An top: 2021

  • 12 lucruri despre Tatiana de Rosnay, autoarea romanului „Se numea Sarah“

    12 lucruri despre Tatiana de Rosnay, autoarea romanului „Se numea Sarah“

    În „Anotimpul ploilor“, avem de-a face cu o dramă de familie petrecută pe fundalul unui Paris cuprins de potop. În mijlocul dezastrului natural cauzat de deversarea Senei, membrii familiei se confruntă cu amintiri dureroase, cu situații de urgență și cu multe secrete ajungând, în același timp, să se înțeleagă mai bine, să-și aline durerile și să treacă împreună peste suferință. 

    În „Viața asta îți aparține“, un adolescent pe nume Martin leagă o prietenie stranie cu o femeie a străzii, care-l impulsionează să scrie, să-și caute mama dispărută în urmă cu 16 ani, să creadă în magia vieții. Povestea asta a zăcut mai bine de 20 de ani într-o cutie, înainte ca Rosnay să o găsească, în timpul unei curățenii sezoniere, și să o publice chiar anul acesta.

    Nu am vrut să fac recenzia cărților dar, pornind de la ele, am fost curioasă să aflu mai multe despre Tatiana de Rosnay. Prea multe despre ea nu sunt de găsit pe internet pentru că este un om retras și rezervat, iar cele câteva detalii de biografie le-am găsit mai mult prin interviuri.

    Sursa: Facebook

    12 lucruri despre Tatiana de Rosnay

    1.Tatiana de Rosnay scrie și în engleză și în franceză pentru simplul fapt că are origini franceze și engleze (ba chiar și ruse): este fiica unui om de știință francez (Joël de Rosnay) și al unei fiice de diplomat britanic (Stella Jebb).

    2.A știut că vrea să fie scriitoare încă din 1972, de pe la 11 ani. Avea să publice, însă, prima carte abia 20 de ani mai târziu, în 1992.

    3.Scrie în fiecare zi, chiar și de sărbători (dimineața devreme și seara târziu). Ia notițe înainte de a se apuca de un nou roman, dar și în timp ce-l scrie. Îi ia cam doi ani până termină unul.

    4.A cunoscut succesul destul de târziu, pe la vârsta de 45 de ani, când avea să publice al 8-lea roman, „Se numea Sarah“, devenit instant bestseller internațional. 

    5.„Se numea Sarah“ a și rămas cea mai cunoscută carte a ei, povestea a două femei din epoci diferite și a arestării de către naziști a peste 13.000 de evrei în 1942 s-a vândut în peste 9 milioane de exemplare. A fost, practic, prima carte în care Tatiana de Rosnay a scris despre fapte reale, așa că a trebuit să fie foarte atentă la datele istorice, după cum mărturisește chiar ea. 

    6.Prozatorii săi preferați sunt Daphne du Maurier, Virginia Woolf, Ian McEwan, Margaret Atwood, Oscar Wilde, Zola, Maupassant, Modiano, Fitzgerald, Katherine Mansfield.

    7.Spune despre sine că este un șoarece de bibliotecă de la vârsta de 10 ani și că lectura i-a schimbat viața, „Rebecca“ de Daphné du Maurier fiind crucială în acest sens.

    8.Îi plac serialele noir „True Detective“ și „Sharp Objects“, iar The Cure, David Bowie și Depeche Mode sunt, după ea, unii dintre cei mai creativi muzicieni.

    9.A fost jurnalist pentru ELLE, editor pentru Vanity Fair și critic literar pentru Psychologies Magazine și Journal du Dimanche.

    10.A lucrat la serialul britanic „Family Affairs“, pentru care a scris două episoade împreună cu scenaristul Pierre-Yves Lebert, la sfârșitul anilor 1990.

    11.A fost numită în 2009, alături de Dan Brown, Stephenie Meyer și Stieg Larsson, printre primii zece scriitori de ficțiune din Europa.

    12.Este căsătorită și are doi copii (Louis și Charlotte). Locuiește la Paris.

  • Trei cărți pe care vreau să le citesc în noiembrie

    Trei cărți pe care vreau să le citesc în noiembrie

    „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată“ de Suleika Jaouad (editura Humanitas)

    CV-ul americancei Suleika Jaouad este impresionant: a fost premiată cu Emmy pentru seria ei de articole din New York Times (Life, Interrupted), a fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer, este speaker de succes (discursul ei TED a înregistrat în 2019 vreo 5 milioane de vizualizări).

    Dar și mai impresionantă este povestea ei de viață: la 22 de ani, după ce a absolvit Princeton University și masteratul în literatură la Bennington College, după ce s-a mutat la Paris cu gândul de a deveni corespondent de război, Suleika Jaouad a fost diagnosticată cu leucemie.

    Cartea „Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată“ este despre lupta ei cu boala, dar și despre șocul pe care l-a trăit după vindecare, în imposiubilitatea de a se mai recunoaște pe sine. „Nu m-am simțit niciodată mai pierdută ca atunci“, spune Jaouad despre momentul în care a aflat că s-a vindecat, după o încercare traumatică de trei ani și jumătate de tratament, inclusiv un transplant de măduvă osoasă care prezintă un risc de insuficiență cardiacă. „Nu mai eram bolnavă de cancer. Dar habar nu aveam cine sunt“.  

    Cartea asta este despre boală și recuperare, dar mai ales despre revenirea la „normalitate“ sau, cum ar spune Jaouad, despre acea „dublă cetățenie pe care o avem cu toții în regatul răului și în regatul binelui“.

    „Sub punte“ de Sophie Hardcastle (editura Polirom)

    Sophie Hardcastle este surfer de performanță, artistă, scriitoare și scenaristă. S-a născut în Sydney, are doar 26 de ani și deja a trecut prin multe. Despre toate a scris în cărțile ei. A publicat prima carte în 2015, „Running Like China“, un volum autobiografic despre cum e să trăiești cu tulburare bipolară. A scris apoi „Breathing Under Water“, un roman pentru adolescenți destul de bine primit de public. Iar cel mai nou volum este „Sub punte“, un roman inspirat din experiența ei de tânără care a îndurat umilința, violența verbală și sexuală. 

    „Proză fremătând de culori şi umbre“, cum îl descrie The Sydney Morning Herald, romanul o are în centru pe Olivia, o fată de 20 de ani, inteligentă, creativă și fascinată de apă, care pornește într-o expediție pe mare, cu un echipaj exclusiv masculin. Sub punte, ea este violată iar când îi povestește unui coleg, acesta îi răspunde: „Dacă nu ai vrut-o, de ce nu ai țipat?“.

    Așa că, mai mult decât orice, „Sub punte“ este țipătul pe care protagonista dar și Sophie însăși nu l-au putut articula atunci când au fost abuzate.

    „Darul. 12 lecții care îți vor salva viața“ de Dr.Edith Eva Eger (editura Pandora M)

    „Mulți oameni își vor găsi mângâierea în sfaturile ei despre depășirea situațiilor dificile“, scrie Bill Gates despre „Darul“, cartea lui Dr.Edith Eva Eger pe care eu personal am așteptat-o cu sufletul la gură după ce am citit „Alegerea“. 

    Dacă în „Alegerea“, povestește despre supraviețuirea în lagărele de concentrare, despre evadarea, vindecarea și călătoria spre libertate, în „Darul“ Eva Eger vorbește despre o temniță mult mai înspăimântătoare decât cea de la Auschwitz, și anume cea a minții, și despre cum putem evada din ea. Conceput în urma miilor de mesaje primite de la cititori prin care o rugau să mai scrie o carte, „Darul“ este mai mult un ghid practic prin care Eger ne încurajează să schimbăm gândurile și comportamentele care ne țin departe de fericire. 

  • Trei cărți de la Vellant numai bune de dăruit copiilor

    Trei cărți de la Vellant numai bune de dăruit copiilor

    În fine, am ales aceste trei titluri pentru inventivitate și amuzament, două ingrediente care plac la nebunie copiilor, dar și pentru informațiile prețioase pe care le conțin și care le-ar putea fi de folos micuților în viață.   

    Poznăi cu două zuze, de Elena Vlădăreanu

    Pe Elena Vlădăreanu o știți mai mult ca poetă și dramaturgă – „Habemus bebe“ (poezie) și „minunata lume disney“ (teatru) – sunt două dintre volumele ei cunoscute). Dar iată că a scris și prima ei carte pentru copii, care nu e altceva decât o colecție de aventuri inspirate de cele trăite alături de cele două fiice ale ei, Eva și Alexandra, și de cei doi motani, Pamuk și Pisicel. Umorul e nelipsit din cărțile Elenei, așa că nu avea cum să nu străbată și această carte frumos ilustrată de Liliana Basarab, care se află, de asemenea, la primul ei volum pentru copii.

    Saga lui Erik Vikingul, de Terry Jones

    Această carte, scrisă de Terry Jones (actor și regizor de film, cunoscut pentru regia semnată alături de Terry Gilliam la „Monty la Python and the Holy Grail“), nu ar fi existat astăzi dacă autorul nu ar fi fost dezamăgit de epopeile islandeze, pe care le-a citit în trecut. Lipsite de fantezie și invenții, cum i s-au părut lui Terry, acele cărți l-au provocat să imagineze propriile epopei, pline de „aventuri extraordinare și de imaginaţie fără limite, cu monștri și tot felul de creaturi și magie”. Vieţilor unor oameni care au trăit cu 700 sau 1000 de ani în urmă prind astfel din nou viață, într-o formă mult mai fantezistă și inovatoare, în cartea lui Jones.

    Fizica simpatică, de Lorin Bogdan-Popescu

    Cum să explici mai simplu unui copil despre mecanică, relativitate, electricitate, magnetism și termodinamică? Păi, nu prea poți decât cu ajutorul unor oameni inventivi care, prin comparații amuzante, să-l facă pe copil să priceapă, sau cu ajutorul unor cărți alternative, cum e aceasta. Un ghid amuzant, cu limbaj relaxat și exemple din viața de zi cu zi, „Fizica simpatică“ explică pe înțelesul copiilor cu ce se mănâncă fizica și de ce ar fi bine să știm cât mai multe despre ea. Așa ajung ei să înțeleagă de ce nu poate exista omul invizibil, de ce e cerul albastru sau de ce se taie maioneza.

  • 3 cărți românești pe care vreau să le citesc vara asta

    3 cărți românești pe care vreau să le citesc vara asta

    Am mai citit din ele, nu zic, și chiar mi-au plăcut (multe din colecția n’autor, de la Nemira) dar tot mai am o teamă ușoară că nu-mi vor da ceea ce-mi trebuie, ceea ce caut, că sunt prea grele, prea adânci, prea prea.

    Ei, dar vreau să scap încet încet de această frică și să mă împrietenesc mai mult cu literatura noastră contemporană. Uite, de curând am terminat „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor” (un roman tare amuzant scris de Iv cel Naiv, despre care vreau să povestesc în curând aici) iar acum citesc „Cabinetul albastru”, de Simona Preda (o surpriză nemaipomenită pentru mine).

    Sunt mulți scriitori pe care vreau să-i descopăr, Ioana Pârvulescu fiind unul dintre ei, dar pentru că la Polirom au apărut de curând trei cărți care-mi fac cu ochiul, tare mult aș vrea să-i citesc în vara asta pe Simona Antonescu, Ana Maria Sandu și Andrei Crăciun.

    În umbra ei, de Simona Antonescu

    Recunosc că nu am citit nimic până acum de Simona Antonescu, deși demult îmi tot propun să încep cu „Fotograful Curţii Regale”, „Darul lui Serafim” sau măcar cu una din cărțile din seria Istoria povestită copiilor.  

    Acum, că a ieșit din tipar o nouă carte, un roman despre o familie a cărei istorie este cuprinsă într-un veac (de la Belle Époque până în prezent), sunt și mai nerăbdătoare să o descopăr pe Simona Antonescu. Mai ales că ni se promite suspans, intrigi, mister, pe care eu le ador pur și simplu.

    Iată ce spune Bogdan Crețu despre roman: „Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decît la o parte a ei. Când una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întâmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent”.

    Hortensia Papadat Bengescu. Străina, de Ana Maria Sandu

    Nu, nici din Ana Maria Sandu nu am citit nimic până acum, în afară de texte semnate pentru Dilema Veche. Am tot amânat să mă apuc de cartea „Din amintirile unui Chelbasan” (volum de poezii atât de neobișnuite pentru începutul lui 2000, încât s-a spus că ele au anticipat ceea ce douămiiștii aveau să scrie mai târziu).

    În fine, intenționez să sparg gheața cu Hortensia, despre care sunt tare curioasă să aflu mai multe din acest volum biografic. Mai ales că eu am rămas cu un sentiment tare plăcut după ce i-am citit, prin liceu, „Femeia în fața oglinzii”.

    Iată un micuț fragment din carte: „Se simţea, în sfîrşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pînă departe, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să‑şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, cînd se trezea?” 

    Prietenul visătorilor și al învinșilor, de Andrei Crăciun

    Pe Andrei Crăciun vreau să-l citesc pentru că e unul dintre fondatorii Recorder.ro (site-ul ăla deștept care ne arată România așa cum e ea), pentru că a fost declarat, printre altele, cel mai tânăr jurnalist de cultură în 2010, și pentru că se zice că scrie bine și proză:) 

    Eram la un pas, anul trecut, de a comanda „Cioran. Ultimul om liber” (2020), dar nu am făcut-o, de aceea vreau să-mi fac curaj cu „Prietenul visătorilor și al învinșilor”, o carte despre unul din scriitorii preferați ai lui Andrei Crăciun (sau mai exact despre un tânăr scriitor contemporan ce pleacă pe urmele lui): Panait Istrati.

    Andrei a terminat Ştiinţe Politice cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati și s-a declarat în repetate rânduri cucerit de acest scriitor (a călătorit chiar prin lume pentru a vizita casele în care a locuit acesta), așa că nu poate să fi ieșit decât ceva seducător cu cartea asta. Aștept să o descopăr și, o dată cu ea, să-l descopăr pe Istrati, acel prieten al visătorilor și al învinșilor, care a umblat prin Cairo, Napoli, Paris, Damasc, Beirut, Geneva, care a fost zugrav, mecanic, gazetar și docher, și care s-a bucurat de prietenia lui Romain Rolland.

    Iată un fragment din carte: „A treia oară am întâlnit-o pe Chira în Havana, Cuba, vocabularul ei era libertin, mințea că ar fi fost cândva balerină și fericirea părea atât de aproape și trei pisici îi stăteau de strajă și ea credea că dacă privește în ochii lor mari când își dă trupul unui străin ar putea să devină nemuritoare și zarva din stradă urca până la al doilea etaj și trupul ei se aprindea ca un felinar într-o noapte de demult, vino cu mine, vom cuceri alte continente și vei primi tot ce îmi vei cere, vino cu mine!, și Chira din Havana, Cuba doar a zâmbit și tot ce e imposibil se așezase atunci în zâmbetul ei”.

  • Cărți care mi-au făcut poftă să călătoresc

    Cărți care mi-au făcut poftă să călătoresc

    Cele trei fiice ale Evei, de Elif Shafak

    Trei femei de naționalități diferite – o englezoaică-iraniană, o americancă-egipteană și o turcoaică care încearcă să facă față unei lumi pline de prejudecăți – sunt personajele principale ale acestui roman polifonic. Centrul este însă Peri, o strălucită studentă la Oxford care ajunge exact ceea ce nu și-a dorit: o casnică exemplară care are grijă de cei doi copii și care-i organizează soțului petrecerile. Prin intermediul ei, Elif Shafak pune în tandem lumi și culturi antagonice, întoarce pe toate fețele probleme legate de religie, feminitate și tradiție. Și așa ne plimbă ea prin Istanbulul anilor ’90 (unde fata trăia împreună cu familia pe strada Poetului Mut) și prin Oxfordul anilor 2000, unde împărțea cu Mona, Shirin și Azur viziuni fascinante despre semnificația divinității.

    Suspans, dileme de tot soiul, relații părinte-copil, hărțuire sexuală, terorism, tensiune între credincioși, prăpastie între bogați și săraci, chiar și puțin realism magic sunt frumos împletite în povestea asta din care se decupează și imaginile unor orașe cu atmosferă, arhitectură și istorie extrem de diferite: unul cu clădiri impunătoare din piatră, cu pub-uri, biblioteci, grădini botanice; celălalt cu bazaruri și moscheie, cu lumini și arome speciale. 

    Nu am fost în niciunul dintre ele până acum dar felul în care le descrie Shafak atmosfera m-a făcut să mă gândesc serios să le calc pământul:)

    Necunoscuta din Tanger, de Christine Mangan

    Este o poveste exotică, petrecută în Tangerul anilor 1950, unde Alice Shipley, orfana care și-a pierdut părinții într-un accident stupid și care a fost crescută de mătușa ei, trăiește acum cu soțul său (John). Prietena din adolescență, Lucy Manson, cu care a împărțit vise pe vremea când studiau la Colegiul Bennington din Vermont, o vizitează iar din acel moment se petrec tot felul de întâmplări ciudate. 

    Tot acest climat misterios al prieteniei lor este intensificat de exotismul Tangerului, cu străzile lui labirintice, cu legendele captivante, cu mixtul de localnici și repatriați, cu mirosurile, culorile, muzica lui. Sunt anii de dinaintea proclamării independenței Marocului (când acesta iese de sub protectoratul Franței) și, deși planul socio-politic ocupă un loc periferic în roman, se simte cum acesta modelează, pe alocuri personajele, declanșându-le acțiunile, motivându-le dorințele. În timp ce Alice încearcă, spre exemplu, să se elibereze de sub controlul soțului, al mătușii și al prietenei manipulatoare, Tangerul se descătușează din mrejele imperiului colonial francez.

    Nautilus, de Ioana Bâldea Constantinescu

    Romanul îmbină povești din epoci diferite, purtându-te din Evul Mediu cel plin de mister, de magie și boală, tapiserii și ilustrații de carte, și până în prezentul cu “n” posibilități, cu suflete singure, doctorate, conferințe și metrouri. 

    Mai exact, din secolul al XIV-lea, epoca în care Reine Blanche, prima colecționară a Evului Mediu, dobândește, ca prin minune, un chip nou, și până în contemporaneitate, unde un adolescent autist pe nume Octavian reconfigurează viețile celor din jurul lui.

    Marc și Luna. Arabella și fiul său, Octavian. Yaakov și soția lui, Miriam. Yaakov și Blanche, regina colecționară. Sunt cupluri care își împart iubirile, disperările, pasiunile. Iar Parisul, cu boemia lui, cu străzile largi și muzeele, cu fântânile și scările în formă de spirală, cu poveștile savuroase despre timpuri apuse, este cel care le leagă.

    Prin Parisul ăsta colorat mi-am dorit eu să mă plimb atunci când citeam despre regina Blanche și bietul Yaakov, despre Marc, Luna, Arabelle, Octavian, Nautilus pompilius……Iar când am ajuns să-l văd, am primit mai mult decât am sperat:)

  • 3 cărți care m-au ajutat să trec peste

    3 cărți care m-au ajutat să trec peste

    Culmea, mi-am dat seama că trecerile astea de la necitit la citit au fost făcute cu ajutorul unor cărți destul de incomode prin subiect, dar acaparatoare prin scriitură. Nu am căutat cărți motivaționale, nici cărți cu povești ușoare sau unele care să mă facă să râd, am vrut povești cu oameni care să-mi amintească cât de mică e tristețea mea în comparația cu tristețile altora și cât de ușor mă pot descotorosi de ea. Și, cumva, le-am găsit de fiecare dată iar ele m-au ajutat să trec mult mai repede peste.

    Acestea sunt trei dintre ele:

    O viață măruntă, de Hanya Yanagihara

    Cartea este despre patru prieteni care-și duc “viețile mărunte” în New York-ul zilelor noastre, unde se bucură de prosperitate, succes și prietenie. Centrul poveștii este însă Jude, avocat sclipitor, bărbat extrem de sensibil, bolnav fără șanse de vindecare. Abandonat la naștere, acesta a fost crescut într-o mânăstire, unde “frații” îl jigneau și agreseau fizic, apoi a fost “adoptat” de tot felul de ciudați care se pretindeau “binefăcătorii” lui dar care îl supuneau la lucruri abominabile (fratele Luke, împreună cu care fuge de la mânăstire, îl obligă să se prostitueze, psihiatrul Traylor, un psihopat care-l adăpostște o vreme, îl nenorocește călcându-l cu mașina). 

    Jude ajunge să studieze, să aibă prieteni, bunuri și o carieră de invidiat, însă din ființa lui fundamentală nu a mai rămas nimic. Și totuși, provocarea lui este de a încerca iar și iar să se recompună, să se reclădească în speranța că va mai putea fi așa cum a fost înainte de a trece prin acele traume.

    Cartea lui Hanya Yanagihara te pune la mari încercări. Istovit, după unele pagini îți spui că nu mai poți continua, așa cum își spune Jude în miez de noapte, de atâtea ori. Dar nu te oprești, chiar dacă fiecare rând din acest roman te macină, te înspăimântă. Devii un companion tăcut, la fel de neputincios ca prietenii din carte, care nu pot, nu au cum să recompună un suflet rupt în miriade de bucăți. 

    O istorie a violenței, de Édouard Louis

    În romanul ăsta, ”copilul teribil al literaturii franceze”, cum a mai fost numit Édouard Louis, scrie despre violul și tentativa de omor la care a fost supus într-un ajun de Crăciun. Șocant, intens, incomod, romanul se construiește pe baza descrierii detaliate a acelei întâmplări și a urmărilor ei, devenind, în cele din urmă, o explorare amplă a conceptelor de sex, clasă, rasă și individualism.  

    Louis întâlnește un tânăr Kabili (populație berberă din regiunile muntoase ale Algeriei), pe nume Reda, pe care îl invită acasă la el, iar ceea ce trebuia să fie o aventură de-o seară se transformă  într-un coșmar din care autorul nu mai știe cum să iasă. Tânărul devine atât de violent încât lui Édouard nu-i rămâne nici măcar alternativa fugii (este violat și ștrangulat cu un fular până când aproape că își pierde cunoștința). Ceva îl întrerupe însă pe Reda din gestul ucigaș iar Édouard prinde curaj ca să atace și să fugă. Așa se încheie cea mai urâtă seară de Crăciun din viața lui și începe o nouă etapă de maturizare, în care încearcă să înțeleagă cele întâmplate, să justifice agresivitatea băiatului, să scape de rușine, să uite.

    Trei femei, de Lisa Taddeo

    Protagonistele acestei cărți (pentru care jurnalista Lisa Taddeo s-a documentat vreo opt ani) sunt trei femei obișnuite, care provin din orașe și medii diferite și care se confruntă cu situații dintre cele mai stranii în materie de iubire și dorință. Spun așa pentru că în toate cele trei cazuri, iubirea și dorința se întrepătrund atât de mult încât nu mai știi, de la un punct încolo, care este una și care este cealaltă.

    Maggie este o tânără care nu-și poate reveni după relația pe care a avut-o cu profesorul de engleză, de care s-a lăsat sedusă într-o perioadă de vulnerabilitate. Lina este o casnică care redescoperă dorința alături de iubitul din adolescență. Sloane este proprietara unui restaurant, care face sex cu mai mulți parteneri pentru a-și satisface soțul. 

    Ceea ce au în comun aceste femei este nevoia lor profundă de a fi iubite, de a explora intimitatea din perspective inedite care să le satisfacă partenerii și care să le confirme propria autenticitate. Dar mai presus de toate, le unește faptul că au avut parte de un trecut dezechilibrat, care le-a influențat fiecare decizie din viața de adult. 

    Sunt povești despre durere și curaj iar în ele recunoști inegalitățile de gen, ipocriziile din căsătoriile heterosexuale, coerciția sexuală, rolul hotărâtor pe care îl are relația cu mama asupra vieții de adult.

  • 5 cărți despre legăturile complicate dintre părinți și copii

    5 cărți despre legăturile complicate dintre părinți și copii

    Așa am realizat zilele astea că, fără să caut neapărat, am ajuns în ultima perioadă la cărți care dezvoltă, mai mult sau mai puțin, complicatele legături dintre părinți și copii. Toate sunt povești spuse din perspectiva copiilor ajunși la maturitate și da, ele stau, în mare parte, sub semnul frustrărilor și al îndoielilor, al defectelor și al devierilor. 

    Sunt poveștile devenirii unor copii, ale maturizării lor și ale unor permanente lupte de a trece peste durere, de a accepta trecutul și de a se bucura de viață. Toate sunt frumoase dar, dincolo de frumusețea lor intrinsecă, au un gust amar pe care, vrei nu vrei, ajungi să-l simți din plin.

    Casa Olandeză, de Ann Patchett

    Cartea este despre doi frați, Maeve și Danny, care în copilărie trăiesc trauma despărțirii de mamă, viețile lor nefiind după aceea decât jumătăți de vieți. Sunt bine, sunt frumoși și inteligenți, au tot ce le trebuie, locuiesc într-o casă enormă, dar la un moment dat mama hotărăște să plece în India pentru a avea grijă de copii neajutorați. Pur și simplu. Fără nici o explicație. Din acel moment firul se rupe, ideea de familie se spulberă, tatăl devine tot mai înstrăinat iar micuții pășesc cum pot ei mai bine spre maturitate. Vor avea parte de o mamă și de două surori vitrege, se vor descurca în viață, dar vor rămâne mereu niște adulți neîmpliniți, înjumătățiți. Mi-a plăcut foarte tare cu a imaginat Ann Patchett povestea devenirii lor, cum le-a subliniat nevoia acută de iubire, de mamă, de mama lor; cum le-a sădit puterea de a se ocroti unul pe altul, dar și de a ierta, peste ani, atitudinea mamei. E un roman foarte intens despre dezastrul pe care-l provoacă destrămarea unei familii.

    Patrula djinnilor, de Deepa Anappara

    Deși marele subiect al cărții este dispariția copiilor din metropolele indiene, relațiile intrafamiliale sunt suportul poveștii. Cartea îl are în centru pe Jai, un băiețel de nouă ani, pasionat de seriale polițiste care ajunge să declanșeze o anchetă polițienească în toată regula privind dispariția a zeci de copii din Mumbai-ul natal.  

    Prin ochii lui vedem viața din cartierele sărace ale Mumbai-ului, felul în care își duc zilele familiile lipsite de hrană și apă, felul în care copiii suportă abuzuri din partea părinților. Aproape toți copiii din carte, cei care au dispărut sau cei rămași, au o durere despre care nu vorbesc: e durerea venită din neiubire sau din puțină iubire, din indiferență sau din violență domestică. Sunt foarte multe aspecte în carte care surprind această suferință a copiilor, umilința trăită în urma unei simple palme, dezamăgirea și deznădejdea provocată de proprii lor părinții. Majoritatea dintre cei ce aveau să dispară, se aflau în acele momente departe de casă, unde căutau să-și aline suferința, să uite, să trăiască. 

    Acid pentru copii, de Flea

    Flea, basistul de la Red Hot Chili Peppers pe numele său adevărat Michael Balzary, scrie în această carte de memorii despre anii de dinainte de a deveni un star rock, despre perioada în care s-a format ca om și artist. Flea ne spune despre puterea pe care muzica a avut-o mereu asupra lui, despre consumul de droguri, despre plăcerea de a citi. Dar cel mai mult povestește despre permanenta nevoie de a iubi și de a fi iubit, de a se inconjura de frumos și de lumină, de a se lupta cu partea lui întunecată. O întunecime care vine din copilărie și adolescență, când a simțit cel mai intens gust al durerii din pricina adulților și a evenimentelor provocate de aceștia: divorțul părinților, bătăile pe care le primea de la tată, recăsătorirea mamei, izbucnirile furioase ale tatălui vitreg.

    Acid pentru copii e o autobiografie ușor atipică, cu foarte multă poezie, cu fraze melodioase ce-ți dezvăluie un artist complex, cu multe talente și sensibilități uriașe, dar cu un suflet fărâmițat, pe care s-a chinuit toată viața să-l repare.  

    O poveste de viață și de familie, de Lisa Brennan-Jobs

    Deși încă nu am terminat-o de citit, am înțeles că miezul acestei cărți este relația Lisei cu faimosul ei tată, Steve Jobs, și cu mama ei artistă. E o poveste frumos scrisă, nepărtinitoare, despre perioada de dinaintea maturizării Lisei, care începe pe la vârsta de 7 ani (când îți vede pentru prima dată tatăl) și se încheie cu mersul ei la facultate. Dar este și o poveste revoltătoare în care descoperi cum unul dintre cei mai sclipitori oameni din ultimele decenii este incapabil să-și recunoască propriul copil, să-l sprijine financiar și moral; cum un copil are puterea să înțeleagă și să ierte; cum o mamă își crește copilul cu toată dragostea și grija de care este în stare. Steve Jobs a susținut mult timp că Lisa nu este fiica ei, a mințit că primul lui computer (Lisa) nu a fost numit după ea, a fost incredibil de zgârcit stopând chiar și finanțarea studiilor universitare ale Lisei, a fost absent, rece, răutăcios. Lisa a reușit, însă, să se împace cu toate astea, să-l ierte și să-l iubească, dincolo de toate defectele lui.

    Să nu ne facem de râs în fața furnicilor, de Iv cel Naiv

    O carte tare amuzantă despre o adolescentă pe nume Amanda care ajunge să creadă că părinții ei nu sunt cei adevărați, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor“ este, în esență, despre complicata relație dintre copii și părinți, despre diferențele dintre generații, despre moșteniri comportamentale. Amanda se simte diferită de ai ei (mama, o ipohondră care predă franceza copiilor, iar tatăl, un tip destul de tăcut și simpluț), motiv pentru care se transformă într-un mic Poirot căutând dovezi că ea nu e copilul lor. Aventura asta plină de umor scoate la suprafață tot felul de probleme legate de viața și imaginația adolescenților, de puterea de înțelegere a părinților, de felul lor de a comunica cu copiii, de izbucnirile adolescenților și de rupturile ce se pot produce cu ușurință între copii și părinți.

  • 10 lucruri interesante despre Sarah Pinborough, autoarea thrillerului „Prin ochii ei“

    10 lucruri interesante despre Sarah Pinborough, autoarea thrillerului „Prin ochii ei“

    Interesant dar și ușor derutant pentru că, știți voi, în timpul lecturii îți proiectezi într-un anumit fel imaginile cu locuri și personaje, ca apoi să le descoperi mai mult sau mai puțin diferite pe ecran. Dar, îmi place switch-ul ăsta și mă bate gândul să-l mai încerc, poate cu cartea/filmul „Oameni normali“🙂

    În fine, până una alta sunt prinsă în universul lui Pinborough și, pentru că atunci când mă intrigă o carte caut să aflu mai multe despre autor, am găsit câteva detalii interesante despre britanica Sarah Pinborough, pe care le împărtășesc aici cu voi.

    10 lucruri interesante despre Sarah Pinborough

    1. A fost, o vreme, profesoară de liceu, dar a renunțat în urmă cu mai bine de 10 ani pentru a deveni scriitoare cu normă întreagă. „Mi-am luat șase luni libere pentru a scrie o carte și nu m-am mai întors niciodată“. 

    2. A avut o aventură cu Irvine Welsh, autorul celebrului „Trainspotting“, cu care a rămas prietenă. Ea i-a dedicat lui Welsh romanul „Cross Her Heart“, el i-a dedicat lui Pinborough cel mai recent roman, „Dead Men’s Trousers“.

    3. Preferă să se întâlnească cu bărbați căsătoriți pentru că „nu trebuie să mă angajez la nimic sau să-mi asum vreo responsabilitate“, recunoaște ea invocând scurta căsătorie pe care a avut-o la 28 de ani în Las Vegas și care s-a dovedit a fi una din alegerile ei proaste.

    4. Momentan, locuiește în Stony Stratford (Buckinghamshire, Anglia) împreună cu câinele ei, Ted, dar se gândește serios să-și cumpere o casă la Londra, unde a mai locuit cândva.

    5. Aspectele legate de comportamentul compulsiv al personajelor din romanul „Prin ochii ei“ au fost inspirate de o relație abuzivă pe care a avut-o la vârsta de 19 ani cu un fost coleg de la West London Institute, unde studia istoria și engleza. În timpul relației, Pinborough era sunată constant spre verificare, a fost lovită cu capul de chiuvetă, i-a fost ruptă o coastă.

    6. Pentru că citește, de când se știe, o varietate de genuri literare, cu greu poate numi preferații ei. Și, totuși, printre cei la care se întoarce mereu cu drag sunt John Wyndham, John Connolly, Daphne du Maurier și evident Stephen King, care o urmărește pe Twitter, spre marea ei bucurie. 

    7. Scrie scenarii pentru BBC, cum a fost cazul celui de-al doilea episod din seria „New Tricks“, dramă polițistă cu Alun Armstrong, James Bolam, Amanda Redman, Denis Lawson etc. Îi place să scrie scenarii pentru că îi oferă șansa să schimbe ritmul, să spună povești într-un mod diferit și să îmbunătățească dialogurile din romane.

    8. Preferă să scrie dimineața devreme. Înainte să-l aibă pe Ted, se trezea la ora șapte, bea o cafea sau un ceai și se întorcea în pat, unde scria câteva ore înainte de a se apuca de orice altceva.

    9. Cartea preferată din copilărie este „Peter Pan“, de J. M. Barrie, pe care a primit-o la aniversarea vârstei de șase ani, iar printre cântăreții pe care-i adoră se numără Freddie Mercury.

    10. Este, alături de alți autori și filantropiști, patroana Educational Wealth Fund, primul fond național din Marea Britanie creat pentru a oferi copiilor medii de învățare inspiraționale și creative. 

  • Cum aleg cărțile pe care urmează să le citesc

    Cum aleg cărțile pe care urmează să le citesc

    Am mai spus-o, nu am fost dintotdeauna un cititor constat, m-am apucat destul de târziu de citit din plăcere (în primul an de liceu) și am oscilat, de-atunci, între perioade în care citeam mult și perioade în care nici nu deschideam o carte.

    De vreo zece ani încoace, de când am renunțat la viața de București și la cea de birou, am făcut din citit un obicei constat, care contribuie mult la echilibrul meu emoțional. Evident, mai am și acum zile în care nu citesc și în care mi-e bine așa (mai ales când sunt plecată de acasă), dar după o săptămână de necitit simt că-mi lipsesc cărțile și mă întorc la ele.

    Pentru mine, cărțile înseamnă în primul rând emoție, așa că nu-mi voi bate capul niciodată să dau gata o carte care nu trezește nimic în mine. Prin profesia mea de jurnalist ajung să citesc și cărți de filosofie, știință, istorie care-mi oferă informații prețioase și despre care scriu cu plăcere, dar preferatele mele vor rămâne întotdeauna cele care mă fac să văd viața din mai multe perspective, care-mi dau o stare bună, care mă provoacă să-mi folosesc imaginația.

    Gen

    De aceea, îmi aleg cărțile, în primul rând, după gen literar. Pe primul loc stă romanul, fie că e vorba de roman istoric, roman realist, thriller sau de aventuri, roman gotic, autobiografic sau psihologic. Citesc cu mare plăcere biografii și autobiografii (ultima care m-a impresionat a fost biografia „Cine l-a ucis pe John Lennon?“). Mă dau în vânt și după nonficțiuni de genul celor scrise de jurnalista americană Lisa Taddeo, precum „Trei femei“, rodul a 10 ani de studiu despre erotism, fragilitate, violență domestică și iubire. Dar romanul are ceva ce eu voi căuta întotdeauna, instinctiv sau nu. Soluții. Stări. Perspective. Magie.

    Subiect

    Pentru mine subiectul unei cărți mă poate convinge mai repede decât numele autorului. Nu-mi vine acum în minte niciun exemplu, dar au fost cazuri în care nu am ales o carte semnată de un autor mare pentru simplul fapt că nu m-a atras subiectul. Iar în ceea ce privește debuturile, mi s-a părut cu atât mai provocator să aleg o carte despre al cărei autor nu știu nimic, dar al cărei subiect îmi promite multe. Așa a fost, spre exemplu, „Acolo unde cântă racii“, debutul în proză al unei sexagenare pe nume Delia Owens, despre o copilă care învață de la mama-natură despre lume și comportamente umane, despre iubire și viața în doi. 

    Nume

    Un detaliu care poate cântări mult atunci când aleg o carte este numele autorului. „Dumnezeul lucrurilor mărunte“, a lui Arundhati Roy, mi-a plăcut atât de mult încât am știut că voi vrea să citesc orice altă carte de Roy (cum a fost cazul romanului „Ministerul fericirii supreme“). La fel aș face cu fiecare nouă carte de Hanya Yanagihara (al cărei roman „O viață măruntă“ a fost pentru mine o revelație), de Ann Patchett (pe care aș citi-o oricând după ce i-am descoperit talentul în „Comuniune“), sau Tracy Chevalier (care are o forță impresionantă de narator).

    Recomandare

    Atunci când caut cărți noi, citesc foarte multe recomandări pe internet. Mă influențează cele în care simt sinceritate și care nu se străduiesc prea tare să te convingă. Mi s-a întâmplat asta cu mai toate cărțile din colecția N’autor, de la Nemira, ale căror recomandări lipsite de emfază m-au condus către niște lecturi tare interesante. Dacă se întâmplă ca un prieten (cu care împărtășesc aceleași gusturi în materie de carte) să-mi recomande un titlu, lucrurile se simplifică de tot. Faptul că el a citit cartea și vorbește cu entuziasm despre ea mă poate convinge s-o comand a doua zi, așa am făcut cu romanul „Acolo unde cântă racii“, pe care mi l-am cumpărat după ce o amică mi-a povestit despre el.

    Descriere

    Apreciez întotdeauna descrierile care-ți spun concret despre ce e vorba în carte, care nu te amăgesc. De regulă le simt și le ocolesc pe cele nefavorabile, dar mi se mai întâmplă să cad în capcană, așa cum a fost cu „Vânătăi ascunse: Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide“, de Rachel Louise Snyder, pe care m-am încăpățânat să o descopăr dincolo de descrierea ușor evazivă. Este într-adevăr o carte foarte bună, analitică, cu studii de caz, cu comparații pertinente, dar care nu mi s-a potrivit nicicum la momentul la care m-am apucat s-o citesc. A fost prea dureroasă, cu mult prea multe detalii crude pentru mine, cea de-atunci, ceea ce a dus la abandonul ei.

    Stil

    Din păcate, nu toate editurile dau posibilitatea cititorului să răsfoiască pagini de carte, ceea ce poate fi realmente frustrant pentru cei care nu reușesc să se decidă cu ajutorul recomandărilor și al descrierilor. Pe mine, fragmentele citite pe anumite site-uri de edituri (cum e Humanitas) m-au ajutat enorm în alegerea unor cărți precum cele de Eric-Emmanuel Schmitt, care au fost, fără excepție, niște surprize minunate. E important să vezi stilul scrierii, să simți ritmul frazei, să intuiești frumusețea poveștii, iar citirea unui fragment poate fi decisiv în alegerea unei cărți.

    Acesta este și motivul pentru care am decis, ca la categoria noutăți, să apară din când când, fragmente din cărți aflate în pregătire.

    Instinct

    Deși l-am lăsat la final, acesta este criteriul cel mai important pentru mine. Paradoxal, tot timpul îl las să lucreze după ce mă documentez despre cartea respectivă, după ce citesc frânturi de recenzii și descrieri, dar el are mereu rol decisiv. 

    După instinct am ales mai toate cărțile care aveau să lucreze mult timp în mine, care m-au fascinat și m-au schimbat: „Dumnezeul lucrurilor mărunte“, a lui Roy, „O viață măruntă“, a lui Yanagihara, „Florile pierdute ale lui Alice Hart“, de Holly Ringland, „Moștenirea“, de Cynthia D’Aprix Sweeney, „Băiatul cel nou“, de Tracy Chevalier, „A fost odată un râu“, de Diane Setterfield.

    Toate au fost alegerile perfecte. Toate mi-au spus povești incredibile. Unele nespus de triste. Dar toate m-au făcut să mă gândesc altfel la viață. La viața mea. La mine, la copiii mei, la familie, la viitor, la oameni. Toate m-au făcut să văd dincolo de chipuri, de gesturi, de cuvinte. Pentru asta, nu voi înceta niciodată să-mi ascult instinctul atunci când aleg cărți. Poate așa, voi ajunge să mă încred mai mult în el și când vine vorba de alte aspecte ale vieții mele:)

  • Trei cărți cu care să începi anul 2021

    Trei cărți cu care să începi anul 2021

    Deși am de terminat două cărți – „Fata care nu se putea opri din mers“, de Samar Yazbek, și „Apeirogon“, de Colum McCann -, știu sigur că vreau să citesc la începutul acestui an „Niksen“, „Învață cu inima“ și „Sub cerul liber“. A fost o întâmplare ca trei cărți, apărute una după alta la aceeași editură, să mă atragă, dar cred că le-am ales pentru că mi se par extrem de potrivite și utile pentru noi în perioada pe care o traversăm acum. Una te învață cum să te rupi de rutina zilnică, alta te face să iei în calcul căi neconvenționale de învățare, iar alta te îmbie să te reîmprietenești cu natura. 

    Niksen. Arta olandeză de a nu face nimic, de Olga Mecking

    Știm cu toții că, a face mereu pe ocupații și a ne simți, pe deasupra, și rușinați doar la gândul că vrem să ne odihnim, este din start o mare defavoare pe care ne-o facem. Am trăit un an greu, cu încercări pe care nu ni le-am fi proiectat nici în cel mai fantezist scenariu, de aceea, fără nici un dubiu, aș începe noul an cu „Niksen – arta olandeză de a nu face nimic“.  

    Este cunoscut că olandezii, neam care a făcut din relaxare o parte importantă din rutina zilnică, sunt printre cei mai fericiți oameni de pe Pământ, iar Niksen (verb olandez care înseamnă „a nu face nimic“) este metoda lor celebră de combatere a stresului și epuizării cauzate de muncă.

    Cartea asta – care mi se pare foarte asemănătoare ca și concept cu „Arta relaxării“, a Claudiei Hammond – ne provoacă să ne detașăm de griji, fobii, neliniști și să niksenizem, adică să alegem conștient să stăm, să nu facem planuri.

    Sună bine, nu-i așa, să ne permitem să fim leneși fără să ne simțim vinovați?! Ca și vouă, mi se pare lucru dificil să mă rup de rutina mea și să îmbrățișez lenea ca pe o stare de creativitate, de aceea mă agăț, pentru început:), de cartea asta (scrisă de jurnalista și scriitoarea Olga Mecking), care are și explicații de la experți internaționali în bunăstare și productivitate și care explică pe înțelesul tutuor cum a nu face nimic poate ajuta enorm.

    Învață cu inima. O educație neconvențională, de Tony Wagner

    Tony Wagner este un expert în educație recunoscut la nivel mondial (a ocupat, printre altele nenumărate funcții la Universitatea Harvard și a dezvoltat proiecte importante pentru Fundația Bill & Melinda Gates) care spune în această carte povestea devenirii sale.

    Dar „Învață cu inima“ nu este doar o carte de memorii, în care Wagner spune cum, înainte de a cunoaște succesul, a cunoscut eșecul (a fost dat afară din gimnaziu, exmatriculat din liceu și a renunțat la două facultăți), ci și o meditație complexă asupra educației care ne amintește cât de importante pot fi încercarea, eroarea și perseverența.

    Mi se pare o carte utilă în această perioadă, când modalitățile de învățare sunt sub așteptările noastre, Tony Wagner aducând în atenție toate acele aspecte critice cu care se confruntă părinții și profesorii de azi.

    „Nu o poți lăsa din mână. Cu candoare și claritate, Tony Wagner își spune povestea vieții remarcabile și, făcând asta, spune povestea sistemului nostru educațional“, scrie despre acest volum Angela Duckworth, autoarea cărții „Grit“.

    Sub cerul liber. Ghid practic despre cum să trăieşti în natură, de Frida Torgeby și Markus Torgeby

    Nu că m-aș muta de mâine în pădure, dar, fiindcă am copilărit la țară, pot spune că am avut mereu o relație bună cu natura și că prin ea mi-am pus în ordine, de multe ori, gândurile și mi-am găsit liniștea. Așa că e lesne de înțeles de ce mi-a făcut cu ochiul și această carte în care un om pe nume Markus Torgeby povestește cum a renunțat la viața tumultoasă a orașului pentru a trăi în liniștea naturii. S-a întâmplat în urmă cu 20 de ani, când Torgeby s-a mutat într-o pădure din nordul Suediei, unde a trăit singur patru ani doar cu fulgi de ovăz, apă de izvor și ce a găsit în „cămara” pădurii. Acum locuiește cu soția, Frida (care a făcute fotografiile din această carte), și cei trei copii în casa pe care a construit-o singur în inima naturii și pare fericit. 

    „Sub cerul liber“ spune povestea călătoriei lui spre fericire, de la o tinerețe grea la o viață de familie împlinită, amintindu-ne, în același timp, de nevoia umană de a fi în strânsă legătură cu natura și de beneficiile unei vieți simple, și învățându-ne cele mai bune tehnici de cioplire a buștenilor și cele mai bune metode de a căuta hrană în antură.