecat. Viața lui cea nouă, tihnită și luminoasă, te-ar putea convinge de schimbarea radicală a acestui ucigaș, în timp ce arta pe care o face – sculpturi mutilate reprezentând, în mare parte, celebrități de la Hollewood – te-ar îndreptăți să te îndoiești de asta.
Adevărul este undeva la mijloc iar în ”Artistul Begbie”, cel mai nou roman al său, Irvine Welsh manevrează spectaculos intriga, suspansul și introspecția pe muchia dintre cele două posibilități.
Alter ego
Leith, partea de nord a Edinburgh-ului cel înecat în ceață peste care Franco și banda lui domneau într-o vreme, îl cheamă. Deși nu a ținut legătura cu băieții pe care-i are din alte relații, se simte totuși dator să asiste la înmormântarea unuia dintre ei, Sean. Își reîntâlnește astfel sora (Elspeth), fosta soție (June), fiul mai mic (Michael), foștii prieteni.
Nimeni nu se bucură însă de venirea lui și mai toți țin morțiș să verbalizeze o convingere comună, aceea că un agresor ca el nu are cum să se fi schimbat, oricât de senină pare noua lui viață.
”Po să-i fraierești pă alții că te-ai schimbat în bine…da pă mine nu mă faci te știu io. Știu cum ești”, îi spune, de cum se întâlnesc, soră-sa cuprinsă de o ură nedisimulată.
Franco, care e căsătorit cu Melanie (o americancă stilată și bogată pe care a cunoscut-o în închisoare, unde aceasta făcea terapie prin artă, și pe care o iubește sincer), a citit între timp cărți de artă și filozofie, a făcut terapie, a învățat cum să-și folosească autocontrolul.
Este, într-un fel, un om nou, dar ceva esențial din bruta de altă dată a rămas (plăcerea de a provoca suferință), ieșind la suprafață cu toată forța în acest nou context.
Jim are o viață mișto, își zice el în sinea lui, dar uneori Frank se distrează mult mai bine.
2 în 1
Limbajul cu care-și înzestrează Welsh personajele este unul tipic scrierilor lui, un dialect scoțian care mie personal nu-mi place dar care încadrează perfect lumea în care se-nvârt protagoniștii. Ce îmi place, în schimb, la acest scriitor, născut chiar în suburbia de care vorbește în roman (Leith), este precizia cu care-și construiește scenariul, poezia cu care descrie brutalitatea, subtilitatea cu care atinge teme legate de homosexualitate, artă contemporană sau politică.
Apoi, felul în care surpride natura duplicitară a omului prin construirea incredibilă a acestui personaj Begbie, un minuant ”2 în 1”. Atunci când se lasă dominat de instincte, Begbie este un primitiv înspăimântător care sfâșie pielea de pe corp și se delectează cu sunetele durerii. Atunci când e rațional, își controlează fiecare gest și fiecare emoție cu o stăpânire de sine demnă de un maestru budist. Nu ai cum să nu-l iubești și să-l urăști în același timp pe acest tip cu două chipuri care, între două omoruri, citește ”Portocala mecanică” și ascultă ”Chinese Democracy”, al lui Guns N’ Roses. Begbie este un artist care-și strunește inteligent trăirile, savurând din plin calmul dar și furia cu care face uneori prăpăd iar Welsh știe al naibii de bine cum să surprindă acea zonă de mijloc în care se scaldă firea umană și cum să te facă s-o înțelegi și s-o accepți.
